Anotimp fără glas - de Valeria Merca

 

O inimă captivă într-un anotimp fără glas

 

     Cu acest volum de poezie (Anotimp fără glas)/2020, Valeria Merca se înfățișează dinaintea cititorului, dovedind că se poate deplasa de la o atitudine la alta, de la un gen de poezie la altul fără probleme. Clepsidra timpului s-a dovedit necruțătoare cu trăirile ei în poezie și fiecare gen încercat devine un pas în marea trecere a vremii prin acest labirint al unei iubiri regretate, aşa cum au fost scrise, la vremea lor, rubayatele lui Omar Khayyam, ce erau o „petrecere” a unor evenimente şi pilde în arena vieţii, o întrecere între viaţă şi moarte, cu micile ori marile zbateri ale vieţii. Iar toţi cei care o vor citi pe Valeria Merca, (fie în elide, pantun, pantum, ronset, rondel, schaltiniene, sonet, ori cântec liric), impresia generală va fi una singulară: au prin acest volum o autoare cu un mare respect faţă de limba română, cu responsabilitatea cuvântului scris și care frapează prin acurateţe. E o încântare să-i citeşti poezia şi să constaţi diversitatea temelor atacate, imaginile unor trăiri (ce nu pot fi uitate) ce au ceva din autentica sfâşiere a unei poete născute într-o manta lirică, aparte.      

      Crezul, gândul ei poetic, boltit pe un cer numai şi numai al autoarei, este plin de semne şi tâlcuri, dar întotdeauna „casa inimii” îi este înveșmântată într-un cântec continuu al iubirii. Din toate versurile nu-i răzbate decât „un dor febril și vocea inimii”. Și, făcând o deschidere firească și necesară spre labirintul sufletesc, interior, mesajul evident este al unei poezii de oblojire a rănilor sufletești: „O hrană pentru suflet aveam să-mi potolesc,/Urcam cu poezia nenumărate trepte.” (Pantum 1). Ori, cum ne arată într-un lirism echilibrat, acel acut sentiment al solitudinii și captivității, prin poezie: „Te-am ales pe tine dintre toate,/Să îmi fii balsam pe răni deschise/Să îmi spui că încă se mai poate/Să mă-nalț  pe vârfuri, printre vise.” (Poezia). Valeria Merca îmbrățișează în ciclul deschizător al volumului acest gen de poezie numit elida, o specie de poezie cu formă fixă care cuprinde, pe lângă alte teme, ca : speranța și optimismul (Să mi se arate zorii); apoi visul nobiliar (Era dezordine-n odaie; Pantumul unui vis etc); chiar nostalgia după vremuri trecute, după amintirea unei iubiri dispărute (Îngălbenită-i frunza; Trece iunie în pripă…; Se luminează iar de ziuă…; Te port în gând icoană…; Această vară…) - îndeosebi poeme de dragoste. Tot în elide face dedicații în memoria celor dragi: „Cu toți cei dragi pe care nu-i mai am…/Dar mi-i alint în versuri și suspine”:  în (Astăzi cerurile cântă; Pantun 1 (urare); De liliac grădina-i plină…; Fermecătoare păpădie), sau realizează tablouri rustice (Un greier cântă la vioară). Poemele au ca şi rubayatele omarkayyeme, cantabilitate şi mult lirism, dar şi naturaleţea rostirii din cele mai frumoase sonuri ale poeziei populare. Mai întâlnisem această specie literară în poezie la Macedonski şi Esenin, în poeziile lor de dragoste, poezii alcătuite prin împerecherea a două versuri rimate. Ceea ce-o apropie de marii săi înaintași (în accepţiunea noastră) este: atmosfera, misterul, căutările ideatice (aproape aforistice), scormonelile lingvistice, taina rostirii şi modul de a atinge veşnicia din absolut. Natura maladiv-pesimistă a așteptărilor și îngrijorărilor ei din elide, cu suflu devastator pentru accentul liric al poeziei, macină fiinţa poetei noastre capabilă de un „optimism” interior-ascuns (vezi: Ochiul nopții mi se zbate...; Am uitat de mine). Împerecherea a două versuri cu semnificaţii diferite, dar, conturând împreună o vitalitate a imaginii dorite, iată o necrezută asociere a lor, al potenţării unui sens anume. Accentele de mare forţă în poezia cu formă fixă o constituie acurateţea limbii, tăria cu care vocala finală accentuează imaginea căutată. Fiecare cuvânt iese în evidenţă printr-o sonorizare a terminaţiei cuvintelor vocalizate: „Să mi se-arate zorii, acum ca și atunci,/Să iau tot ceru'-n brațe, să îl răsfir pe lunci./Să umblu iar desculță prin lanul cu trifoi/Să simt cum crește iarba, mai mare decât noi.” (Să mi se-arate zorii). Alteori, în nostalgia după vremuri trecute, răzbate până la noi cântecul îndepărtat al tinereţii, readus privirii, ca-n oglindă, printre imaginile voit hiperbolizate: „Îngălbenită-i frunza, mi-e pasul ostenit,/Un scâncet pare ziua sub cerul de granit./O vrabie își cată culcuș în pomul trist,/Un soare în derivă mai dă un acatist.” (Îngălbenită-i frunza). Elidele autoarei de față, cu aplecare spre poezia de dragoste, excelează, în retragere interiorizată, printr-o notă dominant nostalgică plină de regrete.

      După specia numită pantun, forma prin excelenţă clasicizantă a versurilor, unde pare a fi resemnată, și că norocul (parcă, înadins) e de cealaltă parte a punţii pe care păşeşte poeta în viaţă: „Turturelele din vară nu mai vin la cuibul lor./Pinul s-a uscat cu totul, crengile sunt tot mai rare./Dinspre sud îndeamnă vântul, aducând cu el un dor./Scriu un pantum pentru viață, inima-mi se zbate tare.” (Pantun 3) – urmează seria de poeme intitulate pantum. Pantumul este acea poezie cu formă fixă, ale cărei strofe sunt de patru versuri. Al doilea vers al fiecărei strofe devine primul vers al strofei următoare, iar al patrulea vers al fiecărei strofe apare ca al treilea al strofei următoare, primul vers repetându-se la sfârșitul poeziei. Specific la acest gen de poezie este și folosirea rimei, cu predilecție, utilizând doar două sau trei consonațe. Redăm pentru frumusețea lui acest Pantum VIII,  cu versuri care se completează și se întrepătrund prin foarte fine raporturi de sentiment și armonie: „Cum versul tău de aur îmi stăruia în minte,/O hrană pentru suflet aveam să-mi potolesc./Părea aievea totul; mă-nveșmântai fierbinte,/Uitând singurătatea și freamătul lumesc./ /O hrană pentru suflet aveam să-mi potolesc,/Urcam cu poezia nenumărate trepte./Uitând singurătatea și freamătul lumesc,/Tot sângele în vene avea să se deștepte./ /Urcam cu poezia nenumărate trepte,/Mă-ndrăgosteam, firește, de propriul meu vis./Tot sângele în vene avea să se deștepte,/Nestăvilit destinul ce ne-a unit prin scris./ /Mă-ndrăgosteam, firește, de propriul meu vis,/Născut anume, parcă, să mergem înainte!/Nestăvilit destinul ce ne-a unit prin scris:/Cum  versul tău de aur îmi stăruie în minte!”

      Drumul dinspre poezie spre cititor trece mai departe prin ronset, rondelurile (cu atmosfera macilor, a brazilor, a florilor de tei și a singurătății ființiale), schaltiniene, sonet și alte cântece lirice, iar sufletul autoarei e mereu gata să-ţi destăinuie „fericirea” acelor trecători din viaţa sa. O atfel de trecătoare este și singurătatea ființială. Și o percepem ca pe o boală care după ce s-a instalat, uzează trupul, roade creierul, şi întunecă mintea, ca mai apoi, moartea să reprezinte doar o treaptă care se cere urcată curând. Spui singurătate – spui – pustiu. Câţi au rezistat singurătăţii şi câţi au ieşit teferi dintr-un pustiu? Dar, dintr-un pustiu al sufletului? Să vedem: „M-ai înhățat, singurătate!/Și te înfrupți cu sârg din mine;/Ai ochi sticloși, ca de jivine,/Ai mâini schiloade și pătate./ /Mi-ai dat să beau, pe săturate,/Veninul ce îți curge-n vine./M-ai înhățat, singurătate,/ Și te înfrupți cu sârg din mine./ /Voi cere vîntului, când bate,/Să mi te poarte prin ruine…/Să scap din ghearele-ți haine,/Iar câinii-n cor să mi te latre!/M-ai înhățat, singurătate!/(Rondelul singurătății). Din schaltinienele Valeriei Merca, sau dinspre concretul lumii imediate spre poveste, constând din zece versuri grupate 4,3,2,1 să exemplificăm pe cea a drumului iubitei, printr-o aprigă ninsoare, către iubitul plecat din această lume (Schaltiniena aprigei ninsori), sau a ispitei către satul de odinioară, ori ce a mai rămas din el (Schaltiniena vremelnicei ispite) și cea scrisă în memoria oamenilor dragi și dispăruți (Schaltiniena florilor de mac).

     Arzând zăgazurile, care ne țin captivi într-un anotimp fără poezie, poeta valsează pe acorduri profund lirice. Constanta volumului de poezie este dată de dorința de căutare a unor asumate rezerve de veșnicie ale vieții în fântânile melancoliei, oglindind atât pacea sufletească cât și răzvrătirile ei interioare: „Septembrie, focar de insomnie!/O frunză, în cădere, stă să plângă,/Iar vrerea mea se tânguie nătângă/Sub soarele ce arde-n veselie./ /Durerea s-a mutat în mâna stângă,/Mi-e inima captivă-n colivie./Un anotimp lipsit de poezie.../Doar doruri ce sunt gata să se frângă.” (Septembrie, focar de insomnie...).

     Un volum de versuri cu multă candoare și poezie pentru suflet.  

Proza scurtă (cu tema: oameni ai mării- fascinația mării)- premiul special al juriului.

 

Când a fost cu eclipsa de soare*

                                      Tudor Cicu

    Nici acum, chiar dacă m-aţi pica domniile voastre cu ceară, n-aş putea să jur, cu mâna pe inimă, că, întâmplarea de faţă chiar nu s-a petrecut, sub ochii mei şi ai bunicului. Pe vremea la care s-au petrecut toate aceste fapte, bunicul era paznic la far, în mica noastră urbe de la ţărmul mării. De fapt, un loc neînsemnat, dar, datorită Cherhanalei, navele pescăreşti acostau la ţărm, destul de des. Angajat pivnicer la Cherhana cu jumătate de normă, ziua, bunicul făcea cealaltă jumătate, urcând dealurile stâncoase de cum începea să se însereze şi, odată ajuns sus în turnul farului aprindea felinarele, iar dacă se întâmpla să fie şi furtună pe mare, musai trebuia să vegheze cu alte lumini de semnalizare şi făclii pregătite pentru a le aprinde şi a le atrage atenţia, cu ajutorul lor, căpitanilor de vas, să nu se apropie prea mult, de ţărmul stâncos. Din acoperământul nostru, situat într-o mansardă a Cherhanalei, auzeam cam tot ce se întâmpla în birtul de jos, birt patronat de afurisitul de căpitan Barbă Roşie, un fost comandant de remorcher, un tip semi-şchiop, care atunci când te fixa băga groaza în tine. Rămas de unul singur în birt îl chema pe bunicul să-l cinstească cu o litră de rom că, după câteva pahare, numai ce-l auzeam: „Bea, căci căpitanu-i mort/Io-ho-ho!/Şi ne duce dracu-n port/Io-ho-ho!”. Era, după câte auzisem ici şi acolo, un vechi cântec pirateresc, cules de prin romanele de aventuri, tare la modă pe vremea aceea. Stăteam, cum vă uitaţi la mine şi mă uit şi eu la dumneavoastră, în ziua aceea de pomină, cu bunicul la taclale, când, aruncându-şi o privire spre cer, bunicul rămase ţintuit locului:

- Măi, drăcia naibii!? Robi (aşa mă striga), ia te uită, ia te uită, Robi!...

- Ce-i?, l-am întrebat pe bunicul, ridicând, asemenea lui, capul în sus, spre fereastră.

- Cum ce-i? Ai auzit şi tu urletul acela îndepărtat? Apoi, ca pentru sine: Iartă-ne, măicuţă! Şi, se închină de câteva ori, făcându-şi cruci după cruci în cruciş şi curmeziş, căci bunicul credea în Preasfânta Fecioară Maria, născătoarea de Dumnezeu. Să fiu al naibii, Robi, dacă ăsta n-a fost balaurul mărilor…

- Cum, adică, balaurul, bunicule? am dus eu mâna la gură, scuipând scârboşenia de cuvânt în palmă. Păi, ce! Există şi un balaur al mărilor? Asta n-o mai cred!

- Cum să nu crezi, Robi? Uită-te şi tu, nu mai e lună pe cer. Păi, să crezi!

     Am dat fuga la fereastră, fiindcă, mai adineauri, zărisem și lumina soarelui prin geam. M-am întors, de acolo, speriat. Afară, întuneric beznă.

- Că bine zici, nu-i lună, bunicule! Păi, ce balaur poate să înghită ditamai luna?

- Acesta, al mărilor, o înghite. Sigur o înghite!, vezi bine… Apoi, după câteva clipe: Aoleu, aoleu, Robi! Dă fuga jos şi adu-mi felinarele. Trebuie să ajung degrabă la far… Barbă Roşie al nostru, căpitanul Ahab cu dulăul său Stubb şi secundul Starbuck rătăcesc cu remorcherul pe marea în furtună.

      Am și luat-o din loc. Dar m-am auzit, din nou, strigat:

- Adu-mi, te rog, şi luneta de aramă… Mai repede, mai repede, Robi!

     Călcam câte două trepte deodată. Pesemne am făcut un zgomot asurzitor, fiindcă ultimele două trepte nu le-am mai nimerit şi m-am trezit aruncat, ca un balot cu peşte congelat, până la picioarele patronului Barbă Roşie, aflat cu litra de rom la o măsuţă, singur în tot birtul, ca niciodată, pe semiîntuneric. Ceea ce m-a mirat foarte.

- Ho, băieţaş! Ce, dau tătarii? Ia vino mai aproape, băieţaş! Mă ridică cu o mână ca de fier, încleştată pe braţul meu, mă apropie, până aproape de barba lui roşie, şi-mi făcu cu ochiul. Tare mai avea chef să trăncănească verzi şi uscate, fără îndoială, o companie în plus nu i-ar fi displăcut, dar eu mi-am zis că nu trebuia să-i fac jocul.

 -Domnule, domnule… Căpitanul Ahab și secundul rătăcesc pe furtuna care s-a ițit dintr-o dată! Bunicul zice că s-a ivit balaurul pe mare. Şi, nici lună nu-i… mai adineauri, era… O fi înghiţit-o balaurul, domnule!…

     Am prins momentul când tocmai se repezise și el să-și arunce o privire prin fereastră, într-acolo unde părea că în adâncurile mării o fiară își dădea duhul și am fugit la bunicul care mă aștepta, cu felinarele și luneta de aramă, pe treptele de la ieșirea din birt. Cu bunicul de mână, ne-am îndreptat de-a lungul țărmului, spre far. Undeva, printre stânci, marea vuia, semn că se apropia fluxul. Ajunşi la turn, bunicul bâjbâi prin teancul de chei, o găsi pe cea care se potrivea la uşa masivă de metal şi, odată intraţi, începurăm urcuşul celor peste 3-400 de trepte, în spirală, până sus la camera cu lentile şi oglinzi ale farului. Nu-i de mirare, că bucuria bunicului, atunci, după ce aprinsese farul, mi se transmisese şi mie. Observai cum pusese luneta la ochi şi, după ce o roti de la stânga la dreapta, prin ferestrele mari ale farului, mi-o întinse şi mie. Ai fi zis că priveam marea pentru întâia oară, aşa sorbeam, cu nesaţ, fiecare colţişor din largul mării. Lanterna farului arunca, în depărtare, un puternic fascicul de lumini. Dar, nu se zărea, pe toată întinderea apelor, nici urmă de remorcher. Valuri mari, cât nişte fălci imense de uriaşi, alergau în întâmpinarea şuvoiului de lumină, dornice să-l înghită, ori se rostogoleau mugind, în hăul adâncurilor.

- Auzi, Robi? Se apropie furtuna de ţărm. Încă urlă, zăpăcita, acolo în depărtare…

    Nu mă îndoiam, de fel, că bunicul auzea şi alte glasuri venind din depărtări, căci îl văzui cum ciulea şi îşi îndrepta urechea când într-o direcţie, când alta, şi asculta în tăcere cu ochii închişi. Tot de la bunicul, ştiam, că marinarii adevăraţi, când marea este deosebit de înfuriată, aud cum cineva îi strigă pe nume, noaptea, prin întuneric, şi că acele chemări sunt chemările prefăcute ale celor morţi. Pesemne, când îmbătrâneşti, toate astea or fi ele plăcute să le asculţi ca pe nişte cântece de sirene, dar, mie îmi zburlea părul astfel de întâmplări ciudate. Mai fusesem în turn, cu bunicul, dar, ce-i drept, doar ziua. Noaptea, nu mă lua niciodată cu el. Din înălţimea turnului, ştiam cum se vedeau casele oamenilor: cât nişte muşuroaie de cârtiţe, iar bărcile în larg, cât nişte gogoloaie negre cu aripioare ca ale cărăbuşilor. Însă, noaptea, toate astea nu existau, oricât m-aş fi străduit, nu le-aş fi zărit. Bunicul, așa credeam, şi le imagina. Cu luneta lui de paznic, putea să şi le apropie dinaintea ochilor şi să le distingă conturul, şi direcţia de înaintare, că, îndată, manevra astfel felinarele şi lentilele farului, încât marinarii de pe ambarcaţiunile alea, trebuiau să-i înţeleagă mesajul şi să-şi îndrepte ambarcaţiunile spre țărm. Luminile alea m-au obosit și cred că am adormit pe o saltea umplută cu iarbă de mare. În tot timpul cât am adormit, am visat că bunicul mi se adresa cu fel şi fel de poveţe. Când m-am trezit, nu l-am mai auzit pe bunicul. Şi, de altfel, în odaie la mine (cum ajunsesem acolo, nu știu nici să mă picați cu ceară!) nu mai ardea nicio lumânare. Şi totuşi, era lumină, însă, nu realizam de unde. Pe pereţi, se zăreau semne stranii şi alergau tot felul de dihănii din care nu mai văzusem niciodată. Sub ferestre, zburau, de colo-acolo, pescăruşii şi umbrele lor fâlfâiau pe pereţi; pe uşi, pe podele tot felul de  arătări. Nu mă-ntrebam decât ce-or fi făcând cei rătăciți singuri pe mare, ori mai curând, chiar în gura balaurului. Aşa ceva nici nu era, pesemne, de gândit, dar de închipuit? Noroc că, după o vreme, având ochii deja închişi, am putut reface, în linişte, din lăcaşul memoriei, toate câte mi se întâmplaseră în ultima vreme. Când i-am deschis, cu adevărat, primul lucru a fost să-mi arunc privirea înspre fereastră. Şi, mi s-a părut, ori chiar era realitate, dincolo de fereastră mă privea cineva. O lumină albăstruie şi străvezie începu, atunci, să se reverse în toată încăperea. Iar luna, cred, îşi mărea cercul în jurul ei. Mustăţile bunicului chiar se lipiseră de geamul ferestrei, dar de partea cealaltă. Ciudat! Bunicul chiar mă privea, nedumerit. Am sărit din fotoliu şi m-am repezit drept în raftul cu cărţi, care se revărsară ca un stol de pescăruşi deasupra capului meu. Dând la o parte vraful de cărţi, am şi fost lângă fereastră, gata să-i pun prima întrebare:

- Au eliberat luna, bunicule?

- Ce lună? Care lună, Robi?, s-au zburlit mustăţile bunicului, pe geamul de sticlă.

- Păi... căpitanul Ahab şi Barbă Roşie al nostru...

- Măi, Robi!? Ce Barbă Roşie? Care Ahab!? Toate cărţile astea ţi-au zăpăcit creierii... Ieşi afară, să prinzi şi tu câte ceva din eclipsa asta de soare. Că, nu te mai întâlneşti, poate, decât peste o sută de ani, cu aşa ceva...

     Însă, între noi, fie vorba: mi-aş fi dorit ca lui Barbă Roşie al nostru, apariţia căpitanului Ahab, a dulăului său Stubb şi a secundului Starbuck, sosiți de pe mare la ușa birtului nostru, să-i fi adus noroc. Şi, îmi făceam mustrări, că i-am lăsat pe cei trei, în grea cumpănă, cu atât de puţine arme ca să se apere. Dar, îmi puteţi susţine partea, şi domniile voastre. La urma urmelor, fiecare-şi are propria soartă, în mâini. La ce bun, ne-am mai amesteca şi noi! 

 * Premiul special al juriului la Concursul Național de Creație Literară cu tema: „Oameni ai mării - Fascinația mării”/Constanța

Istorii vechi la vremuri noi, în pamflet

 

Dracul e aşteptat la bal

 (istorii vechi la vremuri noi, în pamflet)

 

     ...Dinainte de 1700 şi până la revoluţia lui Tudor Vladimirescu (spune, în Hronograful Ţerei Româneşti, Dionisie Eclesiarhul), fanarioţii intrau în palatul domnitorilor români, trăgând ca Nastratin porţile Orientului după ei: „în obiceiuri, apucături, limbă, politichie”. Când interesul sultanului (în lăcomia sa) nu mai coincidea cu al supusului său, îl pedepsea, culmea!, pentru… gura-i prea lacomă. Dionisie cronicarul ne spune cum (tocmai, la un astfel de caz), un capugiu şi un arap buzat a descins în palatul lui Vodă Hangerli, au sărit repede în spinarea lui Vodă, „puindu-i” laţul de gât şi, vârând hangerul în pântecele lui Vodă, strigau să-i audă şi ciohodarii lui Vodă - „dur bre ferman!” - ca să nu intervină. Tot de la Dionisie mai ştim cum venea căpitan-paşa cu solia sultanului la curtea lui Vodă şi acesta aşternea, pline, mesele cu bunătăţi în cinstea „musafirilor” şi muzica şi cucoanele erau printre plăcerile oferite de linguşitorul Vodă. Că, mai aşa pe la sfârşit, zicea căpitan-paşa să oprească pe una mai aleasă, că ştie el că româncele sunt iubitoare de împreunări, şi aşa s-au şi făcut şi cu celelalte domniţe ajunse, la semnul din degete al lui Vodă cel îndatoritor,  prin paturile agalelor (…)

    Stând pe divan, Basareus al nostru, cel din fruntea țării, mai că ațipise la ceea ce îi depăna sfetnicul său de la curtea domnească. „ÎNSEAMNĂ, aceasta, că epoca fanarioţilor a fost o eră de fericire a bietei ţărişoare române?” - întrebase așa într-o doară, dar în același timp făcu semn paharnicului care moțăia lângă ușă să-i mai toarne nițel vinars în cupa de cristal.

- Câtuşi de puţin! îl auzi pe istoricul sfetnic care-i citise din acele îndepărtate cronici.

     În Trachodakia lui Basareus era tocmai timpul când toată lumea se pregătea, după alegerile victoriase, de marele bal anunţat de Unicul Stăpân, ce-i drept un pic spân, dat în aşteptarea Zilei Marii Înşelăciuni. Fericită mai era împărăteasca spiţă de la curtea lui Basareus, fiindcă se aştepta ca însuşi Basareus să bată gongul şi să anunţe deschiderea balului. La grajdurile lui Basareus, slugile îşi împiedicau caii, cu boturi de urşi şi ţapi, abia strunindu-i în frânghie de rafie şi tei, căci, până şi caii nu mai aveau răbdare şi făceau larmă, cu tropăitul lor, în aşteptarea semnalului. Caleştile rânduite în curte aveau să le fie precum carele de luptă dinapoia mândrelor picioare. Cel mai grăbit era însuşi Basareus, să ajungă, cât bate clipa, la marele bal. Acum se afla în cetatea de refugiu strategică a Flamurii de Atac şi se oglindea în cereasca icoană a oglinzii din camera secretă, când un chip angelic, cel mai frumos cu putinţă, întrezări în apele ei, tulburi. „Există o asemenea făptură, pe pământ?”, se întrebă. Socoti că totul putea fi posibil. Doar Dumnezeu, întâi, vreo şase zile se căznise, frământând din lut o fiinţă, ca să aplaude, la sfârşit, el însuşi, dinaintea minunii zămislite. Aceea era însă minunea lui Dumnezeu. Dar asta? „De ce n-ar fi a mea!” oftă Basareus. Faust doar făcuse un pact cu diavolul, vânzându-şi sufletul lui Mefistofel pentru cucerirea Margaretei. Tocmai gândise toate astea, când i se înfăţişă dinainte, pocitania gheboasă, dracul în persoană.

- E limpede, Stăpâne, că astfel de isprăvi sunt şi astăzi cu putinţă! auzi Basareus, chiţcăitul pocitaniei de alături. Tocmai îi întindea o cupă cu licoarea diavolească.

- Cine mai eşti şi tu? De unde ai apărut, pocitanie? O, nu! Am din nou vedenii. Simt că înnebunesc de-a binelea.

- Priveşte, Stăpâne! Satură-ţi ochii bine şi plânge de-un ochi şi de-un ochi râde, că Dracul în persoană e la picioarele tale, gata de a-i porunci, fiindcă o mândră ca aceasta, pe unde mă învârtesc eu, s-o găsi, şi cu vorbele mieroase ţi-o voi împinge în braţe. Lasă tu ţara pe mâna mea şi frumoasa jună... a ta va fi. Am zis!

     Se ciupi Basareus de coapse, fiindcă o asemenea amăgire voi a-şi lua de pe ochi, fireşte!

- Daţi-mi un scaun, cad de pe picioare! porunci, cu faţa la uşi.

     Sosiră curtenii, de-i făcură vânt cu evantaiele şi-i stropiră obrazul, ciupit de vărsat, cu apă de trandafiri.

- Ce s-a întâmplat, Unicul nostru Stăpân? strigară cu toţii în cor.

- Pe uşa aceea, îl văzui ieşind. Simt că un plumb rece îmi trece prin glezne şi-n picioare. Aici, lângă oglinzi, îmi ceru sufletul în schimbul ei. Şi eu… eu…

- (!!!?).. Măria ta?!

      Se întrebau, în tăcere, dacă stăpânul lor mai era în toate minţile.                                                      

- … Nu mai ţin minte. Din cupa lui băui cu sete, mi se pare. Spunea că-i Dracul.

- Stăpâne, Doamne?! Să iertaţi rostirea. Nu vedem copita, deşi ochii noştri nu sunt orbi.    Fantomă să fi fost, în a apelor oglinzi? Dar gata, acum! Nimic din toate astea: gheare, coarne, coadă; au ieşit din modă. Vrăjiţi stau caii la caleşti afară. Totul e pregătit, e timpul să mergem, Stăpâne!

     Porni alaiul. Cât ţine teritoriul lui De Unde-Până Unde, până-n pragul Lunii, alergară caii, ca dinaintea treptelor să rânduiască una după alta, caleştile. Zice cronicarul vremii: cuvintele, de nu-s simţite, rămân reci; nu putem face ca, din suflet, vorbele să crească şi să-nduplece pe cititori, cu privire la furtuna ce-n inimă i se iscă lui Basareus, de-a lungul drumului. Dorinţa de a întâlni angelicul chip, şi a o avea la piept pe aleasă, era ca dorinţa ce i se contopea cu natura înconjurătoare, când arunca ochii, prin cupeu, a visare. Simţea nişte forţe latente ale sufletului, trezite într-o dualitate cu promisiunea Satanei. „Aşa să fie – cedă el, gândului – vedea-voi în curând marea bucurie. Ce dau în schimb? O ţară! Pe mâna cui, că tot eu fi-voi Dracul. Nebune vrăji, cum vă cunosc secretul! Acum şi ţara va trebui atrasă în jocul acesta. O sancta simplicitas! Singuri, sărmanii creduli, îşi vor căra vreascurile la rugul ce-l voi aprinde. Ce supliciu!”. Se frecă pe burtă, cu o poftă nebună. Privi lumea strânsă de-o parte şi alta a treptelor care duceau către sala de bal. „De-acum poate să înceapă!”. Prinse curaj şi se avântă înainte.

- „Eritis sicut Deus, scientes bonum et malum” – auzi la stânga sa stridentul chiţcăit, dar nu zări pe nimeni. Lumea ovaţiona cu sfeşnicele şi flăcările aprinse la feştile. Mulţimea dorea câteva cuvinte. Basareus se opri pe ultima treaptă şi privi, dominant, cu-n ochi scrutător, până departe. În turnul alăturat, clopotul îşi începu rugăciunea cu primul sunet scos. „Voi bea şi această cupă, cea din urmă. Să văd, ce-mi ziceţi? Nu sunteţi de părere c-ar fi bine să înceapă balul? Să ne grăbim. Sărmane diavol, ce vrei tu să-mi dai, îmi trebuie mie. Arată-mi fructul şi te arată. Să meargă totul cum şi mie-mi place. A ta să fie ţara, în schimb!”. Ridică o mână în sus, poruncitor:

- Dracul e aşteptat la bal. Să-nceapă!

     Mulţimea nu înţelese desluşit ce i se urase. Nu zări, în afară de Basareus, pe nimeni stând de-o parte. Vacarmul se porni, cum ar fierbe cazanele-n iad, cum ar da în clocot vulcanii la capătul pământului. Speriate, păsările de pe acoperişul clădirii fugiră printre crengile copacilor din împrejurimi. Gata cu liniştea lor, gata cu odihna şi tihna lor toată. N-aveau, sărmanele, să le mai afle, niciodată. Şi clopotul cheamă, dă semn că nebunia a început din toate părţile. Este destul de riscant să analizezi istoria (de pe atunci, dar şi de pe-acum), din punct de vedere literar. O facem însă cu vorbele umile ale unuia care face parte din popor. Fiindcă, am fost și noi martori când poporul pornise deja, în frunte cu prohodul din Catedrala Mitropoliei, odată cu țara pornită la vale, pentru a cerși mântuirea Celui care își întorsese fața de la noi toți.

       „Păi noi... mai avem încă de urcat, Doamne!” m-am auzit strigând.

     Și abia atunci mi-am amintit că pasărea cu spinul înfipt în piept, din cartea lui McCullogh, nu ştia ce legi implacabile o condusese la sinucidere, dar, îşi începea, pentru noi, călătoria pe care avea să o sfârşească aruncându-se într-un spin, ştiind că va muri cântând. Dar noi, noi, cei care ne implantăm singuri spinii în piept, cu fiecare zi în care nu ştim să trăim, noi înţelegem de ce ni se întâmplă, pentru că ni se şi întâmplă?... Și am tăcut brusc, de parcă mi se pusese pumnul în gură. Nu mai puteam gândi în vacarmul zilei.

     ...La palat, muzicanții dăduseră semnalul de începerea balului. Venise timpul!    

 

 

aceste cuvinte vor veni prea târziu

 

 aceste cuvinte vor veni prea târziu 

 

mai devreme sau mai târziu

aceste cuvinte ți se vor strecura înăuntru

prin fereastra deschisă;

și ele sunt un strigăt de avertizare

ca soarele coborât în spatele culmii

fără mișcare, fără gânduri pe un țărm amândoi

aveam mari speranțe,

dar am lăsat mai devreme sau mai târziu norocul

târât în volbura nopților

și mult încercat de galopul singurului căluț sălbatic

care mai aleargă în poezie.

numai impresia că-mi zboară gândul la ea

ori noaptea își cântă isprăvile

am îmbrăcat eu în cronici poveștile mele

sub aceste ramuri dezgolite de furtună.

vezi?... așa zboară cocorii

înainte de a se roti și lăsa la pământ

ca loviți de trăsnet prin plumbul iluziei.

am mândria mea că te-am născut într-o carte

și acum când e plină miriștea cîmpiei de ciulini

când aud cucul cântând în parul de la vie

sau marea e fântâna mea de năzăriri,

ca un lup flămând ridic ochii

să te văd de niciunde vâslind

în marea pe care nici pescărușii n-au reușit

cu strigătele lor în ultima noapte de dragoste

să cheme ploaia

să ridice punți de viscol și nesfârșite plecări

peste acel anotimp de întâmplări nemernice.

O carte de pamflet spumos. (Dan Dinu)

 

Oglinda în care ne privim*

      Într-un pamflet este atâta sarcasm, câte „ghiulele” sunt în praful de pușcă, ne sugera Balzac, vorbind despre pamflet. La urma urmelor, pamfletul este un text de cuvinte „nevinovat”, dar care te poate târî „în drojdiile și poșircile purulente” ale momentului, cum zicea Tudor Arghezi. Ca formă de exprimare artistică, ori gen literar, pamfletul este unul dintre punctele în care scriitura literară și cea jurnalistică se intersectează. DEX-ul ne explică și el, cum „pamfletul este o specie literară (în versuri sau în proză) cu caracter satiric, în care scriitorul înfierează anumite stări morale, concepții politice, aspecte negative ale realității sociale, trăsături de caracter ale unei persoane etc.” Dar în pamflet, făcând o radiografie cu umor și ironie a societății, cu cât inspiri o simpatie mai generală pentru o anumită cauză, cu atât inspiri o „bunăvoință” mai puțin înțeleasă din partea susținătorilor acelei cauze. Și asta, pentru că ironia, caracteristica de bază a pamfletului, a constituit, încă de la începuturile acestei specii literare, un mijloc eficient (speculând cu violență aspectele negative ale realității) de atragere a atenției asupra anumitor probleme sociale și politice, anumite vicii ale unor persoane sau grupuri de persoane etc, în unele situații, de eradicare a acestora. Cu „Pamfleții de marț' ... și alte Cele, Triste și Vesele” (apărută la editgraph Buzău, 2020), autorul ei, Dan Dinu, ține să ne precizeze că „aceasta este o nakazanie, adecă învățătură și certare celor mari și puternici”, un fel de scut iluzoriu al scrierii în „ordinea” unei societăți plecate pe arătură - „pe care pamfletarul vine să o tulbure cu zurba lui de vorbe, pe care oricum nu le bagă nimeni în seamă”. Dar, vorba latinului, râzând îndreptăm moravurile, așa că „luând faptul divers la trântă și prezentând-ul precum în oglinzile de bâlci, deformat, hazliu, dar reconoscibil, identificabil, gata de arătat cu degetul...”, să pornim și noi la drum. Nu de alta, dar în această carte cititorul va găsi un autor tot mai stăpân pe poveste, degajat și dezinvolt, alteori malițios și un fin moralist ironic pus pe glume. Pamfletarul își extinde cu dezinvoltură sfera investigațiilor în spațiul politic vorbindu-ne cu umor despre starea actuală a națiunii noastre cu drept de vot: „după deziluzia Iohannis, și nu a am fost singurul cuprins de lehamite, absenteismul a fost marca ultimelor alegeri”. Despre starea spitalelor în democrația mult slăvită, după o documentare ce nu ține de senzațional ci de un firesc al nefirescului ce frizează absurdul arată că „într-o săptămână de spitalizare am strâns material cât să scriu un roman...”, pentru că peste tot, în spitale, „,e un haos sanitar, în loc de măsuri țintite s-a procedat la ascunderea gunoiului sub preș”. Astfel, sunt luate la țintă mai toate domeniile infestate de corupție și nedreptate: un prim șoc, când intri în urbe dinspre Valea Buzăului, este strada Transilvaniei, întrucât „cum vii de pe Valea Buzăului, în zdrăngănit de osii și bielete, de-ți behăie mașina precum o târlă de ovine”, te și trezești la realitatea cotidiană, vrând-nevrând. Apoi, sunt fixate ca într-un insectar poliția, mascarada alegerilor („te vaiți de șvaițerul din buget și mai promulgi o salvă de speciale, ia la mită electorală, neamule!”), clientela politică ( ca în cupletul lui Tănase: „pleac-ai noștri, vin ai noștri, noi rămânem tot ca proștii”), pușcăriile „devenite pentru unii hotel de lux”etc. Prudent, autorul dă și un răspuns indirect întrebării „de ce fug românii din țară?”, evocând povestea unei familii a unei gimnaste buzoiene, „care nicio clipă n-au fost tentați, chiar în momente de disperare, să revină la sânul țării mamă” (fugiseră din Siria, unde încropiseră o afacere, după războiul civil adus de primăvara irakiană, undeva prin Islanda). Realitatea din care mușcă autorul, ca una alterată și care ne privește pe toți, este prezentată cu umor, dar unul de natură specială, iar râsul nostru devine un rictus de lehamite și disperare: „românii aruncă resturile alimentare pe marginea drumurilor, fără să folosească pubelele de gunoi. <Merg, mănâncă, aruncă > a spus premierul bulgar despre vizitatorii ce contribuie alminteri la PIB-ul Bulgariei”. Și la un moment dat îți și pui întrebarea, odată cu autorul acestor pamflete: Oare chiar s-a dorit o Românie fără apărare în toate domeniile? și care să poată fi controlată de alții știind că noi tot „votăm răul mai mic, punem ștampila emoțional, visceral, sau la nimereală”?

    Câteva titluri ale textelor cuprinse în această carte de pamflete atrag, firesc, prin caricatura, anecdoticul, poanta și alte artificii literare atenția cititorului. În pamfletul „Rățușca lui Andersen și Simona Halep”, șarzează grotesc și monstruos la adresa unor politicieni ai momentului: „s-a lăcomit madam Firea să ia caimacul și s-a fript ca Moromete cu mămăliga fierbinte!” A dispărut poiliticianismul și a răsărit propagandismul unora, că trebuie să mănânce și gura lor ceva pe seama victoriei lui Halep, nu? Cum știm că s-a și exagerat cu spectacolul de pe Arena Națională: „Țiriac s-a apucat de analize tehnico-tactice în public... despre Iohannis ce să zic, el chiar nu putea rata ocazia de vreme ce au stârnit alții valul... dar de cde s-a băgat și Patriarhia pe felie, mai greu de înțeles”. În altele, cum este schița „Drăcilă, Docilă și Somnorilă, basm de adormit naivii”, autorul face portrete, fixează situații și comportamente, înfierând oportunismul, naivitatea sau chiar prostia devenită de poveste. Și astfel, ca în orice poveste, aflăm despre Orbănilă „că e mai bun la zdrăngănit cobza decât la potcovit purecii”. Și asta în plină desfășurare a basmului, că „era pe vremea de se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, se înghesuiau destui la păcinte... și mulți strigară să se ducă Drăcilă de-a berbeleacul unde a înțărcat mutu iapa”. Și nu avem cum să nu ne oprim oleacă și pe la proza semiscurtisimă și satirică, chipurile fără intenții moralizatoare, dar parcă scrisă în colb de cronici vechi: „Iohaneus Vodă Reînscăunatul, vătaf Drăgnilă Zăbrelitul, Orbilă Mână-Seacă, și de restul norod”. Parodiind cu excelență o lume în degradare, când malițios, când îngăduitor, autorul pudrează discret cu armele pamfletului de moravuri, reflecția morală în corpul narațiunii cu accent satiric pentru că „fu însemnat anulu de această mărire, care unora le tulbură mințile și se crezură mai presus, pe atât avea să se sfârșească prost, de ziceai că s-a întors mașina lumii, s-a întors cu susul în gios...”. Și ce mai aflăm noi: că „biv vel logofătul Drăgnilă a luat calea ferecată a temniței, și a lăsat pe mărirea lui o paiață Dăncilă ce râdeau oamenii ca la comedii, că numai cu oiștea-n gard mergea...”. Iar la după cum bătu vânt de vremuri noi, alții veniți (musai hămesiți) „înțeleseră că tot noi, adecă dânșii au acum pita și brișca, iară de norod uită toți...”

     Și cititorul se amuză, dar înțelege că dincolo de tonul grav al naratorului, aproape nimic din ce se narează nu ține de senzațional, deoarece el vede totul derulându-se cotidian sub ochii lui și chiar dacă i se conturează o lume bizară care reprezintă imitația burlescă a unei lumi fanariote, mai există undeva „o Românie, aia aparent tăcută, de care uită mai mereu politicienii, aceea foșgăită, colbuită, șuie/amăruie, țara omului cu grijă pentru pâinea pe care trebuie să o pună pe masa familiei!”. Că parcă românului, atât îi mai lipsea „tichia de mărgăritar”, dar umorul, hazul de necaz, în vremuri de „schimbare, reformă, meritocrație, alea alea”... „râsul, fie el și străveziu pică mai bine la fiere decât rictusul înghețat în colțul gurii”. Mai ales când și tu, cititorule, ai fost contemporan cu aceste personaje care s-au umplut de penibil „precum Făt Frumos fiul Iepei”, iar „Baba Cloanța se crede zână și joacă șotron”, asta ca s-o dăm și pe povești, fiindcă oglinda în care ne privim cu toții, prin această frumoasă carte de pamflete, nu-i deloc confortabilă.    

 * cronica a apărut recent în nr. 72 al revistei SPAȚII CULTURALE