Oameni de demult (fântânarul satului)

 

Moșu’ Neagu... fântânarul

 

     În singurătate spunem că povestea fiecărei vieţi este povestea unei înfrângeri. Atunci fiecărui  om îi apare lumea întreagă ca o deşertăciune, şi viaţa... lipsită de orice fel de înţelegere. Dar cum să-l uiți pe E. Hemingway cu a sa nuvelă „Bătrânul şi marea” – care ne spunea tuturor că „un om poate fi nimicit dar nu înfrânt?” Ken Kesey dedica una dintre cărţile sale, „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, prietenului său Vic Lovell, care-l asigurase (în copilărie) că nu mai sunt balauri pe acest pământ, dar l-a „condus la bârlogul lor”. Așa și pe mine viața m-a aruncat în bârlogul acestei întâmplări, de unde doar un fir al Ariadnei (care făcuse totul ca să-l scoată din labirint pe Tezeu), mă mai putea salva. Precum funia de care se agaţă și eroul lui Dostoievski, Raskolnikov, şi începe să spere, aruncând din toată puterea acele cuvinte care ar putea să ne scoată din minţi: „Cât de ticălos e omul!” Băiatul visător care eram pe-atunci (după sugestia domnişoarei Estella, din „Marile speranţe”), i-aș fi zis şi eu moșului Neagu, bunicul din partea mamei, când i-am călcat pragul întâia dată: „N-o să ne înţelegem niciodată!”. Cred că drumurile pe care stelele se aprind ca lumânările din când în când, scăpărând astfel de mirări în marea mea nedumerire, ar putea să fie ofranda lui, la tot ceea ce spun aici.

       Cândva, pe o tarla în plină arşiţă, tata mă mângâia cu gândul că numai prin părţile acelea lipsea o fântână pe care oamenii uitaseră să o ridice, dar că în alte părţi oamenii nu uitaseră să sape alte fântâni. O fântână lipsă, iată un gând care-l mai răcoreşte pe cel care moare de sete; închipuiţi-vă atunci o lume fără fântâni! În locurile în care m-am născut trăia cândva un bătrân fântânar. Era bunicul din partea mamei. Îmi zicea mama:

            -De ce nu dai și pe la bunicul tău, taica Neagu? Te duci des pe la moșul Gheorghe (bunicul din partea tatei), dar pe la ai mei nu dai...

            -Am fost odată, dar nu m-a luat în seamă. Ce-aș mai învăța de la el? Nu cred că le știe pe toate, ca moșu’ Gheorghe!

- Numai Dumnezeu e cel care le ştie pe toate, copile! - o auzeam pe mama, trecând, fuior după fuior, lâna aceea din ghemul pus pe răşchitoare.

      Trecusem odată pe lângă casa moșului Neagu, m-a zărit de pe prispa casei şi m-a strigat să vin o ţâră, că are să mă întrebe ceva. M-a poftit alăturea de dânsul şi pe sub sprâncenele mari, albe ca neaua, a prins a-mi cerceta îndelung înfăţişarea. „Era straşnic om, Cozma Răcoare! Când zic: Cozma, parcă văd, iată, parcă văd înaintea mea un om întunecat...”, îşi începe M. Sadoveanu povestirea celebrului haiduc; însă eu m-am simţit pe atunci, lângă bătrânul fântânar al satului, ca lângă un stejar ce nu admitea orice lăstar pricăjit sub coroana lui.

            - Nu cumva vei fi fiind tu, ăsta, cel mai mic copil al Ioanei?... şi mi-a zis pe nume. (Am dat din cap, că da, eu eram ăla).  Te așteptam demult, a mai zis. Am auzit că vrei să pleci de acasă, undeva pe la oraş, să înveţi oleacă mai multă carte, aşa-i? Pe atunci, aşa avusesem de gând, n-am zis că nu, dar nici că da, adică aşa e. Cu chipul la fel de întunecat ca al personajului lui Sadoveanu (mai sus amintit), şi-a întors faţa de la mine, spre zări îndepărtate ştiute pesemne numai de el. Prin ochii lui vedeam cum viaţa curge înainte, cum oamenii se zbat în aceleaşi drame stupide şi toţi aşteaptă un om ca el, care să le întindă găleata legată de lanţul fântânii, plină ochi cu apă rece şi să le spună: „Luaţi de beţi şi vă răcoriţi, viaţa nu-i chiar atât de parşivă, ehei!”

       L-am auzit, ca printr-o pâclă de ceață, vorbindu-mi cu ochii ţintă către cele zări:

            -În tinereţe am învăţat şi eu ceva acolo, cât să pot buchisi în psaltire mai târziu. Hei, grozav a mai fost! Pe unde treceam, toţi mă puneau să le buchisesc când cădeau sfinţii prin călendare. Grozav mai citeam. Mă uitam odată şi gata. Apoi m-am tovărăşit cu unu de săpa fântâni. Bine am mai făcut noi doi, pe unde treceam... Terminam o fântână, nu apucam să ne răcorim setea bine sub lespezi, că gata, hai cu lucrurile în spinare să săpăm alta. Bună treabă am mai făcut noi doi... În toate satele pe unde treceam era nevoie de apă. Setea trebuie potolită. Numai să ai cu ce, măi, nepoate... Înţelegi tu ce spun acilea? De-acum, la bătrâneţe, am căzut în ispită, m-am cam dat cu ţuiculiţa, mi-a trecut setea de apă. Proastă treabă! Se pare că m-am născut într-o zodie rea.... De, ispita e ca diavolul.

       A tăcut o vreme, după care şi-a adus aminte de ţoiul pitit după un chirpic ieşit din zidăria prispei coşcovite şi m-a uitat. Am înţeles că trebuia să-mi iau rămas bun, să plec, dar m-a oprit în loc, lăsându-mi pe umeri palma lui cât o lopată.

            - Şi zici că vrei să pleci nu-i aşa? (Nu spusesem nimic) Aşa, asta este bună treabă. Dar să ştii că dacă vei cutreiera multe ţinuturi şi nu-ţi va fi de folos la nimic, înseamnă că ţi-ai irosit viaţa zadarnic.

       Am smiorcăit câteva cuvinte, încercând cu disperare să arăt că nu prea avea dreptate. Mi-a trecut mâna fierbinte, osoasă, prin păr şi m-a bătut pe umeri a încurajare:

- Acuma, ce faci, plângi?... Mă, băiatule?... Nu eşti tu bărbat de-acuma?  Și mă iscodi cu privirea, trăgând într-o doară, la fața mea boțită, cu coada ochiului.

            - Mama îmi zice să am încredere. Dumneata nu crezi la fel? l-am întrebat.

- Doar El știe cu adevărat tot ce ni se întâmplă, măi băiatule! Să rețiii asta. Fie că ochii noştri au văzut prea multe, prea puţine... nu ştiu. Dar El nu ne-a trădat niciodată! Adevărul pe care-l cauţi acum, măi băiatule, e rod al gândului pe care ni-l transmite de-acolo de sus. Fără El, noi, tu, nu mai existăm.

     Scormoni câteva vreascuri în plita unde avea o oală pe foc, după care reveni cu alte frământări ale sale:

            -  Dar ce anume ziceai că ai să faci acolo unde o să pleci?

            - Mi-a spus bunicu’, moș Gheorghe, să plec departe, cât mai departe de aici, să-mi caut împlinirea, că aici, în sărăcia noastră, nu mai am ce face. Aşa mi-a zis. Că noi, aici, suntem legaţi de ceva umilitor. Sărăcia poate, dacă nu şi altceva care m-ar azvârli ca pe un bostan la vale, până s-o sparge. 

      I-am simţit trupul zvâcnind înainte, dar moșu’ Neagu nu-şi arătă zbuciumul.

- Așa ți-a zis?... Păi, cum așa? Numai Dumnezeu ştie. Şi El ştie că suntem toţi la fel  pe sub veşmintele astea. Nu sărăcia ar trebui să ne aşeze cumva în societate. Dumnezeu nu a putut gândi aşa ceva. De ce să credem noi altfel de cum a vrut El? Dacă eşti sărac te simţi umilit, înţelegi tu. Bogăţia, însă, care nu se vede, cea a sufletului, e numai în noi. Numai ea ne înalţă. Dumnezeu nu ne-a lăsat acest har, dar ne-a îndemnat să-l descoperim. Nu zic că n-ar avea dreptate moșu-tău, Gheorghe!

     M-am uitat la mâinile lui. Deși tremurul mâinilor era din ce în ce mai evident, nu părea, privind la statura lui, că n-ar avea toată casa pe mână. Îmbătrânise mult, nu mai rămăsese pe el decât pielea și osul, iar ochii lui blajini, un pic triști nu păreau a fi strâns în ei toată grozăvia adâncurilor când cobora pe o băncuță de lemn susținută de frânghii, în fântânile alea de 40-60 de metri. Acolo, în adâncuri, doar la lumina felinarului legat de un capăt al frânghiei, care-i susținea băncuța de lemn, cred că trăise clipe care îl făcuse să nu mai doarmă nopți la rândul, după cum îmi spunea mama. Asta, pesemne, mă făcuse să nu dau pe ulița unde stătea, una ceva mai încolo de cea a bunicului dinspre tată. De teamă ca să nu-și descarce furia acestei vieți bicisnice și asupra noastră, a celor care i-am fi intrat, una-două, în ogradă. Mama îmi povestea care era cea din urmă rugăminte a moșului Neagu: „Când voi muri, îi spunea bunicii Ivana, să udați cu apa din fântână drumul spre cimitir!” „Cum adică, o întrebam pe mama, ar fi vrut să dea apă și morților?” „Eu știu?!” se mira și mama. Nu prea înțelegeam eu, unde bătea mama, dar cred că voia să ducă cu el, și dincolo, apă din fântâna lui. Vreme de ani îndelungați, singurul lucru pe care îl spunea, când își făcea rugăciunea dinaintea lui Dumnezeu, era rugămintea lui de a muri înaintea bunicii, ca aceasta să-i îndeplinească ultima dorință. Dar bunul Dumnezeu nu l-a ascultat. Bunica Ivana se prăpădise cu mult înainte și acum își ducea viața de unul singur, cu toată casa pe mâna lui. Citea cu sete până la o oră înaintată de noapte din Evanghelie. Eram curios să aflu ce învățături i se transmisese de-acolo de „sus”, așa că am schimbat vorba:

-Mi-ai zis că a fi sărac nu e pe atât de umilitor cum îmi spunea moșu’ Gheorghe, că celor bogați Dumnezeu le va stoarce și sufletele pe care nu le au când vor ajunge dinaintea judecății sale, dacă nu le-au avut niciodată în sufletele lor, aici pe pământ. Cum e de fapt?

- O să înțelegi și tu, cândva, despre purtarea acelui tată și cei doi fii, unul pierdut în lume, celălalt rămas credincios alături, spusă de Iisus ucenicilor săi. Când fiul rătăcit prin lume s-a întors spășit la tatăl lui, a rostit astfel, celuilalt frate mult prea mirat de primirea făcută: „trebuia să ne veselim şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort şi acum trăieşte, era pierdut şi a fost găsit!“ Ori moșu-tău Gheorghe zice ca celui ce are tot să i se mai dea, iar celui ce n-are să i se ia totul? Așa-i? Atunci, unde e iertarea pe care ne-a cerut-o El? Înțelegi acum, cum ne-a vrut EL?

- O să mă străduiesc, bunicule! am încuviințat eu.

            -Acum înţelepciunea noastră, a bătrânilor, a devenit hrana spiritului tău. Cu atât putem noi să-ţi fim folositori. Bucură-te de asta! Şi nu lua în seama trupul acesta, el a devenit o zadarnică povară pentru mine... Că eu atâta am învățat: să curăț fântâna când i se prăbușesc pereții și să am grijă ca lanțul pe tamburi să țină bine burduful cu care scoatem apa. Ca oamenii să aibă apă de băut. E mult, e puțin, Dumnezeu știe! Poate nu m-am născut într-o zodie prea bună. Cine poate ști?...

      Mi-am adus aminte cum salvase de la un necaz, acolo la fântână, unde ne jucam de-a „hoții și vardiștii”, un copil care „scăpase” peste cap, în jurul gâtului, dintr-o joacă, un cerc metalic de la un butuc de roată de căruță, când toată lumea adunată în jur se dădea de ceasul morții. Asta m-a trimis cu gândul la episodul accidentării lui Marmeladov, cel din „Crimă şi pedeapsă” a lui Dostoievski. „De ce râde neghiobul acela?”, spunea Katerina Ivanovna. Și am zâmbit și eu.

-Ce faci? l-am auzit. Mă judeci pentru atât?

-Eu?... Nu! Mă gândeam...

     În sinea mea mă gândeam să nu se schimbe dintr-o dată, cum făcea Memet Deliul, nebunul satului, cu noi copiii și, „stăpânit” de tăria rachiului din sticluță, să nu mă apuce de gulerul cămășii și să mă împingă pe ușă afară. Așa că am tăcut, înghițindu-mi cuvintele de pe buze.

            - Şi Dumnezeu e judecător, să nu uiţi asta!

- N-am să uit.

- Acum, du-te! Dar ia seama ca lumina care este în tine să nu fie întuneric.

     Peste ani, tata a ţinut să-mi spună:

            - Îl ştii pe moşul Neagu, ăla de săpa fântânile prin părţile astea? Bietul moşneag! A căzut într-o fântână. S-a prăpădit. Se vede treaba că s-a născut într-o zodie rea.

     De câte ori încerc să povestesc despre toate acestea, mi se usucă buzele ca de-o arşiţă cumplită. Destinul, însă, nu trimite niciodată vestitori dinainte. Cum nu-i trimisese nici Natașei Rostov de prezența prințului Andrei, logodnicul ei, când convoiul Rostovilor poposise în satul Mătișci, iar Moscova, în urma lor, ardea din temelii. Natașa află asta abia într-o seară. Cu o lumânare în mână ea se strecurase prin odăile răniților și ajunsese în camera unde zăcea fostul ei logodnic. La vederea Natașei, prințul zâmbise și-i întinse mâna. Era cu Evanghelia la căpătâi. „Te așteptam demult” – părea să spună. Și din acel moment i se hotăra destinul. Iar când Nataşa îi spunea contesei Maria: „Celui ce are, i se va da, iar celui ce n-are, i se va lua”, reproducând cuvânt cu cuvânt cele scrise în Evanghelie, nu se gândise, evident, la moșu’ Neagu, fântânarul din satul meu. Și, cu siguranţă, Lev Tolstoi, care scrisese „Război şi pace”, nu se gândise că, peste mulţi ani, fraza asta ar putea însemna și grozăvia morții celui care se îngrijea de apa de băut a celor din sat. De fapt, Tolstoi nu recurge întâmplător la Evanghelie. Ştia că, întotdeauna, se găseşte acolo, în cuprinsul Bibliei, un loc care se potriveşte în totul cu cazul fiecăruia dintre noi. Dar cum drumurile fiecăruia ne sunt întemeiate (ca şi cele ale lui Jim Hawkins, eroul lui Stevenson, pe insula comorii), un cântec fără răspuns în neasemuita luptă cu viața, e toată această amintire (nu şi zadarnică) pentru cele două bucăţi ale unui întreg din viață, și care n-a fost dezvăluit, niciodată, până la capăt.  

 

 

potolește-ți mare adâncurile

 

(...undeva prin Corint/Grecia)

(... dincolo de noi era marea)

( ... pe faleza mării, la Balcic)

potolește-ți mare adâncurile

 

„dacă ți-e dat să pieri, fără mine, ai spus -

cu această lume te-aș fi pus în arc”

o, Pip drag, râsul tău, cum doream nespus

să fi smuls uimirea Estellei în parc!

 

că și pentru mine, mari speranțe-s frânte

ca balena albă, ținta lui Ahab...

potolește-ți mare din adâncuri strâmte,

valul ce izbește tot ce am mai slab.

 

de-aceea și teama că plătesc cu vise

și-mi împing făptura ca la un festin...

prăvălind în cale-mi doar minuni promise

am să-ncing și ruguri peste-al meu destin,

 

rostogolind piatra să m-aud în strigăt

ca Iona-’n furtună... și suflat pe mări;

ori ca Munch, ce somnul mi l-a pus în țipăt

încercând cu cheia, porți spre noi chemări.

Lăutarul Floricel (schiță)

                                    (așa era un cuptor la mine la țară pe vremea aceea)

Lăutarul Floricel

   

      De câte ori mă gândesc la satul meu natal, dinaintea ochilor îmi răsare islazul unde aveau loc vestitele hore ale fetelor și flăcăilor din sat. Și alături de țambalul tătarului Beniamin și acordeonul lui nea Ionaș, strălucea vioara lui Floricel și corzile vestitei lui viori ce umpleau văzduhul de acea stranietate a sunetelor care îți sălta piciorul pe loc. Pe vremea când începusem a mă înfățișa și eu printre cei care căscau gura și ochii la horele fetelor și flăcăilor, cam pe atunci, cred, tocmai citisem Chira Chiralina de Panait Istrati și printre palicarii veniți cu clarinete, piculine și ghitare, ce cântau la dezmățul din casa Chirei, mi-l imaginam și pe nea Floricel al nostru cu vioara lui fermecată. Și mă pufnea de unul singur râsul când mă gândeam cum avea să alunece și el la vale pe povârniș, prin acea fereastră, de la o înălțime de doi metri, atunci când palicarii ăia fuseseră surprinși de cei doi stăpâni ai casei, tată și fiu. Dar acum, sosit după aproape treizeci de ani în satul în care m-am născut, am tras maşina la margine de sat, pe islaz, aproape de cimitir. La ieşirea din sat se întinde în depărtări câmpurile fără margine. Un fuior de fum albăstrui se târa spre cer, dintr-o margine de drum. Nişte gospodari, pesemne, puseseră foc la grămezile cu buruieni strânse de prin grădini. Mirosul acela de fum îmi stârni amintiri triste. Gândul mă ducea peste ani şi ani în urmă. Ce ani! Ehei!… Am privit în sus, apoi privirile mi-au alunecat de-a lungul cimitirului, grăbit să-mi trag gulerul la geacă, în timp ce o pasăre, cu moţul ridicat în vârful capului, tocmai îşi lua zborul dintr-un arbust pitic aflat într-un gard alăturat. Ce legătură aveau toate astea cu amintirile mele? Doamneee!... Şi, mi-am adus aminte.

       Era într-o iarnă şi tocmai părăsisem cimitirul unde aprinsesem o lumânare la mormântul bunicului, când, o măzăriche rece a început să bată darabana pe tabla capelei de la intrare, de unde tocmai își întinsese aripile mari o pasăre necunoscută. Umbra aripilor, sfâşiind zgomotos aerul îngheţat, mi-a adus pe dinaintea ochilor imaginea îngerului zburând cu o vioară la piept, descoperit ceva mai devreme pe una din crucile din marmură albă, undeva la intrarea în cimitir.

Lângă o cruce de lemn, o persoană gârbovită aprindea câteva lumânări. Mi-am făcut curaj şi am intrat în vorbă:

- Spune-mi mamaie, a cui e crucea cu îngerul ce poartă o vioară, de acolo din colţ?

      După ce a mai moşmondit câte ceva (poate îngropând la baza crucii un muc de lumânare aprinsă), umbra aceea s-a îndreptat spre mine, privindu-mă cu interes.

- Da’ al cui eşti maică? Eşti de pe-aici?

- Am fost cândva, de pe-aici din sat. Viaţa m-a dus însă, departe de locurile astea. Uite! – am arătat, făcând un semn cu mâna. Undeva pe acolo locuia bunicul Stoenciu Gheorghe, dacă-l ştii, şi ceva mai încolo, se văd încă pe uliţă, acei salcâmi de la poarta unde era cândva casa noastră…

      Şi-a făcut streaşină, palma, deasupra ochilor, şi a privit într-acolo unde arătam. N-o ajutau pesemne ochii, ori nu era de prin părţile astea ale satului,şi nici numele bunicului, cred, nu-i spunea mai nimic. S-a aplecat şi a mai înfipt câteva cioturi de lumânări la baza crucii. Am privit-o cu interes. Credeam că m-a înţeles şi că nu mai avea nevoie şi de alte explicaţii. Şi deodată şi-a adus aminte:

- Crucea de acolo, zici? E a lu’ unu, Floricel, maică! Petrică a lu’ Muta, se spune că ar fi ridicat-o.

- Şi, dacă aş vrea să stau de vorbă cu el, unde îl găsesc, mamaie? am întrebat.

- Nu cred că poţi sta de vorbă cu el. Se zice că, acum, e în America…

- E vorba de Muta de lângă grădiniţa veche, mamaie? Muta, care era soră vitregă cu ţaţa Nastea a lui Colev?

- Atunci, eşti de pe-aici, mi-a răspuns bătrâna. Dacă ştii toate astea, ce mai întrebi?

      Văzând pe faţa mea, nedumerirea şi mirarea, celui care oricum n-are cum să priceapă o taină aşa mare, a dat din cap a lehamite şi şi-a văzut de treburile ei. M-am întors înapoi în cimitir şi am privit mai cu luare aminte acea cruce şi acel epitaf: „Celui plecat să-i cânte acum şi lui Dumnezeu”. Şi se iscălea mai jos: „P” Începuse să ningă rar, apoi se porni prin cimitir câteva fuioare de nea împinse ici-colo de dușmănia crivățului. Undeva spre marginea satului începură a lătra câinii ca treziți din somn. Asta mi-a amintit de nefericitul ce înnebunise de groază, cu contrabasul în mâini, aflat în câmp la „Căţelu”, din romanul Groapa lui Eugen Barbu. Dar şi de vorbele aceluia, spuse celorlalţi ţigani lăutari înzăpeziţi cu instrumentele în plin câmp, cu lupii dându-le târcoale şi aşteptând să le pice la ospăţ încă o victimă: „–M-auzi, nene Mitică?” Dar morţii nu mai aud, sau mai ştii? Vioara lui Floricel era vestită nu numai la noi în sat, ci şi în satele vecine. Mai ales duminicile, acolo pe islazul satului, când era hărmălaie, horă mare. Printre flăcăii bine dichisiţi, fetele frumos gătite şi aranjate, şi bineînţeles babele aşezate pe scăunelele aduse de acasă, vioara lui Floricel făcea minuni. Mi se părea mie, ori cu siguranţă vioara sa, înlocuia prin măiestria scripcarului o întreagă orchestră. Pe Floricel îl întovărăşea prin preajmă umbra unui copil sărăntoc, care nu ştiam al cui este, întotdeauna uimit şi vrăjit de arcuşul viorii.

            - „Mă, ăsta a lu¢ Muta, ce te tot zgâieşti pe acilea, io-te la el mucosu?”- se răţoia câte unu la copil; dar el numai se strângea cu picioarele pe de lături, şi asculta vrăjit mai departe. Poate că şi ochiul clipind şmechereşte a „ei!, lasă-l şi mata, ce-ai bre cu copilul?”, pe care îl arăta Floricel ăluia, potolea repede gâlceava abia iscată. „Pesemne l-au fermecat şi pe el vioara şi sunetele ei fără seamăn” –părea să mai spună maestrul. Aş fi dorit şi eu să ţin înfiptă lângă ureche vioara aceea şi numai printr-o simplă atingere, sunetele ei să-i vrăjească pe cei din jur. Unii chiar argumentau altora: „Asta da muzică, te saltă singură de pe loc”, însă eu, cu toate că mă holbam ca şi ceilalţi şi căutam să-mi apropii de suflet această muzică şi acest instrument, în realitate n-am reuşit niciodată. Uneori, serile, gândul că vioara lui Floricel stătea atârnată de vreun perete ori zăcea prin vreun cufăr al casei, mă rodea şi mă durea în acelaşi timp. În sunetele viorii lui Floricel, auzeam şi plânsetul şi jalea şi optimismul, chiar dragostea de viaţă, de frumos al acestui popor, de ani şi ani. Şi în visele mele vedeam vioara aceea cum mă chema, mă îndemna să întind mâna şi astfel să nu mai fie decât a mea. Rămâneam însă şi în vis cu mâna întinsă după acea vioară, pentru care aş fi furat şi eu, asemeni lui Jean Valjean al lui Hugo, cel care şterpelise doar o banală franzelă. În loc de rugăciunea la care ne punea mama, mă rugam cerului ca şi fără vioară cântecul să irumpă din mine de peste tot, din toată fiinţa. Nu spunea Platon, că „omul este o ființă în căutarea sensului?” Poate că de-aia ne-am născut, îmi ziceam. De ce o fi spus Coleridge, că toţi oamenii se nasc aristotelici sau platonieni, rămâne de discutat. Însă pot spune, cum a rezolvat ecuaţia aceasta, I. Budai-Deleanu: „Dumnezeescul Platon şi el/Bea, mânca cumsecade, domneşte;/Nici iscusitul Aristotel/Nu trăia fără vin, carne şi peşte/Pentru aceea, de ale lor cărţi învăţate/Şi acu ne mirăm; şi cu dreptate”. (Ţiganiada C.10 v.9). Lui Platon îi dădea mâna să spună că orice ființă caută, de-a lungul vieții, un sens. Ce sens să-i fi dat eu acelei inscripții de pe o cruce dintr-un cimitir? Cred că și gândurile îmi erau tare încurcate. Să fi dat fuga după femeia aceea ca să aflu mai multe decât știam? N-aș fi căzut în cealaltă „încurcătură de minte”, a unui alt personaj, ce avea ceva, cu nişte ghete ghinioniste? Acordorul de piane Murkin, din schiţa Ghetele (de Cehov), avea tot motivul să dea toată vina pe „blestematul servitor” Semion ?  Dar mie, abia venit după atâția ani în satul natal, îmi lipsea trăsătura esenţială a „omului rănit”, zugrăvit de scriitorul rus. Atunci? Cineva, pesemne, din adâncul „ființelor” noastre paralele, tot se uită în interiorul celor două lumi, să descopere angoasantele relaţii dintre ele. Ne mai trebuie și răbdare. „Dacă nu dormi, ţi se poate tulbura mintea” – îmi sugera bătrânul pescar al lui Hemingway. Mă găseam deja în fața crucii de marmură a celui care fusese, cândva, vestitul lăutar al satului. Dar cum să îți exprimi un așa gând într-un cimitir?  „M-auzi, nene Floricel? Măcar mata să mă auzi!”- îmi venea să strig de acolo din faţa crucii din marmură albă. Privind însă însemnul acelei litere enigmatice dăltuită-n piatră, mi-am dat drept pildă cugetarea lui Goethe: „Lumea nu este a celor care pot, ci este a celor care vor”. Şi la urma urmelor, ce s-o fi făcut cu copilul lu¢ Muta? Și mă simțeam atât de singur, încât zadarnic căutam sprijin în cel care zăcea sub acea cruce de marmură. „Uite unde am ajuns nea Floricele, îmi ziceam. Satul freamătă undeva departe, mulți dintre copii de-atunci rătăcesc undeva, risipiți, prin lume, iar noi doi, față în față, singuri ca în vremurile de odinioară”. De-acolo din mormânt lăutarul îmi transmitea, pe nuștiu ce căi, că lumea mea și a lui se duce încetul cu încetul, că nimic din ce a fost nu se mai întoarce vreodată. Ca și acea nemaipomenită clipă din viața lui Franz Liszt, relatată de Ion Roșioru. Ne-o spusese la Hîrşova, în cadrul unei întâlniri cu cei câţiva scriitori de la revistele Helis, Slobozia şi Ex Ponto, Constanţa. Se spune că era după zavera lui Tudor Vladimirescu, când, de teama represaliilor, nu ţi se deschidea poarta, nici atunci când (mai ales, la miezul nopţii) vreun drumeţ, oarecare, cerea insistent şi, ca un ultim şi disperat gest, găzduire. Era o iarnă rece, cu ninsori învolburate, de rătăceai lesne drumurile cunoscute. Într-o astfel de noapte, Franz Liszt şi câţiva prieteni, rătăciră drumurile, iar caii le purtară săniile înspre marginile Imperiului. Şi, mult după miezul nopţii, alaiul, cu acei rătăciţi ai sorţii, ajunse într-un sat din Transilvania. La prima casă, mai acătării, au descins a bate cu putere în porţile mari, ca să ceară găzduire peste noapte. Într-un târziu, li s-au deschis porţile şi, după ce gazdei i s-a adus la ureche povestea acelei rătăciri la miez de noapte, ciudaţii musafiri au fost conduşi în salonul de oaspeţi. Atât prietenii, care-l însoţeau în acea escapadă pe muzician, cât şi Liszt însuşi, nu şi-au dezvăluit identitatea. În timp ce prietenii îşi dezmorţeau siluetele îngheţate lângă şemineu, Liszt s-a îndreptat spre un colţ al salonului, unde trona un pian, ce făcea notă distinctă în decorul acelui mobilier de epocă. A urmat o uvertură improvizată, pe moment, de „necunoscutul” picat la miez de noapte în acel colţ de ţară străină, la care și „musafirii” au asistat neclintiți. După aplauzele meritate, gospodina româncă s-a dus la necunoscutul care mulţumea enigmatic pentru aplauze şi i-a spus: „Dar, ştii, domnule, nu cânţi rău! Aţi face ceva audienţă, dacă aţi şi studia câte ceva la o școală de muzică!”. Așa și cu acea inscripție enigmatică de pe crucea lăutarului Floricel. Nu povestea în sine contează, cât, momentul când povestea te va înfăşura cu magia mesajului său.     

      Ştiam cam pe unde locuia ţaţa Nastea, aşa că, am întors și atunci maşina, şi i-am căutat casa, nerăbdător să aflu povestea acelui Petrică, ridicătorul de cruci atât de ciudate pe aici. Păscusem împreună cu tata, oile, prin părţile acelea. Erau, dincolo de acele căsuţe, unde locuia şi ţaţa Nastea, nişte gropi şi râpe, iar prin desişul nepătruns al mărăcinilor, îmi împiedicam măgăreaţa şi mă lăsam în voia viselor, la umbra câte unui arbust sălbatic. Diavoliţa de măgăreaţă, făcea ce făcea şi scăpa de laţul cu care-i împiedicasem picioarele, şi trecea în lanul de sparcetă de peste drum, trăgând după ea şi oile care se grămădeau buluc. Numai ce-l auzeam pe tata: „Oile mă! Ia măgăreaţa aia din lan!”. Îmi era atât de ciudă, încât, tot amarul mi-l vărsam pe spinarea măgăreţei, îndesându-i ciomag după ciomag pe spinare. Da, multe neplăceri, multă supărare, îmi pricinuise pe vremuri, unele amintiri de prin acele părţi ale satului. Acum, capătul acela de sat, era cufundat într-o vrăjită tăcere de moarte... Din acel colț al satului nu mai rămăseseră decât mormane de dărămături. Mi-am aruncat ochii în împrejurimi. Nici țipenie de om. Bălăriile crescuseră cât cucuta de înalte. Undeva, mai la stânga locului spre care căutam a fi fost casa Nastei, cineva dăduse foc la o grămăjoară de ierburi uscate și fumul venea în fuioare subțiri către mine. „Nu se poate  (mi-am zis), dacă va continua așa vom ajunge să fim devorați, ca-ntr-o șerpărie, de tot felul de gângănii. Cine mă vede pe-aici, crede că m-am pierdut în partea asta a satului.” M-a scos din încurcătură un om care trăgea de funie o capră:

- Nu eşti de pe-acilea! Şi fiindcă am încuviinţat din cap, a continuat: Înţeleg! Te uiți spre locurile unde a trăit Muta. Văd eu că ai privirea pe ruinele alea. Apoi să ştii dumneata, că, pe Muta au găsit-o moartă în casa ei. Uite! – îmi arătă cu mâna – vezi acolo, în dreapta? N-a mai rămas decât un perete şi plita de la bucătărie . A murit de moarte bună, sărmana. N-a avut pe nimeni s-o îngroape. Nastea, proprietara locului, vânduse casa şi plecase de aici. Au pus mână de la mână, de au îngropat-o creştineşte. Locul acela e al nimănui. E pustiu, după cum vezi. Cine să-l revendice?

- Poate fiul ei, Petrică! am zis, aşa într-o doară.

- Ha! Ce spui mata… Bună glumă! Păi, cică acesta e acum prin America, ce să mai caute unul ca el pe la noi?

- Dar crucea? Crucea din cimitir, de pe mormântul lui Floricel? Floricel acesta, cânta la vioară, parcă… la horele din sat. Se spunea despre o legătură a lui cu Muta. Poate Petrică ăsta, era copilul lor… Chiar nu ştii nimic?

      M-a privit la început, cu neîncredere. Mintea lui părea încurcată într-o zăpăceală de supoziții greșite. Sta pe marginea şanţului, gata să ridice un picior şi să o ia din loc, să mă lase baltă în mijlocul drumului.

- Uite, ce e, unchiule… (M-am apropiat, aşezându-mă cu fundul pe un dâmb de iarbă.) Am trăit prin locurile astea, cândva. Acum, văd, e totul schimbat. Şi locurile, şi oamenii. S-au schimbat multe. Eram doar curios. I-am văzut crucea în cimitir. O bătrână mi-a zis câte ceva. Nici ea nu ştia mai multe....

      Mi-a cerut o ţigară şi după ce şi-a aprins-o, s-a aşezat turceşte, cu picioarele sub el, alături, pe dâmbul de iarbă. Capra începuse să pască iarba de la picioarele noastre. Din când în când ridica botul și arunca spre noi câte o privire nătângă. Am înţeles că omul acela avea să-mi spună câte ceva, atâta timp cât se va consuma ţigara. Părea nedumerit, semn că că nici el nu ştia prea multe. Și am bănuit că avea să mi le înflorească, ori poate le „chisnovea” (cum zic bătrânii) după capul lui. Că, odată, acum câţiva ani, când trăia „Muta”, a venit unul îmbrăcat „americăneşte” şi i-a dat bani mulţi Mutei, să-i spună, dacă unul Petrică, cam de seama sa, fusese copilul conceput cu Floricel. Muta s-a speriat, văzând banii ăia mulţi, dar şi ochii scrutători ai tânărului, care, parcă îi trecea prin faţa ochilor unele imagini cunoscute. N-a vrut să spună nimic. A strâns banii într-o basma, apoi l-a împuns cu degetul în piept: „Tu… tu… ăăă… nu?!… P… Pe… ică!” şi s-a retras câţiva paşi dinaintea străinului, apoi a luat-o la fugă spre sat. Și striga ca apucată de necuratul. Oamenii au lăsat-o în pace, crezând că-i nebună. Se spune că străinul acela a dormit o noapte pe plita aia dărâmată. Cert e, că a doua zi, nimeni nu l-a mai aflat pe aici. Dar, nu peste multă vreme, o maşină papuc, a oprit în dreptul cimitirului şi lumea din sat s-a trezit cu acea cruce ciudat ornamentată, având pe frontispiciu imaginea unui înger cântând la vioară. Iar mai jos, la baza crucii, pusese acel epitaf care nu lămurea pe nimeni: „Celui plecat să-i cânte acum şi lui Dumnezeu”. Cine dăduse banii, cine plătise muncitorii ăia, asta chiar nu se cunoaşte.

      Când i s-a stins ţigara, omul s-a ridicat de jos, mi-a întins mâna şi a dispărut, ceva mai în jos de locul acela, după o portiţă, cu capră cu tot...

      „Cum au mai trecut anii?”, mi-am zis. Și cu gulerul tras la geacă, acum după treizeci de ani, am renunțat să mai intru în cimitir îndreptându-mă spre mașina lăsată pe islaz, spunându-mi că dacă Dumnezeu se va fi îndoit cumva de „rătăcirea” lăutarului Floricel, în acea viață, şi îi va fi încredinţat cândva și lui o misiune, acum cine să-l mai afle, fie și printre amintiri, rătăcit pe undeva prin ceruri, prin lumea domnului desfăşurată într-o continuă parabolă cu viața unora dintre noi. Așa au mers lucrurile de la potop încoace, spunea și G.G. Marquez, în romanul Un veac de singurătate, însă eu chiar mi-aş fi dorit să mă desprind de locul acela, după o scurtă rugăciune, dar cei pentru care aveam a mă ruga îşi trăiseră viaţa, pesemne, înainte de a mă naşte. Şi atunci, nu-mi rămânea mie decât să încerc, aşa cum credeam eu, ca întors la masa de scris, să le rescriu, din puţina lor viaţă, câte ceva din ce au trăit.    

 

Portretul din vis (schiță)

 

(marea ca și trăirile noastre sunt nețărmurite ... și nimeni nu poate ști unde începe și unde încetează realitatea)

      Portretul din vis

    (sau, portretul zărit la gazda mea din liceu, în camera enigmatică)

 

      În Biblie (Daniel, cap.1, v.17), ni se spune că numai „…Daniel putea să tâlcuiască vedeniile şi visele”. În copilărie, mama era cea care ne tâlcuia, la toţi, visele şi nălucirile. După ce ne tâlcuia câte un vis, ne povestea din „Facerea”, cum, noaptea în vis, a venit Dumnezeu la Abimelec… pentru Sarra, femeia lui Avraam. Nu prea înţelegeam, pe atunci, unde bătea mama, cu tâlcurile ei. Aveam să fac o punte de legătură, între vorbele mamei şi relatarea din Cartea Cărţilor, peste mulţi ani, când, citind „Idiotul” lui Dostoievski, am rămas descumpănit o vreme, cu privire la scena în care prinţul Mâşkin o „reîntâlneşte” pe frumoasa şi faimoasa Nastasia Filippovna, în casa Epancinilor, pentru prima oară. „Dar cum de ai ştiut că sunt eu? M-ai mai văzut undeva înainte?” – îl întrebase Nastasia Filippovna pe prinţ. „Văzusem ceva mai înainte portretul dumitale şi…”, încercase o explicaţie prinţul. „Şi mai ce?” – fu curioasă Nastasia. „Pentru că erai, întocmai aşa cum mi te-am închipuit… mi se pare şi mie acum că te-am mai văzut şi altădată…”. „Unde? Când?”, insistă frumoasa rusoaică. „Ochii dumitale îmi par aşa de cunoscuţi… dar nu, e cu neputinţă! Am spus-o într-o doară, fără să mă gândesc… N-am locuit niciodată în Petersburg. Poate… în vis…”. Asta era! De aici încolo, începea pentru mine, povestea portretului văzut în vis şi regăsit cândva, în camera enigmatică, cu multe jucării, din casa primei mele gazde de pe vremea primului an de liceu, 1967. Gazda din primul an de liceu, undeva prin cartierul constănţean Berechet, părea ruptă din paginile descrise de Honorè de Balzac. Atât nea George, cât şi „baborniţa” care-i era soţie, erau doi bătrâni cărpănoşi, avari şi ursuzi, şi peste poate de bănuitori. Patima beţiei o aveau amândoi. Câteva luni, am trăit alături de ei, clipe demne de pana lui Dante, autorul „Infernului”. Avusesem, în camera unde dormeam, cândva, acasă la ţară, o icoană reprezentându-l pe Sf. Gheorghe ucigând balaurul. Copilului, care i se închina smerit sfântului din acea icoană, îi veni foarte greu să se acomodeze, printre străini care nu se închinau nimănui şi nici nu aveau măcar o icoană în casă. Iar toate astea nu aveau cum să nu mă trimită la vorbele lui Panait Istrati: „Fiecare nație se roagă lui Dumnezeu în felul ei, dar toate îl batjocoresc la fel”. Dar, mai presus de toate, nu mă puteam acomoda cu zgomotul oraşului, cu trenurile care cutremurau casa, din jumătate în jumătate de oră. Cei doi bătrânei purtau tot atâta respect lui Dumnezeu, precum dracul, tămâiei. Nea George, care era „frăţie” cu tata – adică îi fusese cavaler de onoare, pe vremuri, la nuntă – mai era cum era, însă mătușa Petria, baborniţa lui de nevastă (nici nu merită ea, a-i pomeni numele) era din cale afară de rea. Mă teroriza, ca pe un biet copil „aruncat” printre străini, cum aveam a mai întâlni, mult mai târziu, prin schiţele lui Maxim Gorki. Mi-aş fi luat geamantanul cu cărţi şi caiete, precum şi cele câteva lucruşoare primite de la mama de acasă, încă din primele zile, şi m-aş fi tot dus, m-aş fi tot dus, dacă...

      Aici începe povestea portretului din vis, reîntâlnit în camera enigmatică a jucăriilor, din acea stranie casă a gazdei mele. Pentru a vă face o imagine asupra casei, trebuie să ştiţi că acei doi bătrânei locuiau într-o bucătărioară joasă (cu un tavan aplecat), unde dormeau, găteau şi îşi petreceau mai tot timpul. Pe mine mă „izolaseră” într-o săliţă scundă, cu un pătuţ tare (senzaţia mi-o dădea salteaua, parcă făcută din papură) şi înghesuit după uşa ce avea, cât de cât, o corespondenţă cu bucătăria. Acolo, la o măsuţă joasă, îmi şi făceam lecţiile. Şi, indiferent cât se va chinui bietul Vanea, în camera alăturată, să  înveţe pe de rost acele câteva versuri, din „Evgheni Oneghin” de Puşkin, tot se va găsi un Semion Ilici Pracikin (din schiţa „Prost dispus”, de Cehov), care se va plânge, necontenit, pentru cele opt ruble pierdute la jocul de cărţi. Cam asta era atmosfera din casa gazdei mele. Nopţile îmi erau adevărate coşmaruri, căci, de dincolo de uşă, răsuna până la mine cearta bătrânilor, dedaţi acelei patimi a beţiei şi a jocurilor de cărţi, de care am amintit. În toată casa aceea, o singură cameră nu-mi fusese arătată, iar speranţe de a afla, vreodată, cam ce se afla acolo, nu prea aveam, căci baborniţa de mătuşă ţinea cheia la cingătoarea de la brâu. În zadar, în lipsa bătrânilor, încercam a forţa uşa enigmatică, şi a-mi face vise şi deşertăciuni, din noianul cuvintelor care mă asaltau noaptea înainte de culcare. Cum ar fi spus, mai exact, Eclesiastul (în cap.5, v.6): „Căci din mulţimea grijelor se nasc visele şi deşertăciunile din prea multe cuvinte”. Şi nu pot spune, că, în somnul acelor zile, visele au fost puţine. Din contră. Într-unul dintre ele, descopeream dincolo de enigmatica uşă, ceea ce Ali, din faimoasa poveste a Şeherezadei, descoperise de unul singur. Alteori, mă trezeam, transportat în camera de fată a bătrânei din „Marile speranţe” strigând-o pe Estela. Și o visam pe domnișora Havisham luând o bijuterie de pe masă, punând-o pe pieptul tânăr și frumos al fetei și în părul ei castaniu: „A ta să fie, într-o zi, drăguțo... Vreau să te văd jucând cărți cu băiatul ăsta.” „Cu băiatul ăsta? Dar e un băiat de țăran!” – se îmbufna Estela. „Ei și? Poți să-i zdrobești inima.”- hohotea domnișoara Havisham, în visele mele zbuciumate. Câte vise! Asta, până într-o zi, când, încercând pe furiş una dintre cheile găsite, cine ştie prin ce colţ al bucătăriei, am descoperit, cu uimire, că enigmatica uşă a acelei camere cedează, şi pătrunsei, destul de speriat, în acea cameră interzisă. Tot ceea ce se afla acolo, părea neatins de vreo mână omenească, de ani şi ani de zile. Strania senzaţie mi-a dat-o acea neclintire, „ca de muzeu”, a tuturor lucrurilor din acea încăpere. Patul mare, elegant, din lemn masiv cu incrustaţii în tăbliile laterale, cum nu mai văzusem vreodată, cu acele cuverturi frumos aşezate, în culori de-ţi luau ochii şi, mai presus de toate, jucăriile! Peste tot jucării... şi păpuşi de tot felul (mari şi mici), pretutindeni: pe tăblia patului, prin colţul de cameră, pe scaune, pe masa din stânga bibliotecii, şi chiar în bibliotecă. Într-un cuvânt, ochii mei de adoloscent nu ştiau asupra cărei jucării să se oprească. Am rămas, în cele din urmă, îndelung, în faţa bibliotecii pline de cărţi, cu o dorinţă nebună de a le răsfoi, de la un capăt la altul, în cel mai scurt timp. Mâna, însă, mi s-a oprit întinsă şi nemişcată, întrucât, privirea mi-a fost atrasă de ceva deosebit. Dintr-o ramă, frumos aşezată pe raftul din mijloc, mă privea, cu ochi mari, melancolici, dar şi cu o undă de tristeţe în ei, o fată fermecătoare, cu păr buclat, lung revărsat peste umeri. Semăna cu cineva dintr-o fotografie descoperită în manualele de liceu(?), sau eu o întâlnisem undeva într-o carte, tare mult aducea cu acel portret văzut undeva. În acea cameră enigmatică, încărcată de jucării, portretul, pe care îl descoperisem, îmi stârni admiraţia şi curiozitatea de a afla cine era cea din fotografie. Mi se părea cunoscută. Şi, cred că o văzusem în vis. Eram chiar sigur de asta; dar când, cum, în ce împrejurări, nu-mi aminteam în acel moment. Am închis uşa, fară să ating ceva anume, şi aşteptam, ca în vis, să vină Dumnezeu la mine (cum spunea mama, cândva, că El venise la Abimelec) să-mi spună: „iată visul, iar tâlcuirea lui o vom spune împreună, înaintea tuturor celor care vor să-l afle”. Aşa ceva însă, era imposibil să se întâmple. Ştiam, din „Facerea” (cap.41), că doar Iosif îi tâlcuise faraonului visele sale. Şi, totuşi, într-una din seri, am fost trezit de vocea unui clopoţel de fată, care-şi certa părinţii bătrânei, dincolo de uşa unde îmi era înghesuit patul. În faţa fetei, cei doi bătrânei păreau nişte omuleţi fără apărare. Nu ziceau mai nimic. Iar fata, apărută în miez de noapte, îi certa de zor. Am ciulit urechile să desluşesc acele vorbe. Din când în când, baborniţa de mătuşă căuta să-i mai tempereze furia fetei: „Veronica, mamă!... de ce să îl fi dus în camera ta? E un copil de la ţară... Pune mâna... strică ceva. Aia trebuie să rămână camera ta, mamă...” N-am să pot uita vreodată fulgerele, ca niște scăpărări de chibrit, din ochii fetei. Mă vedeam în postura acelui copil zugrăvit de Panait Istrati în nuvela Codin. Cum era el urcat pe gardul casei și o urmărea pe Anastasia, mama lui Codrin: „Alături, pe prispă, mama Anastasia se ghemuise lângă cadavrul fiului ei, cu o lumânare de cinci parale în mână. Îl privea cum privești o râmă”.

     Ca un șoarece vârât sub pătură, să nu mi se audă nici măcar răsuflarea și a mă da de gol că le auzisem discuția, cred că aș fi vrut să mă fi luat somnul și să nu aflu ce și-au spus, una alteia, în  acel miez de noapte. Însă, doar aşa am aflat, din întâmplare, că necunoscuta care descinsese acolo în noaptea aceea era fata gazdei, că era studentă la Bucureşti, şi că o chema Veronica. Îşi certa părinţii pentru inumanele condiţii în care ţineau în gazdă, fie şi un copil „rău” de la ţară. Faptul că nu mai venea pe acasă, îmi trezi bănuiala că nu-şi iubea părinţii, pentru „apucăturile” lor. M-am dat jos, tiptil-tiptil, din pat, şi am aruncat o privire prin ochiul de geam acoperit de o perdeluţă. Am făcut ochii mari și mi-am acoperit gura cu palma. Fata de dincolo de geamul acelei uși semăna izbitor cu portretul cuiva. Unde-l mai văzusem? M-am retras sub pătura mea și am adormit cu gândul la acel chip ce părea a nu-mi mai da liniște toată noaptea. În zori m-am trezit cu enigma fetei, gata rezolvată. Chipul fetei semăna izbitor cu Veronica Micle. Ca şi iubita lui Eminescu, ori portretul văzut în vis de prinţul Mâşkin din „Idiotul”, şi această Veronică avea să rămână doar un portret văzut la un miez de noapte. În zorii aceleiași zile, pe când nici nu mă trezisem încă, enigmatica fată avea să părăsescă locuinţa şi să ia trenul, de la prima haltă a staţiei Berechet, înapoi spre Bucureşti. N-am mai revăzut-o, şi, cititorii mei, trebuie să ştie, că, aici se sfârşeşte povestea fetei, surprinsă într-un portret, pentru că, nu peste multe zile, aveam să-mi iau inima în dinţi şi să-mi caut o altă gazdă, ceva mai pământească. Altfel, aş fi încheiat precum Iov (cum spunea în cap.7, v.14): „atunci Doamne, tu mă spăimântezi cu vise şi mă îngrozeşti cu năluciri”. Şi, să fi tremurat în lumina zilei, pentru ce? Aşa, însă, am rămas cu gândul că şi într-un portret se ascunde, uneori, câte un suflet mare, iar lumea viselor noastre tinde spre el, ca spre centrul ei.    

 

                                                           Tudor Cicu

de nu-‘n zadar știi leacul

 

                             (În fotografii, cândva la Vadu Oii/Gura Teghii și pe muntele Meteora/Grecia)

de nu-‘n zadar știi leacul

 

pe Nietzsche poezia l-a alungat din lume

să afle dumnezeul doar din esențe tari

și ca din spuma mării, poetul cum anume?...

din ruguri de cuvinte și-a tras veșminte mari.

 

aud schimbarea lumii în clopote mai triste

și mă gândesc la vina că doar am scris în gol

c-o spaimă, ca-n pictura lui Goya - din francisce,

o haită de lupi urlă și vulturi dau ocol.

 

dar cum? când pentru asta, în cer țipă cocorii,

mai nimeni nu încearcă să nu tresară-n somn;

să dea de-un colț perdeaua, să intre-n casă zorii,

iar visele de noapte s-or furișa pe horn.

 

și mă gândesc că-ncearcă, s-alunge fiecare

în alte gânduri viața, ca Rembrandt, clarobscur

de nu-‘n zadar știi leacul la acest suflet mare,

aflat pe eșafodul ce capătă contur.

 

Poem acelor Ane (a lui Manole, a Glanetașului, a lui Tolstoi... etc) - care s-au sacrificat pentru o iubire!

 

                                                (Foto: Cândva... pe muntele Olimp/Grecia)

în tablouri ca de ceară

 

dovadă că toate s-au întâmplat,

că n-a fost vis ce-a ținut trei secunde;

e și-acel cal... ce în trap depărtat

îmi fuge cu tinerețea, niciunde.

 

azi întorc capul și poate mai ești

chiar tu, pentru a-mi aduce aminte

că privind cerul, să te-aud când șoptești:

„nu crede ce spune lumea, te minte!”

 

deși ochii tăi - par azi, tot mai mari

ca să-mi aducă aminte cum ninge

în iureș de sănii, cai, lăutari...

iar ce-a fost dat și-am trăit, mă convinge.

 

se-ntâmplă! - și am văzut amândoi

că nebunia și viața e scurtă;

un cântec vechi și trăit doar în doi,

cu miri prea triști ori confuzi, și-a lor nuntă.

Satul natal... acum, doar în amintiri!

 

1. Revista AGORA/noiembrie 2022 (din Constanța)

2. ... amintiri despre Tătaru (proza în paginile revistei)

1. Soția și părinții mei (la masă, în fața casei... dinaintea duzilor de la fereastra casei natale/1981)

3. Mama și tata la cuptorul de copt pâinea pe vatră, cuptor aflat la stânga casei natale/1981)

4. Eu -între tata și mama - dinaintea balconului de la casa de la tară/1981. 

Tătaru, satul în care poveștile aromeau pe caierul și fusul mamei    *

       În satul meu natal, în vremea copilăriei mele, pe când trăia, bunicul dinspre partea tatei ne spunea totdeauna povești, sperând că, peste ani, careva, măcar unul dintre nepoți, îi va căra traista cu basme prin lume. Dintre toți, eu am fost ales. Poate fiindcă mă născusem într-o casă la marginea satului; un sat terminat cu cimitirul spre care au plecat mai toți oamenii risipiți în câmpie... Și dincolo de el începea, nesfârșită, stepa dobrogeană. Viața unui scriitor seamănă cu căile unui labirint. Fiecare cale întortocheată din acel labirint ascunde o poveste. În memoria-labirint a unui scriitor se ascund multe povești. Mama era nevăzătoare în urma unui accident de noapte, când trezită de plânsetul unuia dintre copii a căzut cu un ochi în țepușa unui scaun cioplit din trunchiul unui copac, ce fusese răsturnat de flăcăii și fetele ce în acea seară făcuseră o clacă de curățat porumbul, în casa noastră de la țară. Nu avusese făcute decât două clase primare, dar uite că mama știa de Greuceanu, Sur-Vultur, Șperlă voinicul, Triști-copil și Inia Dinia sau Omul de piatră... de parcă le citea pe o carte nevăzută.    

      Dragostea cu care „omul care scrie” a așternut câte ceva despre satul său natal e cel mai frumos basm care s-a spus vreodată și pare el a fi pe aceeași lungime de undă cu părintele basmului și al lui Sur-Vultur, Petre Ispirescu. Mama îmi spunea acest basm, de pe la patru-cinci anișori, când mă adormea. Adormeam și visam la isprăvile feciorului de împărat. Mai apoi am descoperit, dincolo de casa noastră, câmpia cu lanurile ei de grâu și porumb. Și că, după furtună și trăsnet, tot grâul avea să fie trântit la pământ, ca după un nor de păsări. În vis, pusesem pândari lanului, zi și noapte. Lăsasem poruncă să nu doarmă vreunul, să nu lase nicio mișcare a vântului, ori urmă și semn că vulturii au să-mi ia spicele-n gheare. I-am spus odată acest vis și soră-mii, dar după perdelele de la geam, ca și cea care se numise cândva Borivoje (pe care Galaction o lăsase pe sărmana fată să moară de iubire), soră-mea a spus că acesta e un poem și că ar trebui să fiu poet. Cam același lucru mi-a spus și mama, ceva mai târziu. Că în iarna dinainte de a mă fi născut, aproape de 31 decembrie 1951 un cal și două ființe s-ar fi zărit înaintând încet prin zăpada care scârțâia sub copitele calului. Dacă cineva s-ar fi aflat pe drumul dinspre Cotu-Văii spre Azaplar (Tătaru de azi) și și-ar fi ridicat ochii spre câmpurile dinspre pădurea de salcâmi, ar fi văzut trei străini alunecând, călări, către sat. În acel an 1951 luna sfântă a Ramadanului a fost în ianuarie. Pentru că slujba de „mukabele” se ţinea în condiţii optime în geamiile din Keragi, Deluruj sau Azaplar, imamul împreună cu cei doi oaspeți ai săi a plecat în toiul iernii să viziteze totodată şi casa boierului Munegìp din Azaplar. Auzise de nunta fiicei acestuia, ce nu mai avusese loc și profitase de sosirea nepotului lui Raym hogea de la studii din Istambul pentru a vedea cu ochii lor cum stăteau lucrurile la casa boierului Munegìp.

      Mama îmi povestea că odată cu venirea lunii decembrie venise și mult așteptata zi a Ramadanului la turcii și tătarii din sat. În familia hagiului Munegìp, în afară de hagiu, plecat la geamie la strigarea muezinului, toți ceilalți rămăseseră acasă. Dar și ei așteptau să audă ultima cântare a muezinului strigată din turnul geamiei: „Allahu ekber... Allahu ekber! Eșheduen la illaheillah... Eșheduen la ilaheillah! Muhameden resullallah, illeee...” (Dumnezeu e mare. Și Mahomed e profetul lui), și cum auzeau chemarea muezinului toți își așezau jos covorașele și, îngenunchiați cu fața către Meka urmau să-și spună rugăciunile din Coran, odată cu Kiçhoge, aflat împreună cu bărbații, la geamie. Dar lumea răspândise zvonul că hogea e acasă pe patul de moarte. Zvonuri! Că, de! Zvonuri destule, adevăr ioc! Au oprit la poarta noastră și i-au spus tatei că unuia dintre cai i s-au desprins potcoavele și auziseră ei de moșu’ Stan (fierarul satului) și îi cerea tatei să-i ducă la el. Tata a zis că trebuie să pună o haină pe el și imamul l-a însoțit în casă pentru a primi o gură de apă. În casă a dat cu ochii de mama, însărcinată în luna a șasea, un pic tristă și îngândurată. Primii ei copii decedaseră: unul la naștere și celălalt când împlinise doi anișori. Avea de ce să fie îngândurată mama. Dar imamul i-a spus că are să fie bine și va naște un băiat cu faimă mare: „Ai să vezi! Se va naște cu semn în frunte, dar tu să vii la hoge și să-i descânte, ca semnul acela să dispară.” S-a bucurat mama de vorbele imamului și după plecarea lui s-a rugat ore în șir, Domnului, la icoană. Tata i-a condus la fierar, apoi i-a urmărit îndepărtându-se pe uliță, fiecare cu gândurile lui, până intrară în sat pe la Sărt Malle, adică mahalaua de nord, unde locuiau cei mai înstăriți oameni ai satului, cei care dețineau o gospodărie temeinică, cu acareturi, staule și grajduri mari, aproape cât casele de înalte, așa cum se cădea să fie într-o curte de turc ori tătar fruntaș. În stânga acestei mahalale, se lăsau pitulate în nemărginirea stepei fără sfârşit, şirul de case scunde ale primelor aşezări în Azaplar: „Şalaş Mallesă” sau Mahalaua Colibelor, aparţinând celor mai vechi locuitori ai satului. Mama știa de la bătrânii satului, că primii au descins aici câțiva din soldaţii trupelor „azape”, apoi au venit si unii refugiaţi din Crimeea de au întemeiat aici vatra satului. Primii veniţi pe aici, erau cam de prin 1500... și ceva. Val după val au venit de la Krâm şi au primit aici „pământ şi apă” de la Paşa, omul Sultanului, Salvatorul turcimii şi al tătărimii de spaima de la nord, ruşii. Ca o sfidare a celor din mahalaua colibelor, se înălţa spre partea vestică a satului „Bolat Mallesă” (Mahalaua Bolaţilor) a celor care dețineau aurul cu sacii, strâns ca pradă a pustiirii otomane, spuneau tot bătrânii, care mai rămăseseră în viață și nu se odihneau azi în nerânduiala de pietre din cimitir. Apoi, spre miazăzi, se afla „Qăbla Malle” (Mahalaua de la miazăzi), sau cea direcţionată spre Mekka, tot cu case arătoase. „Sărt Malle”, Mahalaua de la „kun batar”, pe latura nordică a satului, era ridicată tot din timpuri mai vechi, dar la mare cinste. Pe latura sud-vestică a satului veniseră și o parte din românii de la Dunare și olteni scăpătați, fugiți din calea secetei ce pustiise Bărăganul pe la 1947, de se așezară pe câmpia din partea sudică și acum nu mai era o simplă așezare, ci ȋţi cam trebuia un cal bun pentru a colinda toată așezarea și chema la nuntă pe toţi locuitorii. Primul român venit, care s-a și așezat în sat, pare a fi de prin 1830 și ceva. Satul Tătaru (unde m-am născut, am copilărit și urmat cele opt clase) nu avea biserică, dar avea geamie, școală și patru fântâni (cîte una de fiecare mahala), foarte adânci. Apa se scotea, la începuturi, cu ajutorul măgarilor care roteau „vârtelnița” după care se înfășura cablul oțelos ce trăgea burduful cu apă de la 60-70 m. Mai târziu locul acestora a fost luat de motoarele electrice care roteau lanțurile și pânza lată din păr de cămilă. Locurile pe unde copilăream, mai des, era islazul unde se țineau horele de altădată și „kureșul” întrecerilor între voinicii satului, apoi cimitirul românesc și cel turcesc cu acele inscripții în arabă, canaraua de la lângă Vârtop, de unde veneam încărcați în brațe cu bujori și alte flori sălbatice de câmpie. De nunțile turcilor și tătarilor ieșeam și noi copiii românilor în mahalaua lor, să ne bucurăm sufletele. Cânta clarinetele de se auzea până-n capătul satului, cânta daula și suna daireaua ca niciodată. Se întreceau, fiecare cu meșteșugul lui. Mirele, însoțit de câțiva vornicei, invitau lumea la masă. Găseai pe acele mese o grămadă de dulciuri-foietaj, gogoși, baclavale, fructe și vestitul șuberek, iar pe deasupra tuturora era așezat un cocoș împodobit cu fel și fel de funde colorate și panglici răsucite. Când ieșeau tinerii de la nuntă, în galopul cailor, alergam în urma lor prin vălătucii de praf. Și stam la marginea satului până la întoarcerea lor de la mireasă. Că de la mireasă, toți trebuiau să pornească în galop, înapoi, iar cel desemnat de mire, avea să primească din partea miresei acel nelipsit dokuz aplicat pe spatele călărețului (steagul miresei). Toți caii vestitorilor aveau legate de frâie, năframe și ștergare ori erau împodobiți cu fel și fel de lucruri: de la cămăși aduse din vestitul bazar de la Istanbul, până la cele mai frumoase și arătoase prosoape și batiste. Mireasa avea să numească și din partea ei un tânăr înveșmântat cu același dokuz, care să grăbească alături de cel desemnat de mire, ca să aducă vestea plecării alaiului. Iar celui care va sosi primul la jumătatea drumului, unde o aștepta mirele, cu alți câțiva nuntași pe mireasă, avea să i se atribuie bayrakul. Însă cel mai de preț dar al mirelui era berbecul cel mare pe care avea să-l primească cel care ieșea kaieri după „kureșul” organizat de mire, ce avea loc după vestita konușma (petrecerea tinerilor necăsătoriți). Povestea primei iubiri interzise (pe atunci) dintre o fată de tătar și un fecior de românaș (auzită de la bunicul), am scris-o în romanul „Tătărușca”/ed.eLiteratura 2016. Când am citit „Victoria de la Oltina” a lui Paul Anghel, am fost surprins să aflu povestea străbunicului meu Stoenciu Cicu, tată-l lui Stoenciu Gheorghe, bunicul după tată. Scriitorul Paul Anghel îl întâlnise prin docurile de la Oltina, ca refugiat bulgar. Venise cu familia în sat de la Mârleanu (azi Dunăreni). Se spune că străbunicul lăsase în urmă o poveste de dragoste nelămurită. Bunicul, Stoenciu Gheorghe, a fost cel care mi-a călăuzit „povestea scrisului” mai daparte: „Doar noi murim, povestea rămâne!” – îmi spunea. Bunicul după tată avea ochi albaștri și părul alb cum îmi închipuiam că îl are Dumnezeu. Închipuiți-vă un bătrânel ale cărui pleoape dădeau un troian de amintiri de o parte, atunci când vorbea. Era mare „geambaș de cai”. Bunicul, pe nume Stoenciu Gheorghe, era căsătorit cu Elisaveta şi a avut șase copii: Ion Cicu (tata), Voicu Stoenciu, Maria, Paulina, Sava şi Ilie Stoenciu. Dar de ce îl chema pe tata, Cicu? Enigma mi-a dezlegat-o bunicul. Tatăl lui Stoenciu Gheorghe (al bunicului) era Stoenciu Cicu, venit dinspre Bulgaria şi stabilit o vreme prin portul dunărean, Oltina. Străbunicii mei veniseră în Tătaru (fost Azaplar - de-l ştiam de satul chinuiţilor), de la Dunăre, din Mârleanu. Bunicul, înainte de cooperativizare, avea cai şi căruţă, făcea negoţ cu gaz şi sare, cherestea, etc. Pleca prin Muntenia, ori Bulgaria, de aducea alte produse. Nevrând a intra la CAP i s-a înscenat că deţinea armă în casă. Au venit „băieţii – cu zel de la celula de partid”, prin ’52 şi i-au băgat un pistol în haine, în timp ce doar bunica era acasă. Apoi au descins la locuința bunicului şi l-au arestat, dar în loc de judecată, l-au trimis la Canalul pe care îl construia Dej. A stat acolo aproape doi ani. Când s-a întors de la Canal, familia i se destrămase. Cum atunci tatăl bunicului era pe moarte, moșu' Cicu l-a chemat la căpătâi pe bunicul (fiul lui) și ultima dorință a fost ca tata (primul copil), să-i poarte numele. Bunicul l-a luat de mână pe tata (era déjà însurat cu mama care-i purta numele de Stoenciu) și la notar i-a schimbat numele în Cicu. Mama a rămas până la moarte, tot Stoenciu. Drama familiei bunicului a rămas scrisă în romanul meu „Copil din flori”/ed. Editgraph 2017. La bunicii din partea mamei mergeam mai rar. Bunicul dinspre mamă, Ivanciu Neagu, era fântânarul mahalalei noastre. El o îngrijea. Mă speria gândul că trebuia să coboare legat de un lanț, la peste 70 m în fântână, pentru a descurca pânza încolăcită de pe fulia motorului cu care scotea apa. După bunicul Neagu din partea mamei... moș Enicuță paznicul stupinei ce o îngrijea unchiul Nicolae (fratele mamei), moș Dogaru (vestitul făuritor de butoaie), tanti Lina vestită prin „tabieturile” ei de a ne povățui pe noi copiii, nea Șucuri meragiul satului, care ne-a prins la furat de morcovi pe tarlaua CAP-ului, învățătorul Amet Burhaledin din primele clase, nea Floricel lăutarul, vestit la vioara ce învârtea horele în sat, moșu’ Stan fierarul, moș Tucă vestitul grădinar, nea Lixandru cu vestitele lui lubenițe, cârciumarul Refic și Iancu șchiopu, șeful cooperativei Servet și mulți alții, au fost acei oameni risipiți într-un sat de câmpie în care m-am născut și au devenit eroii din povestirile cărții mele „Azaplar” ed. eLiteratura 2015. Prin 1982-‘83 părinții mei au încărcat ce mai aveau prin casă, într-o căruță, și s-au mutat lângă cele două surori ale mele din Mereni. După treizeci de ani, ca urmare a invitației celor de la Comunitatea Tătară din Constanța, în special a scriitoarei Güner Akmolla, pentru a participa la festivitatea dedicată poetului tătar Negip Fazîl Mehmet, de „Ziua școlii” (care-i poartă numele), am fost pe strada copilăriei şi nu am mai recunoscut unde sunt. Acesta să fie satul meu? Aceasta să fie uliţa copilăriei? Dar, ce-aţi făcut – o timpuri! – din casa copilăriei?  A fost de-ajuns o clipă, să cred că am rătăcit uliţa. Dar, când am privit spre capătul uliţei, acolo unde ştiam, cândva, că se afla transformatorul electric ce alimenta partea noastră de sat, şi l-am zărit tot acolo, în capătul uliţei pe care stătea bunicul, am răsuflat uşurat. Deci, nu mă rătăcisem. Dar unde erau salcâmii şi corcoduşii de la poartă? Unde era cuptorul din chirpici, plita pe care mama fierbea mâncarea, unde erau duzii? Dar nucul ce trona falnic, tânăr, viguros, în mijlocul viei? La umbra lui plănuiam cărţi, care să îmi aducă gloria, cândva; iar nucul din grădină era şi copacul în care plesneau visele peste noapte, iar eu nu aveam decât să dau fuga, dis-de-dimineaţă, să scutur pomul şi să mă acopăr de glorie. Oare, de ce mi se arăta el în vise, făcându-mi semn cu crengile, de parcă ar fi spus: „Lasă, nu fi trist, ne mai întâlnim noi”… Şi, acum, unde plecaseră cu toţii: corcoduşii, salcâmii, zarzării, nucii, duzii?... Ce-i cu pustiul din curtea noastră şi din împrejurimile de aici? Nu sunt la casa copilăriei? Ba, sunt. Privesc spre casă, acolo unde parcă m-aş fi aşteptat ca mama să mă întâmpine, în linişte, aşezată pe pragul de la balconul din faţa casei, cu urechile încordate spre zgomotul străzii, de unde, ar fi trebuit să apar, odată şi odată, de prin sat, căci mama era nevăzătoare. Dar dispăruse balconul cu cele două coloane văruite în alb, dispăruse grădiniţa cu flori din faţa casei… Am privit în stânga mea şi n-am mai recunoscut fereastra prin care m-aş fi aşteptat să-l aud (din camera de zi) pe tata, cum ducea, ca altădată, cavalul la gură, de se porneau cântecele, singure. Că până şi câinele, care se strecura tiptil în tindă, bătea darabana cu coada pe podea, în ritmul doinit al cavalului. Amintirile îmi fug, iar înapoi, la anii aceia când bubuia pământul sub tălpile lui neica Zaharia, sub torsul cavalului în care doar sufla tata: „Tii, măi fecior! Tii, măi băiete! Aşa, zi-i măi fecior, para mamei ei de viaţă!” Juca şi striga neica Zaharia, după cavalul tatei, din ce în ce mai îndârjit, parcă în necazul vieţii care nu-i arătase nicio bucurie. Şi, iată-mă, singur, singurel, cu aceste „nimicuri fermecate”, în amintiri. Dar mă simt furat de nostalgia unui trecut în care aş vrea să mă întorc. Și mă gândesc la fiul de împărat rătăcit, alergând după un iepure schiop pe un alt tărâm al tinereții fără de bătrânețe și viață fără de moarte. Acum, când scriu toate astea, închid ochii în încercarea de a-mi reaminti acele timpuri. Mâna care scrie rămâne, o vreme, suspendată în aer. Oare, ce mi s-a furat, de-a lungul anilor, de nu mai pot folosi lanterna magică, cu care, pe atunci, imaginaţia lucra fără nicio chemare?... Un cântec de demult (scris în cartea mea de debut „Cu marea în suflet” ed. Rafet 2005), îmi sună, acum când scriu, în urechi:

           „Azi, sub cerdacul cel vechi, doar mă-ngână

               hulubul sălbatic, cu viersu-i ciudat.

               Din lumea aceasta, bunicu-i plecat,

               la zarzării plânşi doar norii se mână,

               dar dinspre bolţi, sau undeva-'n empireu,

               răsună și-acum, cântecul bunicului meu…

                      <<De friguri zaci şi te scoli,

                      Dar de asta, zaci şi mori… şi mori!>>”

      Las deoparte stiloul și recitesc, încă odată, cele scrise, aici. Mi-e sufletul greu. Ca al eroinei Meggie (din Pasărea spin de Collen McCullough), care-i spunea lui Ralph: „Suntem ce suntem, asta-i tot... Fiecare își cântă cântecul, convins că este cel mai minunat cântec pe care l-a auzit vreodată omenirea”. Pasărea cu spinul înfipt în piept din cartea lui McCullough, nu știa ce legi implacabile o condusese la sinucidere, dar își începea pentru noi călătoria pe care avea să o sfârșească aruncându-se într-un spin, știind că va muri cântând. Dar noi, noi cei care ne implantăm singuri spinii în piept cu fiecare rând scris despre trăirile de odinioară, noi înțelegem că și visele se destramă și, în final, nu vom descoperi decât muțenia nesfârșită a cerului?

                                                                                      

    * Articol apărut în revista din Constanța: AGORA/ nr. 87-88 noiembrie 2022                                                 

                                                             Tudor Cicu

                                              (membru USR Filiala Dobrogea/2009)