joi, 20 februarie 2020

„Fântână în cer” - cronică de carte




Lumea aparent basmică și spațiul unde nu există timp *


      Cu romanul „Fântână în cer” (Ed.Ex Ponto, 2019), scriitoarea Diana Dobrița Bîlea a trecut (în planul narațiunii) de la realismul magic (din romanul anterior „Omul dintre două lumi”) la lumea aparent basmică și la spațiul unde nu există timp, dar există veșnicie. Timpul este multiplicat și amplificat într-o poveste de dragoste trăită prin dedublarea eroinei sale. Provocarea imaginației, cultivarea miticului și basmicului în creație sunt jaloane de suflet folosite pentru mântuirea întru frumos, sublim și dăruire. Narațiunea realist-fantastică din acest roman de introspecție (ca mod de narare) bine scris, într-un registru poematic, surprinzând, firesc, tărâmuri fantastice, basmice ori magice într-o lume cât se poate de reală, nu este decât o punere în scenă a unei povești tăinuite de dragoste care îi facilitează și cititorului o întâlnire imaginară cu acel eveniment intim numit fiorul iubirii și al plăsmuirii propriilor visuri. Totodată, mediind întâlnirea cu elementele basmului, povestea de „dragoste imposibilă” stimulează empatia cititorului cu eroii cărții. Este un roman ce face parte din sfera realismului fantastic, desfășurat între coordonatele spațiu-timp a două planuri îmbinate onorabil: real şi fabulos, ce răscolesc în cititor un amestec de imagini imprevizibile privind desăvârşirea unui vis de iubire. Vorbim de fantastic aici, ținând cont și de anumite reguli: să aibă o legătură atât de strânsă cu realul, încît cititorul să-i dea aproape crezare. Cât i-a reușit asta autoarei dobrogene vom vedea, pentru că șirul de evenimente și întâmplări din viața eroinei romanului pare a se derula pe tărâmul situat între fantastic şi absurd (ca în poștalionul care-l ducea, în timp, pe Grigorescu al lui Mircea Eliade din „La țigănci”), dar într-un spaţiu tangibil unui anumit segment existenţial. Și (credem noi) în asta constă măiestria naratoarei: să pipăim cu simţurile noastre iluzia creată, să ne convingem de substanţa şi de învelişul întâmplărilor ca făcând parte şi din mister, şi din realitate. Bogăţia luxuriantă a epicului, calitatea observaţiei, forţa de iradiaţie a imaginilor împinse spre magia unor vremuri de demult sunt acum argumentele unei autoare ce face „o demonstrație de virtuozitate în demontarea mecanismelor complicate și în decodificarea orizonturilor clar-obscure ale singurătății, ale iubirii și ale plăsmuirii visului, dar mai cu seamă ale labirintului psihologiei feminine.” – Ovidiu Dunăreanu, prefaţa cărţii.
      Folosind motivul dedublării, Diana Dobrița Bîlea face ca personajul său central să oscileze continuu între două lumi paralele, pentru a ne lămuri ori pentru a estompa taina, ca până la urmă tâlcul acestor evenimente de viaţă să producă şi puţină confuzie atemporală în mintea cititorului rămas mult în urma imaginaţiei autorului. Tema dublului îi cucerise cândva pe romantici (E.T.A. Hoffmann, Oscar Wilde, Jose Saramango ș.a.), iar acum, iată, a devenit un motiv literar care să-i seducă pe cititori și, conform spuselor lui Freud, apariția dublului în literatură este legată de încarnarea dorințelor refulate, a posibilităților nerealizate și a curajului de a înfrunta moartea. Procedeul dedublării eroinei înlesnește o glisare între real și fantastic, acesta din urmă decurgând și dintr-o manifestare a realului asediat de absurd și de irațional. Ficțiunea este cuceritoare, sintetizează, îmbogățește universul cu speranța creștină a purificării sufletului ca la autorul rus Evgheni Vodolazkin (în „Laur”). Sub acest aspect polifonic, al căutărilor imposibile între îndrăgostiți aflați în lumi diferite, romanul este o alegorie a două conștiințe ce ajung să conviețuiască, în final (ca în magia teleportării în timp a eroilor din filmul Matrix), ba chiar să se împletească. Cele două suflete bântuie prin lumi diferite, dar ies împreună, din acel labirint al rătăcirilor printr-o lume stârnită de evenimente halucinante, într-o lume reală, ceea ce-l determină pe cititor să aibă impresia „că parcurge mai multe romane într-unul singur” (Ion Roșioru, în postfața cărții). Unul ar fi al femeii Aurora, lucrătoare într-un azil de bătrâni, supusă hărțuirii sexuale de șeful locului de muncă și care, doar prin dedublarea sa (în planul fantastic al narațiunii), se va răzbuna (după moartea mamei ce ar fi făcut un pact cu diavolul pentru a-i schimba destinul fetei) prin cealaltă femeie Aurora, violentându-l pe bărbat cu un baston, iar adevărata Aurora („cea grasă, cea miloasă, cea lipsită de noroc”) va părăsi azilul cu dorința de a-l întâlni pe cel modelat de ea în vis (Galateu), sperând să cunoască iubirea totală. Un al doilea ar fi cel al rătăcirilor, ca într-un labirint al încercărilor, ale femeii Aurora în căutarea lui Galateu (pe care-l și întâlnește – în vis –în satul unde se refugiază, la o soră a bunicii dinspre mamă), dar și al călătoriilor prin timp și spațiu într-o lume marcată de evenimente stranii. Aici participă la jocul fanteziilor unor iele, se întâlnește cu meșterul împletitor de nuiele, cu profetul nebun Onuțu și cu uriașul pădurar (omul sărac cu duhul) care o îmbrăcase într-o rochie de mireasă pentru a fi numai a lui. Un al treilea ar fi cel al întâmplărilor halucinante petrecute în casa salvatorului ei, profesorul Ilie (asemuit cu Galateu), cel care a salvat-o din mlaștina unde căzuse, cu rochia de mireasă, în fuga ei din pădurea cu mistere. Profesorul însă își luase singur viața, cu un deceniu în urmă și se spunea că o făcuse din dragoste, iar casa, spuneau tot vecinii, era acum bântuită de stafia acestuia. Dar Aurorei i se par firești aparițiile lui în casă și chiar au un rol hătărâtor în trezirea artistei din ea. În fine, un al patrulea roman ar fi cel mai pământean de aici: tentată să renunțe la visul ei pygmalionian (de a-l mai căuta pe Galateu), Aurora se lasă în brațele iubirii lui Ștefan, un bărbat divorțat cu doi ani în urmă și cu o fiică aflată în suferință, dar care va fi salvată din ghearele morții de puterea tăinuită a Aurorei, ceea ce-l determină pe Ștefan să se întoarcă la Cezara, fosta soție. 
      Astfel, narațiunea care îi oferă cititorului întâlniri succesive cu lumi posibile, lumi labirintice cu trăiri și încercări ale vieții, cu toate minunățiile pe care le născocește autoarea dobrogeană, este un poem basmic. Este rodul fanteziei creatoare, al trăirilor în plan fantastic ale autoarei care mai inventează un roman al magiei unor trăiri, dar și al fascinației vieții, pentru că viața omului este, mai ales, suferință și iubire și apoi rațiune. Mesajul cărții ar fi acela că multă suferință va locui în inima celui care nu e locuit de iubire. Pentru asta, autoarea forțează de cele mai multe ori limitele imaginarului. Miezul frământărilor pe care le are Aurora este găsirea fericirii. Cu acest gând visa ea o grabnică evadare chiar în lumea morții locuite de Galateu. Pentru a trăi în raiul veşnic al iubirii, trebuie să ai pe lume o ieșire, un loc unde te duce, un braț pe care să-ți cadă greutatea din inimă – lucrurile pe care nu le-am avut niciodată în timpul nostru. Fără iubire (decodificăm noi mesajul autoarei), e ca şi cum am privi ore în şir cu fruntea lipită de geam, ca Emil Cioran, privind în bezna de afară, încercând să descifrăm odgoanele-legături ale acestei punţi de trecere: dinspre viață spre moarte, dinspre fiinţa noastră materială spre fiinţa spirituală. Fiindcă în această viață întâlnim simultan și Infernul și Paradisul. Iar între ele nu se cunosc granițe pe care omul să le știe de la început. Aici intervine autoarea, cea cu sufletul atât de apropiat de cititor. Să-l învețe pe acesta să se înfioare, să stăruie în iubire și bunătate și neîncetat să se întrebe: e bine că lumea e plină de taine, le putem supune noi? Diana Dobriţa Bîlea ştie să-şi valorifice cuvântul ori să facă din el clopotul său de ceremonie la care să ne adune dinaintea paginii scrise. Cu alte cuvinte, rostul autoarei nu este acela de a reproduce realitatea, ci de a o transfigura, de a-i oferi semnificații; de aceea a ales să-și treacă eroii într-o altă dimensiune, să înlăture zidul dintre viață și moarte (prin iubire) pentru ca aceştia să poată intra unul în existența celuilalt. Și Aurora, cu trăirile ei care „nu sunt de aici”, „și-a făcut o fântână în cer”, cu apă bună de băut, dar pentru asta (Ilie/Galateu – îi comunică din lumea lui), va trebui să meargă acolo pentru a-și astâmpăra setea.
      Narațiunea, cu eroii ei (o Auroră care în vâltoarea evenimentelor simte că și-a pierdut, cu totul, mințile - și Galateu: „o parte din mine, o proiecție a ființei mele?”), sintetizează două perspective care, în mod obișnuit, sunt antagonice: perspectiva rațională asupra lumii și aceea a acceptării supranaturalului ca normalitate. Astfel, descrierile cele mai realiste se împletesc cu elemente fantastice și onirice, cu motive din mituri și din basme, dar explorează, din prima clipă a întâlnirii dintre un el (Galateu: ce aparține morții) și o ea (Creangă Aurora: ce aparține vieții) până la ultimul moment al regăsirii și câte ceva din spațiul basmului nostru popular: „Oamenii au nevoie să știe că există supraomenesc și miracole ca să spere mai mult și să le fie mai bine. Dacă iei unui om visul, nu-i mai rămân prea multe, nu-i așa?”
      Puterea de imaginație cu care autoarea a creat fresca unei povești de dragoste, ca simbol al purificării prin credință (vezi și scena morții bătrânei Stanca în biserica Domnului), nu este altceva decât transpunerea în literatura cultă a unui univers spiritual dominat de credinţa în Dumnezeu. Povestea iubirii necondiționate între o pământeană și un om venit de pe tărâmul morții constituie o saga a unei prozatoare care și-a făcut din proza fantastică și basmică propriul drum către cititori.
                                                                                                         
                                                        Tudor Cicu



 *  Cronica a apărut în revista ARGEȘ/nr. pe februarie 2020 (la pag 24)





miercuri, 19 februarie 2020

O nouă cronică la: „Necunoscuta”




Necunoscuta – un roman aflat sub vraja misterului, dar și sub imperiul rațiunii


            Premiul pentru proză pe anul 2018 al Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România, a fost conferit în anul cărții care tocmai s-a încheiat, prozatorului, poetului, eseistului, Tudor Cicu, pentru romanul „Enigmatica”, editura Editgrapf, 2018. Un premiu meritoriu pentru cunoscutul literat care își reconfirmă calitatea de prozator, printr-un nou roman de buzunar cel puțin la fel de bine construit și interesant ca precedentul, Necunoscuta, tipărit la aceeași editură buzoiană Editgraf, cu un cuvânt escortă semnat de scriitoarea Diana Dobrița Bîlea și, pe copertă, prelucrarea tabloului pictorului Alexandru Tănase, „Femeia cu umbrelă”, imagine în consonanță cu povestirea romanului de factură postmodernă, acesta îmbinând în mod salutar formele literaturii de consum ale romanului de aventuri cu cel polițist. Astfel, în narațiunea din romanul în discuție se intersectează universul plăsmuit, lumea reală a instanței epice și intertextul, într-un mariaj epic romanțios, plin de mister și întâmplări imprevizibile. „Nu știm cât e ficțiune în cartea Necunoscuta a lui Tudor Cicu, dar un lucru e cert: tema omului fără soartă, plecând de la tema nenorocului, este tratată în mod excepțional.” (Diana Dobrița Bîlea)
            Zugrăvind realitatea atât analitic, cât şi sugestiv, Tudor Cicu reconstituie secvențial şi deliberat enigmatic, trecutul unora dintre actanți: Iriana, Nikos, deveniți păpușile unui destin nedrept. Romancierul a ales ca spațiu de desfășurare al povestirii, una dintre cele mai exotice țări europene, Grecia, al cărui areal geografic și cultural ofertant, face posibilă desfășurarea acțiunii, susținând totodată mirajul și misterul narațiunii. Și pentru a induce cât mai mult cititorului senzația de parte activă a romanului, scriitorul va face descrieri aproape lirice ale meleagurilor Elene, dar și trimiteri la date și fapte istorice, cum este cazul luptei de la Thermopile, unde Leonidas cu 300 de spartani şi 700 de greci a rezistat unui milion şi jumătate de persani sau al „cavaleriei și sulițașilor lui Alexandru Macedon” care au zdrobit armata grecilor din cetatea Teba, în anul 338 î. Cr., acestea fiind doar două exemple din multitudinea existentă în carte.
            Romanul Necunoscuta este complex, aflat sub vraja misterului, dar și sub imperiul rațiunii, având ca fond o combinație de teme: suferința, dragostea, fericirea și nefericirea, dar și moartea, războiul, singurătatea. Autorul îmbină în mod salutar trăsăturile romanului de dragoste, cu cel social și psihologic. Tudor Cicu, după cum a dovedit și în „Fata cu smochine”, „Copil din flori” şi „Enigmatica”, este un cunoscător al resorturilor sufletului feminin și masculin deopotrivă, dar și un rafinat povestitor care, asemenea unui mag, întrepătrunde cele trei planuri într-o proză modernă din care nu lipsesc influențele homerice.
Strălucirea romanului vine atât din descrierile admirabile ale peisajelor Eladei: „Rulam mașina de-a lungul coastelor golfului Mulian, care ne oferea o priveliște încântătoare. La dreapta zăream porturi micuțe, cu nave acostate la dane și, din când în când, printre arbuștii de pe marginea șoselei, plajele localnice. La stânga se înălțau munții Greciei, semeți, golași, numai piatră și iar piatră”, p. 91; cât și din măiestria cu care Tudor Cicu își creionează personajele: „Atunci apăru pe scări, dinspre dormitoarele de la etaj, Iriana. Văzută de aproape, fata avea de ce să-mi stârnească admirația și curiozitatea. Rochia albastră-violet, de culoarea liliacului. Strânsă bine pe trup, îi scotea în evidență formele de copilă ștrengară, desprinsă ca din tablourile lui Tonitza al nostru. Ochii mari și negri, cosițele arămii revărsate pe umeri, săndăluțele elegante peste ciorăpeii albi trei sferturi din picioare, se armonizau cu rochia, întregind imaginea copilei ce nu putea fi împiedicată de privirile din jur să viseze la chipul unei nimfe, cu o luciditate prematură cum fac copiii ori adolescenții seducători.”, p. 33.
În Necunoscuta, naratorul este chiar personajul principal întrupat în poetul Vlad Mateescu care, plecat într-o vacanță inedită în Grecia și având drept locuință casa unui bun prieten, fost coleg de facultate, Ahileas, va fi atras de candoarea, dar și de tristețea, unei tinere grecoaice, Iriana, tânără care locuia în vecinătatea locuinței sale de călătorie, la doamna Oteea, cea care o înfiase pe când avea doar șase ani. Pornirile spre izolare ale misterioasei Iriana, replierea în sine, lipsa dorinţei de comunicare, veneau dintr-un sentiment de iubire de necontrolat pentru tânărul grec Nikos. Acesta, în urmă cu un timp, plecase cu o navă din portul Pireu, nu înainte să-i promită fetei „în genunchi” că se va întoarce. „Povestea lor romantică, dintr-un câmp înflorit, s-a transformat într-un deșert al promisiunilor. A devenit tragica iubire a unei fete nebune”, ajunsă să fie tratată de doctorul Mazuris. Atras de misterul poveștii, dar și revoltat de suferința fetei, Vlad Mateescu decide să dezlege ițele acestui destin, având ca punct de plecare „o jumătate de monedă de alamă de două drahme, cu chipul lui Karaiskakis pe ea”. De aici începe aventura. Romanul se transformă într-unul polițist, suspansul crește, secvențele acțiunii se succed cu mai mare repeziciune. În același timp, romanul în discuție are și influențe basmice, nu doar prin misterul care îl însoțește, ci prin impregnarea narațiunii cu vise prin care cititorul va afla firul invizibil al adevărului. Vlad Mateescu în călătoria spre originile Irianei, va face o incursiune nu doar în trecutul familiei acesteia, dar și în adâncul fetei, al sentimentelor, emoțiilor, amintirilor ei, implicarea lui fiind directă și altruistă, sentimentele sale față de ființa frumoasă și chinuită de nurii unei iubiri devastatoare, venind, mai degrabă, din sindromul salvatorului, decât al unui eventual îndrăgostit.
Marea calitate a romancierului Tudor Cicu este de a imprima o viziune atât rațională cât și romantică, emoțională, asupra acțiunii romanului Necunoscuta, cum constatăm din sfatul dat de Mazuris lui Vlad, „Ai grijă, prietene, să nu rămâi prea mult între planul real şi cel imaginar!”, combinație autentică și cuceritoare. Maniera lirică, învăluitoare, dar și logică, în care este scris romanul, face din lectura acestuia una savuroasă și perspicace. Cititorul își va pune adesea întrebări, va căuta răspunsuri, își va imagina scene, totul pe structura emoției pe care doar (ne)cunoscuta dragoste o poate produce. Iriana este în același timp o nălucire dar și o prezență vie, iar Vlad Mateescu este căutătorul iubirii din el însuși, al acelui sentiment care, oricât de necunoscut pare, atunci când îl găsești, devine întregul sinelui tău, te înalță și împlinește deopotrivă.


Mihaela Meravei
17.02.2020



Cronică la ... o nouă carte





Despre războiul propriu al fiecărui om

Îndemnând cititorul să aleagă între două perspective de analiză şi de înţelegere a vieţii omului pe pământ („e viaţa un obiect de contemplaţie filosofică sau unul de investigaţie ştiinţifică?” – Cuvânt înainte), Tudor Cicu, în cartea sa „Don Quijote pleacă la război” (Ed. Betta, Bucureşti, 2019), explorează spaţii livreşti cunoscute, precum romanele lui Lev Tolstoi şi Cervantes, readuce în spaţiul literar întâmplări, situaţii, personaje din propriile sale lucrări sau inventează altele, cu scopul evident de a-şi provoca lectorii la reflecţie. Găsim în această carte: file de jurnal, 13 povestiri, un eseu şi o comedie.
În paginile de jurnal (Cu tata la ultimul său război – din jurnalul de front, p. 9) se narează, la persoana întâi, unele circumstanţe şi aspecte ale bătăliei din 17 noiembrie 1942 de la Cotul Donului. Personajul-narator este un sublocotenent inteligent, sensibil, atent la tot ceea ce se petrece în jurul său. Este clar că Tudor Cicu s-a inspirat dintr-o relatare orală sau scrisă a unui participant la cel de-al Doilea Război Mondial, a tatălui său dacă e să dăm crezare titlului, pentru că tablourile sunt, toate, autentice. Autorul evidenţiază detaliile contextuale, impresiile, gândurile personajului aflat în ipostaze inedite şi cumplite şi uneori le condimentează cu trimiteri la marea literatură a lumii. Abilitatea lui constă însă în simplitatea cu care redă nefirescul dinainte sau din timpul bătăliei. Cu o seară înainte, soldaţii români se caută unii pe alţii de „mitraliori” (păduchi) la lumina opaiţelor, apoi, în drum către locul bătăliei, seacă fântânile cu setea lor nestăvilită, unii dintre ei nemaiapucând să mai bea. Peisajul natural este înlocuit cu unul al dezastrului lăsat de om: „n-am văzut decât tancuri sfărâmate, sârmă ghimpată, căşti presărate pe câmp”. Bătălia este îngrozitoare, iar jur-împrejurul devine un infern. Căderea, ca prizonieri, pe mâna ruşilor este zugrăvită în culorile luminiţei de la capătul tunelului.
Ursitoarele n-au mai venit este povestea venirii pe lume a lui Victor, pe un ger năprasnic, într-o sanie urmărită de lupi înfometaţi, în drum spre întâlnirea cu ambulanţa care nu avea cum să străbată drumurile troienite de zăpadă. Sunt spectaculoase luptele pe care protagoniştii le dau pentru salvarea tinerei mame şi a pruncului ce ţinea să se nască în acele condiţii ostile: lupta tatălui Gheorghe cu lupii, a câinelui cu lupandrul, a copilului Ionică cu troienele, cu drumul pe jos şi cu timpul grăbit, a celei ce naşte cu temerile de tot felul şi cu primejdiile. O poveste de iubire neacceptată de părinţii fetei, dar agreată de cei ai băiatului, poveste care aduce ca parfum cu scrierile lui Panait Istrati, Fănuş Neagu, Ovidiu Dunăreanu, este Mireasa furată. Protagoniştii sunt hoţul de cai de la Dunăre, Larion, şi Jinga, deliciul lecturii făcându-l fuga celor doi sub ameninţarea armelor. Tamara este povestea portretului de fată din visul lui Vlad, portret pe care personajul principal îl descoperă şi în realitate, în „camera enigmatică a jucăriilor din acea stranie casă” unde se duce întâmplător să locuiască în gazdă. Întâlnirea cu tatăl necunoscut, visată ani de-a rândul de către tânărul Vlad, este un dezastru în povestirea Bastardul. Spaima copilăriei protagonistului-narator este turcul Mehmet Deliù, întâmplarea din povestirea eponimă petrecându-se în satul Azaplar (numele turcesc al satului natal al autorului – Tătaru de azi). Un ospăţ de pomină are drept bucate alese ciori fripte pe jar (şi declarate drept porumbei) de către tătarul cantaragiu, o farsă pe care acesta le-o face celor ce-i furau bucatele din traistă. Despre dilema sorţii clopotului din satul de munte Negoşina se povesteşte în Întoarcerea clopotului acasă: reîntregirea bisericii se face din strădania moşului Ghiţă, care ajunge până la regele Mihai I pentru a-i cere acest lucru sau din cea a sătenilor, care au pus mână de la mână şi au pregătit o masă bogată pentru autorităţile satului, în acelaşi scop? Iubita omului de zăpadă este o poveste pentru oamenii mari, în care se pledează pentru iubire, pentru împlinirea ei cu orice preţ. Povestirea Cântecul amintirilor pune faţă în faţă cel de-al Doilea Război Mondial cu Revoluţia din decembrie 1989. Autorul are o atitudine civică, un simţ firesc al dreptăţii  şi-i critică pe aşa-zişii revoluţionari care au pretenţia de a primi de la statul românsume imense de lei pe lună, în timp ce un veteran de război, care a convieţuit practic cu moartea zile, luni, poate chiar ani întregi, are o pensie de numai 429 lei. Mânzul scoate în relief dragostea umană pentru animale, dar şi puterea/ rezistenţa omului în faţa provocărilor, mai ales atunci când o viaţă depinde de curajul, de abnegaţia,de omenia unui pui de om aflat la vârsta acumulărilor, a lecţiilor de viaţă. Povestirea Cumpăna continuă povestea fascinantă a lui Demirgean, adultul care, copil fiind, a salvat de la moarte un mânz abia născut. Despre adulter şi despre nerecunoştinţă ori trădare este vorba în povestirea Dihorul.
În eseul Don Quijote pleacă la război, autorul invită cititorii la „un scurt popas”, pe un „drum anevoios, între Cervantes cu al său Iscusitul Hidalgo Don Quijote de la Mancha şi lumea lui şi L. N. Tolstoi, căruia Dumnezeu i-a stat alături pe vremea când scria Război şi pace” (p. 113). Este o analiză complexă, cu trimiteri şi referinţe de ordin istoric, literar şi psihologic, pentru relevarea mai multor aspecte ce ar trebui să ne preocupe pe toţi: frumuseţea, dincolo de nebunie, a omului care are un ideal şi luptă pentru îndeplinirea acestuia cu toate forţele şi cu un curaj nemimat împotriva oricărei piedici, necesitatea de a ne lua, fiecare, răgaz pentru a reflecta la două lumi complet diferite – lumea reală şi dureroasă a unei Rusii lovite de un război devastator şi aceea imaginară, poetică şi nostalgică a unei Spanii arhaice – şi pentru a o reconsidera, în consecinţă, pe a noastră, judecarea prezentului prin prisma lecţiilor trecutului şi ale unor personalităţi care, acţionând în domeniul lor, au adus schimbări cu repercusiuni şi în alte sectoare etc. De-a lungul cercetării sale literare, socio-istorice, psihologice, estetice, Tudor Cicu invocă o seamă de astfel de personalităţi şi personaje celebre, precum: Napoleon, Shakespeare, Hamlet, Socrate, Cervantes şi Cavalerul Tristei Figuri, Tolstoi şi personajele sale Nicolai Rostov, Pierre Bezuhov ori Nataşa, J. L. Borges, Nietzsche, Cioran, Zaharia Stancu ş. a. Extrag una dintre aprecierile interesante pe care le face autorul în acest eseu: „ambii autori [Cervantes şi Tolstoi] condamnă dubioasele cutezanţe ale eroilor lor, la care societatea reacţionează într-un mod prestabilit şi constant prin imperioase judecăţi de valoare. Iar noi, cititorii acestora, rămânem încredinţaţi că valoarea supremă a vieţii este bunătatea fiecărui individ prins la un moment dat într-o anumită secţiune a trecerii lui pe pământ” (p. 126).
Scurta comedie Gângania din cap parodiază realitatea acestor vremuri, „gărgăunii” ameninţând să „infecteze” oameni şi animale deopotrivă.
Morala acestei cărţi ar fi aceea că fiecare om trebuie să ducă un război propriu, dar nu pentru a cuceri teritorii sau a ucide, ci pentru a împlini idealuri umane, cu singura armă pe care ar trebui să şi-o permită: bunătatea. De altfel, Tudor Cicu este un romantic incurabil, iar scrierile sale despre iubire vorbesc, despre bunătate şi despre consecinţele lipsei acestora într-o societate care nu este dispusă să se schimbe cu una, cu două.

Diana Dobriţa Bîlea

joi, 6 februarie 2020

îți citesc scrisorile


îți citesc scrisorile

așa pe negândite poemul venise să-mi arate
cum tremur noaptea asta în hainele mele
când atâtea spaime care nu-s ale mele mă înconjoară
și afară urlă vântul prin toate trecătorile vremii
prin sârmele de telegraf sub care aleargă ciulinii pe câmp.
e de ajuns să pui un chibrit dedesubt
și atunci totul e altceva
nu doar suferința unei frunze tremurând pe o creangă
nu doar niște umbre chicotind de ambele părți ale drumului
de nici unde m-am oprit nu-mi amintesc.
îți citesc scrisorile de anul trecut
merg după semne
spuneai: și scânteia aruncată până în tavan
e un semn care a pornit, se înțelege
cuvintele noastre, dacă nu-și mai găsesc drumul
vor muri.
ape tulburi îmi spălau ochii
și lacrimile erau ca pietrele
aveau ceva de pe lumea cealaltă unele semne
tu știai, ți-am văzut privirea
ai ridicat mâna la ochi, spunând:
o să fie furtună!
sunt atâtea taine în noaptea asta
și ce viscol cumplit, nu-i așa?
pentru a înțelege caut să zăresc un capăt al drumului
trebuie să-mi amintesc că stăm amândoi în lutul ăsta
numărăm stelele și deodată privirea nu mai era a mea
unul dintre noi văzuse și una și alta
și se gândea pesemne, la o ieșire.

luni, 27 ianuarie 2020

Printre rânduri, Dumnezeu


Printre rânduri, Dumnezeu

Dumnezeu de voiește, se biruiește rânduiala lumii
mi-au căzut ochii pe aceste cuvine, dar  
e o joacă de copil să fur emoții
și cu mâna la ochi să trăiești printre rânduri
acolo unde întotdeauna e Dumnezeu, dar îți
scriu de parcă am adunat la râu toate durerile într-o albie…
În crângul orașului meu
femeia are visele frânte -
când merge în cimitir ca-ntr-o poveste numai de ea știută
fiindcă dacă nu merg pe drumul bun
n-o să mai izbutesc să mă întorc pe el
stând la masa de scris poetul plânge
îngerul lui întârzie astă-seară prin cotloanele copilăriei, dar
am cunoscut o fată care scria pentru că nu știa cum e dincolo
înainte așteptam noaptea să-mi legăn oasele și să plâng,
acum te aștept spre miazănoapte și poezia o ia în față ca un far
Avraam a văzut-o plângând și a plâns cu ea
Dar ție-teamă să recunoști că am plecat cu desaga de poeme în spate.
Sunt bolnavă de cuvinte
am ajuns la capătul cuvintelor, de aici înainte ne înghite
un septembrie mut
viața asta atârnă de ceea ce nu spunem
astfel dragostea se multiplică și se amplifică
salvând o mulțime de oameni cum spune orice poveste
despre noi
Femeia care-ți vorbește despre păsări albastre
și semne de nicăieri -
ca despre un poem aprins de tăciunii furiei
ca dintr-o tipsie,
pe care ai așezat copilăria
prefăcută în chihlimbare
și într-un colț al inimii
mama atinge bulgărele rostogolit din lună
acum
să-mi spui cum mor visele, cum se duc toate ale sufletului dincolo
și plâng odată cu tine,
visez ploaia și ea îmi răspunde bătându-mi în geam
până zidul se pierde în aburul cuvintelor.
Punem punct și de la capăt împletim flori de mucegai în
bătaia ploii
poezia se scrie singură
ca în viață – primii pași sunt mai grei. Tu
ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui
am răsfoit cartea, dar cuvintele tot țâșneau se aprindeau
să mă ierți când din pozia mea va rămâne doar lampadarul
unui vis
aș fi vrut să-ți spun că te iubesc
pe strada aceea fără nume.
Dar această poveste e o parabolă
Tot ce e pe lume, a mai fost cândva.


luni, 20 ianuarie 2020

Cronică de carte


Pe „Strada Viitorului” gândurile prind contur

      Cu „Terapia ploii de chihlimbar” (ed. Mitteleuropa/2019), în poemele poetei buzoiene Mihaela Roxana Boboc, cititorul trăiește emoții diversificate, inexprimabile, ca pe un tărâm unde a dispărut graniţa dintre scriere şi trăire, uneori fără vedere, sau pe înțeles, prin trecerea tuturor simțurilor în altă fire. Fiindcă poezia ei, „dă peste cap cuvintele, tabuurile... dresând cuvintele cu o putere semantică” (din prefața lui Marin Ifrim), iar prin amprenta ei tulburător de expresivă poezia este confesiv/reflexivă, psihologică și fluentă ca o „rapsodie a simțurilor”, coborând cu precădere în substraturile eu-lui uman și acea spaimă a rostirii până la capăt ce se-ncuibă în spectacolul vieții. Dar e un spectacol cu un proces de umbre ce se furișează în alte umbre și acelea în cine știe ce întuneric îndepărtat, ca în clarobscurul rembrandtian. Fiecare purtăm, în grade diferite, evident, vibrațiile unui suflet care tulbură totul în jurul lui, pentru a ne susține elanul înspre alte lumi și alte veșnicii căutate în cuvânt. Nuanțele sensibilității tuturor acestor viscoliri ale poeziei sunt influențate și de mobilitatea sufletească a poetei, de o doză de romantism și de căutare în labirintul realității a eului după care sapă în cuvânt ființa celei care scrie, dar cunoscând în anotimpul trăirilor sale, tot atâtea rostogoliri și atâtea victorii. Un scriitor rus (Evgheni Vodolazkin) spunea că „atunci când Domnul voiește, se biruiește și rânduiala lumii”, cam ceea ce afirma și Dostoievski afirmând că Frumusețea va salva lumea. Și, prin cuvânt, sigur, asta se va întâmpla. Scriind poezie nu facem altceva decât să ne refugiem în brațele dragostei, iubirii și fericirii, că „Poezia, această femeie plângând la fântâna lui Iacob,/cu ochii negri de dor,/nu va mai înseta/nici nu va mai cere mângâieri” (cum spune poeta Mihaela Roxana Boboc – în poemul „Scrie-mi măcar un rând”) - fiindcă,  tot din poezia ei, citire: „să ai de ales/să scrii ceva ce moare oricum și totuși să te încăpățânezi să-i dai/contur”, pesemne că este o renunțare mai mare, mai tristă, mai nemiloasă. Poate și pentru că poeta din Buzău nu poate fugi în braţele dragostei, ca ultim refugiu, de temerile sale, dar prin poezie își construiește lumea din care să iasă ceva mai întărită. Sau poate are obsesia că a moştenit, printr-o minune, miracolul unui hotar dintre lumi. Puse dinaintea minţii, fie de văz, fie de închipuire, apropierile sale de acele porți ale irealității pot însemna cheile participării ei la acest ceremonial al ridicării unor lespezi de pe suflet. Și îmi vin în memorie gândurile poetei buzoiene, scrise dintr-un exil al sufletului pe care ni-l zdrumică în versuri fluente, după un anumit cod al unor simțuri care, iată, se deschid spre taine și gânduri: „E miezul nopții,/prima noapte cu cerurile deschise... în jur se simte mirosul ploii... sunt la jumătatea drumului, am în față corăbii cu vele lungi”. Apoi, în clipe de mai multă siguranță a drumului parcurs, aflăm că „noaptea ploile se cuibăresc în unghiul ferestrei/orice aș privi se întoarce ca-ntr-o oglindă spre mine/pânza și pictorul, poetul și poezia/doar îmbrățișările se ascund după mâinele iluzoriu” (Două orfeline). Posibil ca fluxul câmpurilor magnetice ale creierului (în veghea de noapte) să multiplice şi să deformeze realitatea. Visul nu-i încearcă imaginaţia la cine ştie ce iscodiri ale minţii, dar sunt semne că poeta îşi asumă acel coeficient de risc în a nu strivi legătura lăuntrică a unui „eu reîncarnat” viețuind în ființa sa. Alteori suntem la limita dintre relatarea exactă a clipei şi lumea ficţională a închipuirilor. Ori, forța creatoare a poetei acţionează cu alte elemente şi semne asupra cititorului său, spre a-l determina să-şi pună şi el acele întrebări menite să  redescopere lumea. Sau se spovedește direct Domnului (cum spune într-o altă carte de poezie), și „din umbra suferinței” ne croiește poeme într-un anotimp al infernului său, trăind un dans de umbre la margini antagonice: unul fiind un plan al trăirilor zilnice, celălalt ca rod al imaginației și inspirației creatoare care este și cheia pentru înțelegerea spectacolului lăuntric desfășurat dinaintea lui Dumnezeu. Cităm: „E prea mult din noi în Crângul acesta/în care ochiul lui Dumnezeu/merge nestingherit printre furnici” (Marfarul iubirii) – sau – „Dacă aș stinge luminile în orașul meu ar rămâne crângul și/mâinile îndrăgostiților prinse în părul iubirii/e noapte cu lună, noapte cu prunc născut în mine/îmi așezi în sertarul minții manuscrise pe care le voi uita până/în ziua/când se vor scrie singure” (Cum aș putea să flămânzesc?”). Cele două planuri îmbinate: real şi imaginar, dacă răscolesc în cititor un amestec de imagini privind desăvârşirea unui vis cu aspiraţii în iubire (pe de o parte) şi suava inocenţă, pândită de peste tot de o spaimă mai vastă ca amurgul cioranian al amăgirilor (pe de altă parte), înseamnă că poemul și-a atins scopul. Sau măcar o parte din răsfrângerile noastre în acel cântec sfâșietor oferit de substanța vieții. Îmi place să cred, că în proza poematică (desfășurată, aici, aproape epic) amănuntele, captivante de altfel, dau farmec acestui mod de exprimare, când ezitantă, când redată cinematografic și întregesc misterul, apoi îl descompun în piese simple, şi din nou îl adâncesc: „niciun felinar nu poate lumina/poteca dorului se urcă în genunchi/printre licuricii coborâți din pleope/Iona strigă din pântecele balenei/și ochii Domnului/spre el/îl scot din iarba de mare/în apa morții” (din „Despre oameni pe care nu-i vedem”).
      Volumul e alcătuit din două părți. Primul ciclu: „Mamă, pune pelerina pe umerii de brumă” este dedicat mamei (tablou întrețesut și cu imaginea tatălui plecat la ceruri): „Azi nu mai visez, mamă,/parfumul merelor se simte încă în toamnele fără gratii/ești aceeași flacără arzând griji după griji” (Închide genele nopții) –sau- „mama strânge în mâini o cheie/deschide nostalgic sertarul și amintirile se învelesc unele în/altele.../mamă, pune paltonul pe umerii de brumă/să culegem ghebe să ne prefacem că în urma lor rămâne toamna/dezlegată” (Mâinile lor strâng amintiri). Tatălui îi dedică un prim poem tulburător „A venit vremea”, ori cu imaginația va oscila între două lumi paralele, din care fragmentar tot cară, cară câte ceva, pentru a ne lămuri ori pentru a estompa taina, ca până la urmă, tâlcul acestor clişee de viaţă să producă un vădit accent simpatetic: „mă întorc la tata/să-i spun că sunt frumoasă, așa despletită de lacrimi”. Al doilea – „Spre duminica lăuntrică” este cel al căutărilor labirintice în lumea simțurilor personale într-o notă de meditație, de contemplare și melancolie, pendulând în imagini inedite care se întrepătrund cu sentimente tulburătoare. Întâlnim versuri care curg firesc, dar al căror tablou aproape că nu poate fi imaginat de cineva, vreodată. Ele duc spre cititor mesajul de a transfera şi lui sentimentul coparticipării la interpretare şi imaginaţie. Exemple: „plânsul e colindul mamei strângând la piept pruncul/și haina lui ridică moartea pe umeri/pielea cuvintelor devine tot mai palidă/ca o lumânare suflându-și căldura prin sticla mormintelor” (ori) „copacii seduși de toamnă se îmbracă în toamnă/le ating frunzele și mă molipsesc de seva în care îngerii pictează/vitralii”. Toamna este un anotimp preferat. Aici - „răsună anotimpul cu acuarelele toamnei în buzunar”. Totodată, găseşte salutar să transforme realitatea în poveste: „miroase a toamnă/a ghebe pitite după frunze ude și mere domnești  sfârâind pe plită/miroase a tine”, dar amestecă și „emoții despre care nu vorbim și toamna alunecând pe gât ca un/tranchilizant”. Ploaia devine și ea un vast refugiu pentru povestea inimii: „pe strada viitorului/lampa se stinge peste rațiune/abia atunci simt plecarea ca un urcuș spre identitate și tu, la/celălalt capăt al firului/asculți ploaia cum scârțâie sub oase” (din „Strada viitorului” – un poem reprezentativ al volumului). 
      Mai reținem că din acest tangaj cu inefabilul poetic s-au născut poeme de o sensibilitate aparte, emotivitatea autoarei simțindu-se în metaforele construite cu delicatețe și senzualitate, comparațiile su­gestive, totul pe un fond meditativ, determinat de efuzi­unea stării: dragostea  „urcă pe umerii rugăciunii” și pentru ea scrie „pentru dragostea aceasta care nu poate fi scrisă”; iubirea „e despre ceea ce nu se întâmplă”; fericirea „are gust de poezie și îmi voi bea în taină/ceaiul”; iar Dumnezeu „nu e o piatră unde să-ți rezemi gândurile”. Mai reținem, că „înainte să las visul să tremure și mai tare”, cele scrise și nescrise vor mai pluti un timp (pe limba veșniciei) până la tărâmul imaginar unde , spune ea: „poezia mă scrie fără  mă descifra”. Aceasta e lecția de poezie a volumului.

  Tudor Cicu

marți, 24 decembrie 2019

Cântecul amintirilor


Cântecul amintirilor *
     
Parcă nu demult venise toamna și iată cum iarna, speriind câinii în somn, îi dă stupȧi toamnei să-i facă și ei loc. Cam toate au fost atunci, demult... Parcă mai ieri, cam a doua zi după fuga dictatorului cu un elicopter de pe acoperișul Comitetul Central, am ajuns în biserică tocmai când preotul le vorbea enoriașilor despre orânduielile lumești. Stând la slujbă, gândurile îmi erau către anii din copilărie și cred că  încercam să retrăiesc în amintire imaginea acelui copil de patru-cinci ani, când mama mă aducea aici la biserica din Cimitirul Eroilor și mă purta de mână, spre altar, pentru a primi împărtășania. Printre acele gânduri ale zilei care tocmai trecuse, acum încercam să privesc tot ce trăisem ca pe niște imagini mult îndepărtate. Dar mă atraseră privirile părintelui, care mă fixau în toată adunarea aceea, și am simțit în clipa aceea, mai mult ca oricând, că mai erau unele părți tulburi și întunecate în sufletul meu.

Pe 22 decembrie, încă nu se înserase, generalul de brigadă Costea, doar colonel pe atunci, urca strada, cu bicicleta, spre Primărie în drumul către casă, când privirile i s-au oprit pe un grup de cetățeni care luaseră cu asalt primăria și câțiva tineri tocmai se urcaseră pe clădire cu gând, pesemne, să dea jos drapelul cu stema comunistă. Însă nu înaintau din dreptul hornului pentru că de jos se arunca cu bucăți de cărămidă și ciment pentru a frânge bățul de lemn și a-l doborî la pământ. Se auziră și câteva geamuri sparte la clădirea Miliției, aflată lângă Primărie, unde știa că locuia și sergentul Vrabie, cu soția și copila lor de numai doi anișori. Temându-se că va fi lovită și casa ei, femeia fugi pe stradă să ceară ajutor. Nu mai era însă nimeni. Toți locatarii de pe strada aceea se adunaseră în fața Primăriei. Praful de moloz şi de cenuşă cădea ca o ploaie cernită peste tot. Femeia se opri în loc fiindcă i se păru că dintr-un pasaj al străzii izbucneau primele răcnete. Un câine slobod lătra și el tot mai aproape. Femeia fugi înapoi în casă și trase ușa după ea, proptind-o cu un par. Deodată un suflu năpraznic o trânti la pământ. Dacă ar fi fost afară ar fi văzut că în locul unde fusese hornul Primăriei, rămăsese o gaură enormă care mai apoi se umplu cu resturi din acoperiș şi moloz. Fugi la o ferăstruică de pe hol, fiindcă niște glasuri înfierbântate se apropiau și de locuința ei. Câțiva participanți la asaltul Miliției, care i se păru a fi niște indivizi aproape beți, tocmai izbiseră cu un drug de lemn ușa de tablă. Una dintre pietrele rătăcite lovi și gemulețul femeii din clădirea de serviciu a Miliției. Zgomotul surd al pietrei o făcu să se arunce la pământ. Stătu câteva secunde doborâtă jos, crezând că-şi pierduse cunoştinţa, dar se ridică, constatând că fusese izbită doar de un suflu care se simți și în peretele zidului. Auzi sirena urlând în oraș și vântul care se pornise fără motiv. Își aduse aminte pentru ce se întorsese acasă și, ridicându-se de jos, ajunse până la patul fetiței, care începu să plângă la vederea femeii. O luă în brațe și reuși să iasă prin bucătăria de vară, spre poarta care dădea în grădină. Dacă ar fi putut să mai facă doi-trei pași, ar fi fost salvată... O piatră zbură prin aer şi o lovi la tâmplă. Căzu între buruieni, cu fetița strânsă în brațe, la piept…
Faptul că se oprise atunci, cu bicicleta, pe strada unde căzuse femeia cu fetița în buruieni, ăsta fusese și norocul copilei. Moloz și bucăți din acoperișul ce sărise în aer îi ascundeau femeii picioarele. Fetița țipa de zor în brațele protectoare ale femeii. În dreptul omului cu bicicleta se mai oprise cineva. Îl recunoscu după vorbă. Era un vecin de bloc. Cei doi se priviră miraţi și unul dintre ei spuse că ar face bine să arunce o privire, să vadă ce se întâmplă. Celălalt încuviință și se apropiară amândoi la un pas de locul unde se găsea trupul fără viaţă. Micuța suspina, agățată de brațul moartei. Unul dintre ei o ridică și începu să-i vorbească. Celălalt se duse prin împrejurimi, pentru a încerca să găsească pe cineva care să sune măcar după o salvare. Când se întoarse, raportă că nu găsise pe nimeni și fascicolul lanternei i se opri pe silueta nedeslușită, ghemuită la pământ. Primul lui gând a fost să ducă fetița acasă la el, asta aveau să facă mai întâi, apoi împreună cu vecinul lui să cerceteze prin împrejurimi, un reprezentant al noii Primării să declare al cui era copilul și ce e de făcut cu cadavrul femeii.

Între timp enoriașii trecuseră, rând pe rând, pe sub icoana ridicată de părinte; se închinau smeriți și părăseau, cu capetele plecate, incinta bisericii. Părintele tocmai stingea lumânările din sfeșnice cu două degete strânse pe mucul lumânărilor, când, deodată, se întoarse observând că acel bătrân colonel, sosit recent în biserică, nici nu se clintește din loc, ci doar privea nelămurit la icoane.
-Părinte! Dați-mi binecuvântarea și pentru copila nou venită în casa noastră, l-am auzit. A rămas fără mamă, acum două zile, odată cu asediul Primăriei și Miliției, iar tatăl ei a fost prins și omorât la capătul podului de la Mărăcineni. Când se vor liniști vremurile o vom aduce pentru împărtășanie. Acum nu se poate. Doar în brațele soției mele mai găsește, cât-de-cât, alinare.
-Doamne-ajută, domnule colonel Costea! Dumnezeu îi iubește pe toți...
Se părea că uitasem de acea întâmplare din biserica noastră, când Dumnezeu, „care-i iubește pe toți ”, cum spunea părintele acela, avea să mi-l scoată din nou în cale pe acel colonel și să-i ascult cutremurătoarea poveste. Când veţi asculta (atât cât m-am învrednicit eu a o scrie), până la capăt, povestea acestui veteran de război, contemporan cu noi, se va înnora cu păsări şi gânduri şi peste sufletele voastre, aşa cum a rămas sufletul meu, cu mâna întinsă deasupra acestei coli de hârtie, neştiind de unde să înceapă a se rosti. Cu ceva ani în urmă, la o emisiune TV Buzau (locală), de unde nu te puteai dezlipi de ecran, un buzoian (acest colonel Petre Costea) îşi spunea povestea adevărată, trăită cam pe la 20 de ani, pe frontul sovietic, în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Aţipisem cu televizorul aprins pe unul din canale, alese la întâmplare, dar vocea bătrânului, aflat în prag de 90 de ani, mărturisirile sale de pe frontul sovietic, m-au pus în gardă. Parcă îl vedeam pe tata (şapte ani făcuse, lunga armată şi război, de credea că se afla acolo de când se născuse), aflat din nou la căpătâiul patului meu, depănându-şi amintirile. Ce era trist, în toată povestea bătrânului veteran, era pensia sa de veteran, de 429 lei. La atât se situa recunoştinţa statului român pentru cei împinşi, carne de tun, în acel război al absurdului pentru trupele noastre româneşti – cam astfel, reieşea din povestea bătrânului. Mi-am amintit că, cu ceva ani în urmă, nişte revoluţionari (după acel faimos 22 decembrie 1989) protestau şi ţipau la fostul preşedinte Iliescu că nu li se mai recunosc drepturile pe viaţă, că dintr-o dată se văd lipsiţi de sutele de milioane încasate până acum, după urma unei caricaturi de revoluţie, cum îi ziceam eu. Şi nu-mi poate lua nimeni dreptul de a gândi astfel. Şi iată de ce! 22 Decembrie 1989 m-a prins în funcţia de şef secţie la o fabrică de materiale de construcţii, din judeţul Buzău. În comuna unde locuiam, se instaurase, la Primărie, comitetul revoluţionarilor. Într-o noapte, cineva a dat alarma la comitetul din comună că, pe platoul dealului din faţa fabricii, ascunşi printre tufele sălbatice, imediat cum se termina pădurea de tei şi stejari, au apărut teroriştii. În mare grabă, un „pluton” al gărzilor patriotice, decretate a se înfiinţa pretutindeni în ţară, s-a deplasat la marginea lizierei şi s-a pornit focul armelor către fiinţele ce „viermuiau” şi mişcau tufele. A doua zi au constatat că nu fusese decât un măgar slobod, încurcat printre tufe şi răgăţâni verzi şi uscate. Eroii acelei nopţi, revoluţionari acum, îşi savurează, pesemne, isprăvile. Şi unde mai pui că a ieşit la iveală, după aceea, şi „istoria” celui care dăduse alarma la Primărie. Fusese un lucrător din fabrică, din aceia care „dispăreau” cu „doamnele” de pe schimb, prin boschete şi tufele crescute pe dealul din faţa uzinei. Să lupţi, însă, cu armamentul din dotare, mult sub cel al ruşilor (cum povestea bătrânul la emisiunea televiziunii locale), să cazi ca muştele secerate, sub un ger de minus 30 de grade, dinaintea oraşului Stalingrad (bătălia Stalingradului) „că au avut lupii, câinii şi urşii destulă carne de om, după acea bătălie” (cum plastic, se exprima bătrânul), parcă nu se compară cu isprăvile Revoluţiei din '89. Bătrânul îşi notase pe 6-7 pagini, cam ce i se întâmplase în război, hârtii pe care le tot învârtea moderatorul, neştiind de unde să înceapă cu întrebările. Şi, apoi, cum să nu fie aşa, de vreme ce fiecare rând, scris acolo de bătrân, făcea cât un roman de Ilya Ehrenburg despre războiul acela. Să fii luat prizonier, săltat dintr-o colibă (sub minus 30 grade) din acele tranşee ostile iernii anului 1942, să-ţi urmezi duşmanul, în persoana unui singur ostaş, el, înainte, restul prizonierilor, după acesta… parcă te îndeamnă să-l întrebi şi tu, aşa cum a făcut-o moderatorul emisiunii: „Da, de ce-l urmaţi? Nu puteaţi fugi, în spatele lui?”. Şi răspunsul uluitor: „Unde să fugi? Nămeţii erau pe toată întinderea. Scăpai, poate, de ei, dar gerul, precis te dobora. Gândeşte-te că eram flămânzi, că nu cunoşteam locurile, că acel ostaş poate era singura şansă să mai rămâi în viaţă… Unul, se zice, a reuşit să fugă. Că ar fi ajuns în ţară, după multă vreme. Dar, toată viaţa nu s-a mai putut deplasa. Îi degeraseră tălpile picioarelor şi i-au fost amputate. Acela a fost un preţ prea mare pentru sărmanul acela”. Apoi, să ajungi într-o gară (Mihailovka, zicea bătrânul) şi să strângi, de pe podeaua trenurilor din gară, seminţele de in, să te hrăneşti cu orice găseai prin ele, mi se pare mai ceva ca-n romanul lui Ehrenburg. Încărcaţi în vagoane „puneam la uşile vagoanelor, hainele de pe trupurile celor care mureau pe drum, să nu intre frigul, apoi ne dezbrăcam până la piele, de luam păduchii, cu pumnul, de sub braţ. Ne dădeau un fel de peşte, scrumbii, pare-mi-se, că erau atât de sărate, de lingeam şuruburile îngheţate şi niturile vagoanelor, sorbind gheaţa, în loc de apă… până am ajuns în Siberia, în lagărele lor, de ne-au pus la muncă”. Întrebat de moderator, dacă a ucis sau a văzut morţi, bătrânul a spus: „N-aveai cum altfel. Eram slab dotaţi. Ce să faci cu un pistol, în faţa tancurilor? Ne ascundeam în gropi, pe care tot noi le săpam şi, cum trecea tancul peste noi, scoteam capul la trecerea lui, vedeam că nu erau însoţite de infanterie, şi le aruncam, în zona radiatoarelor, cocteilul „molotov” pregătit dinainte. Nu auzeai decât ţipete şi răcnete de durere, după care se lăsa tăcerea şi tancul amuţea pe loc. Un camarad, de la noi, mi-a căzut în braţe. Avea maţele scoase din burtă. I le-au vârât tovarăşii la loc şi l-au legat, cu feşe din cârpe, peste abdomen. Stătea în braţele mele şi-mi spunea: Să nu mă uiţi, camarade. Uite, ceasul meu, şi scrisorile către casă. Să le duci alor mei. I-am promis că aşa voi face. După asta, a murit în braţele mele”. „Şi, i-ai dus lucrurile, acasă?”- a întrebat moderatorul. „Îmi pare rău că nu i-am găsit rudele şi pe ai săi la sfârşitul războiului, se mutaseră din acele locuri. Nu am mai insistat să-i mai caut. Unde să-i cauţi, când toţi plecaseră din locurile lor, care încotro, că se iscase o bulibăşeală mare... Aşa erau timpurile. Aş fi putut să-i duc măcar scrisorile, că ceasul l-am dat unui ţăran rus pentru două pâini mari, ne era şi nouă foame în timpul călătoriei, pe vremea prizonieratului. Dacă n-aş fi făcut asta, muream de foame”. TRIST, nu-i aşa? Cum să nu ţi se înnoreze sufletul? Bătrânul a povestit, cu sforţare maximă şi greutate în glas, timp de o oră şi jumătate din emisiune. Nu e dreptul meu de a comenta, aici, toată această epopee a bătrânului veteran de război. Un singur „off” (dorinţei sale putem să-i spunem şi aşa) avea bătrânul. Că, poate, îl ascultă şi preşedintele Băsescu, să-l facă general. General pentru o noapte, măcar. Ştia moşul, că au mai fost făcuţi generali, pe la B1 TV, şi prin presă, unii care nici măcar arma n-au văzut-o, în viaţa lor, dar o grozăvie de aşa război? Şi, mai ştia bătrânul, o vorbă: după o noapte de umilinţă, cu un braţ de coceni dinainte, la amurgul zilei, ce-i pasă boului, pentru cine şi-a rupt grumazii în jug? Chiar, aşa! Pentru 429 lei, drept recunoştinţă pentru că ţi-ai apărat ţara, cu maţele goale, unii, cu maţele pe afară, alţii, a te gândi, acum, la dreptul revoluţionarilor de la '89, e strigător la cer. Dinaintea unei astfel de poveşti adevărate, să mai ai pretenţia vitejească de a scoate capul afară, mi se pare obrăznicia de a-l mânia pe Dumnezeu.
 Într-o bună zi mi-am zis că va trebui să-l caut pe bătrân, să-mi povestească de-a fir a păr, că altfel nu mai urcă soarele pe cer în toată scriitura asta. Și au mai trecut ceva ani până să mă hotărăsc eu a spune că rostul peniței nu-i să-și găsească locul său în toc, ci numai pe coala de scris, dar, întrebând de veteranul nostru la Comenduirea Garnizoanei, mi s-a spus că decedase în urmă cu câteva luni și că fusese înmormântat la Cimitirul Eroilor. Ca să vezi, mai vine pe capul omului și-o astfel de cumpănă. Și hai la cimitir, măcar vrednic a-i aprinde omului o lumânare la căpătâi. Am găsit ușor, în stânga bisericii, pe aleea principală, cavoul familiei Costea și o domnișoară tocmai aprinsese lumânarea și-o vârâse într-o firidă. Apoi a îngenunchiat lângă crucea de marmură pentru a se ruga. Am luat loc pe băncuța de alături și am privit la dânsa. Să tot fi avut douăzeci și ceva de ani, mi-am zis. Când a dat cu ochii de mine, cu lumânarea în mâini, a ridicat mirată sprâncenele și mi s-a adresat, domol, ca omul care știe el multe despre vecinul de alături:
- Și dumneavoastră aveți pe cineva drag aici?
- Am venit să aprind o lumânare pentru domnul general. (Tocmai văzusem scris pe crucea de marmură titlul de „general de brigadă” al defunctului.) Dumneata, domnișoară, cine ești? am întrebat-o.
  - Petruța, fata lor. Dumneavoastră l-ați cunoscut pe tata?
  - De la televizor... Și cred că și aici în biserică, doar așa cum le orânduiește Dumnezeu pe toate. Dar tare mult aș fi vrut să stăm de vorbă și să spunem și lumii povestea lui.
Fata nu a mai zis nimic, a oftat doar, după care s-a întors cu fața spre coloanele porților de la intrarea în cimitir și a pornit agale spre ieșire. N-am mai văzut-o de atunci. Am aprins lumânarea și am fixat-o lângă a ei. Mai întâi au luminat două luminițe, apoi Dumnezeu știe cum s-au făcut mai multe, o mulțime de luminițe printre care m-am pierdut, în povestea care pornea la drum, cu toate că nu prea înțelegeam ce se petrecea cu mine.

Mulțimea pe care o urmăream cu privirile se îndrepta spre patinoarul vechi al orașului, pentru a se feri din calea armatei ivite la capătul străzii, de unde priveam eu. Cineva tocmai venise din celălalt capăt al străzii, anunțând că niște teroriști s-au ascuns în cimitir și trag în clădirea de peste drum a Armatei a II-a. În spatele meu se auziră rafale de pistol automat. Nu mai stătui pe gânduri. Trebuia să fug odată cu mulțimea. Mă trezii pe strada care ducea spre ieșirea din Crâng. La început, cu mine, veniră doi-trei oameni, iar mai apoi se adăugară și alții. În urma noastră, cerul era ca de foc. Întinsei mâinile spre unul dintre ei, să-l întreb ce se petrece, dar acesta își retrase brațul înapoi, îngrozit.
La stânga mea, o femeie cu părul răvășit, se rotea în jur ca o năucă. Am auzit-o țipând strident la cei din jur: „Vă rog... căutați-mi fetița! Mi-am pierdut fetița! Nu mă lăsați aici, singură, vă rog!...” Femeia bătea pământul cu piciorul, ca și când ar fi vrut să spună: „Hai, vă rog din suflet, căutați-mi fetița! Dați-mi lumina ochilor mei înapoi și uite, vă promit eu, că o să plecăm de aici, de n-o să ne ajungă nimeni din urmă!” Se așezase pe jos strângând ceva inexistent în brațe.
Am încercat să o ajut eu, măcar cu o vorbă bună, dar femeia dădu un țipăt care mă sperie. Pesemne crezuse că voiam să-i răpesc copilul din brațe. Îmi atrase atenția individul venit din urmă, care rotea o batistă albă, apoi se lăsă la pământ ca secerat. Auzeam șuierul gloanțelor dar, ciudat, nu mă nimerea niciunul. „Of, of, of!” plângea femeia în urma mea, cu o fărâmă de putere. Omul cu batista albă mă ajunse din urmă. Se lăsase o liniște adâncă, încât nu se mai auzea decât plânsetul femeii. Zări și el, cred că pentru prima oară, figura ei uscată și galbenă, cu ochii încărcați de ură, plini de lacrimi și trupul chircit de durere.
-Ce face, de ce plânge, ce vrea femeia aia? mă întrebă omul cu batista.
-Nu știu nici eu! Am vrut să o ajut, să o sprijin cu brațul ca să se ridice de la pământ, dar a țipat la mine ca din gură de șarpe.
Femeia mai strigă ceva, dădu din mâini, arătând că nu ne vrea alături și fața îi era schimonosită de ură. Dar asta se petrecu fulgerător, pentru că oamenii care o ajunseră din urmă o învăluiră cu totul. Casele pe lângă care treceam erau căzute la pământ și focul încă mistuia ceea ce mai rămăsese din ele. Un om îngenunchiase dinaintea unor dărâmături și-și făcea întruna cruce.
-Ce s-a întâmplat?
Întrebam când pe unul, când pe altul, dar nu simţeam din privirile lor că și-ar dori să îmi răspundă. Privii uimit la mulțimea care își clătina capetele, brațele, mâinile, la vederea prăpădului din jur.     
  -Uite, aici, mama Petruței a căzut sub dărâmături, împreună cu copila sa. Femeia nu a mai putut fi salvată, iar noi ne-am risipit, care încotro a văzut cu ochii! îl auzii pe unul dintre cei care se aflau în urma mulțimii refugiate din calea soldaților ieșiți din cazărmi ca să reprime atacul teroriștilor ascunși în cimitir.
-Și copila? Fetița! Cu ea ce s-a întâmplat?, îl întrebai, trăgându-l de braț.
  -Nu știu, îl auzii. Eu am fugit, împreună cu un camarad. Nu vezi ce prăpăd s-a pornit? Toți aleargă care încotro. Oamenii au strâns atâta ură, că au ajuns să se omoare între ei. Nu mai întreba nimic, fugi nenorocitule, e tot ce știu!
Mă oprii în loc, fără să realizez ce căutam eu în gloata asta. Cred că mi se făcuse frică ori poate că regretam enorm ieșirea mea pe stradă. „De ce ieșisem? De unde mi se ivise toana asta de nebun?” Ieșisem deseori pe înserat în oraș și nu mi se întâmplase niciodată să mă simt în pericol. Pe lângă mine trecură, mai apoi, soldații. Erau călări și țevile puștilor le atârnau la spate. Petruța era pe un cal alb. Nu cred că mă văzuse ori poate chiar eu închisesem ochii, să nu fiu văzut, nu mai știu...

Parcă nu demult venise toamna și iată cum iarna, speriind câinii în somn, se zbârlește la toamnă să-i facă și ei loc. Era totuși o noapte senină și frumoasă, eram toți tineri și „trimbulinzi”, ne duceam undeva spre o viață nouă. Deși nimeni nu ne-a cerut părerea – ce facem, ne ducem înainte, ori ne întoarcem în acel fund de mare tulburare. Cam toate au fost atunci, demult...


                                                                                   Tudor Cicu

* proza care a primit premiul 3 la Concursul Național de Proză Scurtă „Nicolae Velea”/2019