Tableta celor care au trecut prin infern (10)

 

       Tableta celor care au trecut prin infern 

     Deunăzi am fost în vizită la un prieten scriitor. Discuția a atins și condiția de a fi scriitor. Concluzia a fost că, azi, până și cel mai simplu om de pe stradă spun că aceștia sunt niște „ciudați”, ființe de neînțeles, greu de a fi încadrați în normalitățile de zi cu zi. I-am dat dreptate: mai devreme sau mai târziu, toate cărțile mor. Mi-a arătat Biblia în care făcuse paragraf, după paragraf, diverse însemnări. Am înțeles ce voia să spună: Biblia e cartea care nu va pieri niciodată și întotdeauna se va găsi cineva să-i descifreze tainele și să dea un nou semn că lumea se îndreaptă spre nimicirea planetei în care locuim prin bunăvoința lui Dumnezeu. Măsura în care „toate” se vor năpusti într-o zi asupra bunului ei mers, prin univers, îi aparține omului, trăgeam eu concluzia.     

     Protogoras, pe vremea când Atena devenea centrul culturii greceşti, prin afirmaţia că: „Omul este măsura tuturor lucrurilor”, voia să sugereze, veacurilor următoare, că esenţială, pentru o democraţie tânără, viitoare, de orice culoare politică ar fi ea, este, deci, „existenţa” unui popor luminat. Ţara, din care ne vorbea Protogoras, era ţara unde se născuse democraţia. Cultul eroului a fost, la greci, mai mult decât cultul sfinţeniei. Pe noi, ca români, Proto(gorașii) noștri, din fruntea cetăţii, ne vor proşti. Ei nu au ureche muzicală, decât pentru păduchii lor cu trâmbiță, hăhăiala, rânjetul și aroganța cu care se înalţă de acolo unde au fost cocoțați și îi sfidează pe toți: „bă şi eu am fost corigent, am sărit n etape peste studii, ori mi-am fabricat și cumpărat diplome de licență ca să vă arăt, hă-hă-hă, unde am ajuns!” Când intelectualitatea, elita acestei naţii, ne surprinde cu imaginea unora, care au îmbrăcat caftanele fanariote, astfel încât, fie iarnă sau vară, iar acești lupi flămânzi nu mai îşi dau jos pieile de oaie de pe ei, noi zicem că, iată, nu mai e nimic de făcut. Raţiunea merge, de acum, spre viitorul ei luminos „ca boul la apă”. Noi, masele, ne facem datoria strigându-ne în stradă durerile și păsurile, cam în zadar, în timp ce sus de tot (bunăoară şi prin mass media) se lăfăiesc, bine remuneraţi (cu pile şi tupeu cât le ţine şoriciul), ai lor, deși unii nici nu-şi mai amintesc de cât timp n-au mai citit o carte, de se holbează şi mâţele lui Creangă a mirare. Aici, de la masa de scris, cu gândul în urmă şi speranţă, mereu spre anul care ne aşteaptă, am înţeles că nu mai trebuie să fac şi eu previziuni. Să stăm liniştiţi: fac ei şi pentru noi. Cum şi de-a lungul veacurilor s-au tot făcut. S-o spunem răspicat: da, iubim bocetele înăbuşite ale Mioriţei noastre (fie şi resemnate), iubim cutezanţa meşterului Manole şi blestemele din finalul „Doinei” eminesciene şi ne înfioară resemnarea, gemetele, jelaniile consumate sub acoperişul locuinţelor, adică rostite undeva la adăpostul oferit de cei patru pereţi protectori. Nu mă miră, că până şi vocile marilor bărbaţi ai lumii au eşuat lamentabil, că cel care vedea în om „o trestie gânditoare” era pe bună dreptate ceva mai sceptic la afirmaţia lui Protogoras. Observ, că cei de la putere ies la rampa televizoarelor şi ne dau, încă, fără nicio jenă, lecţii despre cum ar trebui să gândim. Dar, până şi autorul ilustrei teorii a relativităţii s-a înşelat în 1932, când a afirmat că : „Nu există nici urmă de indiciu că energia nucleară va putea fi obţinută vreodată. Ar însemna ca atomul să fie divizat după bunul nostru plac”. Şi atunci, daţi-mi voie şi mie să mă înşel, chiar atunci când vecinul din drepta, sau stânga mea, afirmă, tot mai tare, că Proto(gorașii) ăștia din fruntea cetăţii nu ne vor proşti şi că au intenţii bune! Că ne pregătesc existenţa noastră ca popor luminat, dar noi încă nu vedem. Dar noi vedem: cum îşi trimit odraslele la studii în străinătate să înveţe, cum doar mimează că ne vor binele pe la toate porţile, însă, cum naiba, vorba lui Coşbuc, pe zi ce trece suntem tot mai  „flămânzi şi goi făr-adăpost”. Pentru a ne lumina precum Protogoras al Atenei antice, care la rându-i fusese luminat de orbul Homer, oare vom înțelege că doar jertfa eroului homerian la Troia a fost sensul celorlalţi? Sensul mulţimii care iese în stradă, acum, are un astfel de ţel? Fiindcă scopul celor aflaţi la putere este să ne pună la infinit ochelarii de cal fiecăruia şi să ne toarne cucuta în ureche, cum că nici un om cu mintea la cap şi cu dragoste pentru cetate, nu ar lăsa pe mâna „huliganilor” ieșiți în stradă, soarta mai marilor cetăţii unşi prin voia poporului. Oare până când le va cânta unii în strună și se va trezi odată și poporul acesta să-i înrămeze, cum li se şi cuvine? Și între pereţii hrubelor insalubre în care ne-au întemniţat ei, să le „închinâm” scuipatul obrăzniciei noastre prea luminate cu îndemnul desprins de prin Ion Băieşu și Balanța lui : „Huo, la muncă (şi) cu voi bă enoriaşilor!”. Ce se întâmplă cu acest popor? Se vrea a ne întoarce la acele vremuri când o gașcă infimă de comuniști au pus cu forța mâinile pe puterea din România și, odată ajunși acolo au început represaliile împotriva celor care nu gândeau ca ei? Să ne aducem aminte de acei ani de coșmar, așa cum stă scris în toate cărțile document lăsate de înaintași.

     O astfel de carte document e și „Crucea reeducării” a domnului profesor Constantin I. Stan.  Carte ce caută a demonstra cititorului stările cu adevărat mari ale suferinței noastre (ca popor), atrăgând atenția la acei ani apocaliptici pentru neamul acesta. Cartea e o proiecție în încâlcitul vis al unui regim aflat în derapaj. Am reţinut, din bibliografia ei, peste 179 titluri de cărţi şi documente analizate şi peste 138 de autori de cărţi şi memorii, însemnând probabil zeci de mii de pagini parcurse de trudnicul autor, astfel încât să realizezi fără tăgadă, că acest mare volum de muncă, a făcut din distinsul profesor, un excelent cunoscător al literaturii de detenţie, dar şi al documentelor de arhivă ce stau mărturie despre originile şi avatarurile cumplitului experiment penitenciar numit „reeducare”, al cărui trist apogeu l-a constituit „fenomenul Piteşti” (1949-1951). Ni se vorbește despre începuturile odiseii din noaptea de 14/15 mai 1948, când în toată ţara s-au făcut arestări fără întrerupere în cursul nopţii, cu precădere, care au continuat şi după aceea (după procedee necunoscute până atunci), până la „reeducarea” din 1960-1964, când fenomenul nu a mai căpătat un caracter violent, folosindu-se în general metode paşnice. Să ne reamintim câteva:

     În zona Moldovei, puternicul val de arestări a început cu toamna anului 1948, cei vizaţi fiind studenţii de la facultăţile de Drept, Medicină, Litere, Agronomie şi Universităţii din Iaşi. Mai toţi tinerii arestaţi erau duşi la închisoarea din Suceava iar tratamentul aplicat deţinuţilor era foarte dur. „Vaietele şi ţipetele celor torturaţi aveau scopul de a intimida pe cei reţinuţi”. Metodele utilizate erau diverse: tortura fizică şi psihică, ameninţări, şantaj, presiuni asupra familiei. În penitenciarul din Suceava s-a înfiinţat cu acordul conducerii Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste, condusă de faimosul Eugen Ţurcanu, torţionarul fără pereche şi egal (de mai târziu) de la închisoarea Piteşti. Metodele faimosului ODDC era ca prin cele mai diabolice mijloace să-i învrăjbească pe unii împotriva altora. Încă de la primele mărturii (folosite în carte) ale lui Gheorghe Bâgu, Ioan Ianolide, Gheorghe Boldur-Lăţescu, Dumitru Bordeianu, preotului Dumitru Bejan, Constantin Ticu Dumitrescu etc... reiese că satanicul experiment se născuse din căpăţâna unei brute degradate, a unui nebun ca Eugen Ţurcanu, care-şi scrijelase pe ciomagul cu care practica tortura, cuvintele: „Calea adevărului”. Acesta a părăsit penitenciarul din Suceava, îndreptându-se spre Piteşti, unde după cum vom vedea, zelul său torţionar atinge culmi apocaliptice, pe care o minte cât de cât normală, nu şi le-ar fi închipuit.

    PĂRINTELE profesor Gheorghe Calciu Dumitreasa îşi aminteşte, că începând cu 1941, mareşalul Antonescu a transformat penitenciarul, într-unul politic destinat legionarilor, ca după alţi cinci ani noile autorităţi să aducă aici foşti membri marcanţi ai naţional-ţărăniştilor, liberalilor, anticomunişti, victime ale terorii din acea perioadă. Aici s-a urmărit sistematic „destrămarea psihică a deţinuţilor” şi ea (închisoarea) a fost o lucrare satanică. Citind mărturiile unor deţinuţi (selectate de autor din diverse documente) precum: Valeriu Gafencu, părintele Gheorghe Calciu, Dan Brătianu, Banu Rădulescu, Ioan Ioanid, Gheorghe Boldur-Lăţescu, Nistor Chioreanu, Ioan Ianolide, Gheorghe Bîgu, Viorel Gheorghiţă, Dumitru Bordeianu etc... constaţi că „reeducarea” dezlănţuită acolo avea să aducă pentru o vreme iadul pe pământ. Doar o singură frază să amintim din jurnalul lui Ioan Ianolide: „Nici iadul n-a fost imaginat atât de bestial şi crud cum a fost reeducarea din Piteşti. Literatura lumii trebuie să ia act acum de o pagină nouă în analele alienării umane”. Pregătirea demascării deţinuţilor începea prin înfometare, la care se aplica drept „supliment”: bătăile atroce la tălpi şi peste testicole, smulgerea părului din cap, răstignirile cu capul în jos, adunarea în „stiva” formată din deţinuţi şi dansul torţionarilor cu bocancii şi bâtele deasupra lor, bătăile impuse între deţinuţii prieteni, hărţuirea prin interogatoriu a celor care nu erau lăsaţi să doarmă zile întregi etc... EXPORTUL metodelor la Gherla s-a făcut prin detaşarea lui Ţurcanu şi a adjunctului acestuia Popa Ţanu, de la închisoarea din Piteşti, care au încercat să utilizeze şi aici aceleaşi metode inumane, criminale, barbare, ca la penitenciarul Piteşti. Reeducarea a început la Aiud ceva mai târziu (faţă de Gherla) iar eşecul reeducării s-a datorat opoziţiei ferme şi vehemente a unui număr însemnat de deţinuţi politici.

     Ultima „reeducare” s-a întins pe perioada anilor 1960-1964, iar primele semne ale unei îmblânziri ale obsedantului deceniu, vin odată cu şedinţa plenară a CC a PMR din dec. 1961 de la Bucureşti, considerată „începutul dezgheţului, o a doua destalinizare”. Au loc şi primele graţieri: Nichifor Crainic, Păstorel Teodoreanu, Vasile Voiculescu (nume mari în literatură, cu memoriile şi cărţile scrise „tolerate”), dar şi unele îmbunătăţiri ce au loc chiar în interiorul închisorilor - cum ne lasă scris în memoriile lor, mult mai târziu, opozanţi ca: Gheorghe Calciu, Valeriu Anania, Dumitru Bordeianu, Gheorghe Mazilu, Petre Ţuţea, Nistor Chioreanu, învăţătorul politic Nicolae Pîrvu din Smîrdioasa şi alţii. Regimurile care au venit au închis ochii, astfel că „nici alţi torţionari, foşti colonei şi generali, nu au fost chemaţi în faţa nici unei instanţe, ca să fie traşi la răspundere. Se bucură în continuare de o bătrâneţe liniştită şi prosperă, cu pensii speciale, consistente, de 4-5 ori mai mari decât cele ale celor pe care i-au anchetat şi torturat...

     Acolo vrem să ne întoarcem? Opoziția de azi, zilnic în Parlament, ar trebui să avertizeze ca să luăm aminte la anii „satanicului experiment” petrecut pe pământul românesc, şi să facem (fiecare dintre noi) TOTUL, pentru ca asemenea orori să nu mai ajungă să se repete VREODATĂ.   

     Și totuși: cunosc foarte mulți care aprobă și întorc pe masă „cărțile de joc” ale unui miliardar al planetei care a spus limpede că nu crede în Dumnezeu, că acesta e doar invenția unor minți bolnave ale oamenilor. Adepții acestuia au spus clar că religia trebuie desființată, bisericile dărâmate și trebuie chiar interzisă orice tradiție cu chemare către biserică. Torționarul Eugen Țurcanu, de care aminteam, nu credea nici el în Dumnezeu. După o bătaie cruntă cu ciomagul și „joaca de-a călușarii” pe spinarea unui duhovnic al bisericii, întemnițat la Pitești, i-ar fi spus: „Acum de ce nu-l chemi pe Dumnezeu al tău, să te apere, popă? Dacă ar exista, acum ți-ar fi sărit în ajutor!” Aici vor unii să ne întoarcem? V-ați imagina oare, cum vor arăta copiii voștri care vor încăpea pe mâinile unui nou Țurcanu? Sigur că nu! Dar prin ceea ce susțineți, unii dintre voi, pe cei fără de Dumnezeu, doar pentru acei „30 de arginți” luați ca mită, asta veți primi. Proba de foc a aleșilor noștri va fi întotdeauna, prezentarea lor dinaintea și în mijlocul mulțimii poporului. Adică: după cum sunt priviți și întâmpinați, cu urale sau huiduieli. Mai e necesar să reamintesc în finalul acestor însemnări pilda care răzbate din basmul acela nordic cu împăratul ce trecea despuiat prin mulțimea care-l aplauda frenetic? Așa că nu e cazul? Fiindcă, oricât ne va aburi sfetnicii și consilierii lui, că „alesul” lor poartă cele mai strălucitoare haine (puneți în garderoba asta : intențiile, caracterul și tot ce ascunde în spatele vorbelor frumoase), până la urmă se va găsi, ca în basmul acela, cineva, din acea mulțime, care să strige cât îl ține gura: „Împăratul e gol!”

Două poete premiate la revista LITERADURA/2025 (Luminița Giurgiu și Aura Golomoz)

 

1.     „Această tandrețe” – de Luminița Giurgiu (ed Pentru artă și literatură, 2024)

     La marginea luminişului, a apelor liniștite, acolo unde ne retragem cu toții pentru a scormoni prin buzunare, după ochii sufletului, vreun poet/poetă, spunem că și cititorul vrea să descopere de la primele fraze ale unui poem dacă  poezia lui „e într-un permanent transfer pe care să-l simtă perecându-se între el și cuvintele poemului”, cum ne sugerează Andra Tischer în prefața la cartea pe care tocmai o vom lectura împreună. Și deodată citim că viața poetei din „Această tandrețe” a Luminiței Giurgiu este fabuloasă, făcută din fapte mărunte, fulgurații de trăiri așternute în flash-uri textuale, ori fragmente care se simt ca o respirație scurtă, imaginația lucrând aici pe distanțe mici: „îmi vine să râd cum mai sper/să-l prind pe Dumnezeu de-un picior/și să transcriu ce scrie/la el în talpă” (locul în care începe). Revelator, în esență, mi se pare și îndemnul liric al lui J.L.Borges care, transmitea cititorului ideea că emoţia poetică „şi nu informaţia sau raţionamentul” la o tipăritură versificată este ceea ce îl aşteaptă pe cititor după consumarea acesteia. Poeta Luminița Giurgiu poate fi decriptată doar într-un anumit discurs al interiorității, o poetă vizionară ce încearcă să surprindă un sens realității ce ne vrea absorbiți în ea, având o mare fascinație pentru o anumită geometrie a cuvântului, unde și defragmentarea unei simple imagini stop-cadru devine o transformare de tip introspectiv. Dar când citeşti astfel de plonjări metafizice pe teritoriul poeziei  „e ca şi cum ai pipăi abisul” – cum ar fi spus Cioran. Autoarea folosește, în poezie, imaginea proiectată a „uniformei ciuruită de vise”, a „caligramelor „stârnite de năluci și alte implozii” în a reda aparențele determinate de percepție și imaginație. Când subminează ideea până în cele mai neumblate hăţişuri, rămâne tot timpul în comuniune cu tine însuţi şi cu gândurile tale: „în orașul acesta nu sunt străzi/doar trasee de gâze/desenate cu umbletul lor ca limba/unui clopot pitit într-o hieroglifă/vei găsi drumul, tu, vânt de miază-noapte al coastelor mele/vino diseară la mine/te aștept îmbrăcată-n ceai verde/și-n colțul genelor două/corăbii” (te aștept îmbrăcată-n ceai verde).  

     Dar ceea ce caută lectorul în fiecare poet/poetă, în construcția unui poem, pentru a avea evantaiul răspunsurilor la întrebările esențiale, e adevărul însoțit de frumusețea unor trăiri firești, trăiri care să-l emoționeze în cele câteva frânturi biografice pe care poeta le rulează atunci când se confruntă cu viața. Fiindcă ceea ce dă fosforescență imaginilor zugrăvite este și intuiția sublimului căutat în acea ideatica a cuvintelor care îi sunt hrană, ori au darul de a vedea( în locul nostru) lucrurile care altminteri nu se văd. Privite în oglinzi borgesiene, formele, sau umbrele apărute pot avea întruchiparea unor fețe ascunse, dar pătrunse definitiv în viziuni care ne pot înfricoșa  și, „ce ai atins/atins rămâne ce te atinge/nu are sfârșit”. Ajunși în acest punct, toate ar fi bune, doar cu amendamentul că, în unele momente, mi se pare că pică într-o metafizică de tip Nichita Stănescu: „îți ia mințile ploaia lui marte/le oxidează patina ei verticală/dar tu simți că ești viu/și prin crengi îți trece/un titlu de carte/dorința asta a ta/de-a intra-n grațiile unei năluci căreia-i sunt/pe terminate” (ploaia lui marte). Și totuși, mi-am zis, ea vine în întâmpinarea cititorului cu o poezie feminină a cărei combustie e o cugetare într-un joc spiritual-manierist printr-o translație de la real la imaginar. Și îi dă poeziei un ton liniștitor, de „casă a mea cu ferestre din care gâlgâie/lumina”; unde îşi desenează visele (gândurile) în forme ale cuvântului, veghind asupra sinelui, și merge pe o cale intuitivă în „partitura căutării” în construcția tabloului ideatic: „îmi închipui că ești acul de patefon/ce sapă finalul dar refuză/sfârșitul./oare-l va ridica vreo mână/o va lua de la capăt?” (nedumerire).

     Ne aflăm în situaţia celui împovărat de gânduri filosofice, prilejuind de aici încolo un dialog despre rostul vieţii şi moarte - ca ultim tărâm al vieţii. Uneori, limitând nuanțele unui transmodernism la vedere (și ne amintim de tabloul „Țipătul”, de Edvard Munch), poeta monologhează în înserarea focului sacru al gândului, devenind o tensiune suficientă sieși. De această dată axa dominantă a poetei este cea a poeţilor sudamericani și greci care se furişează la infinit printre nuanţe, ca poeţi de investigare a fiinţei cu identităţi multiple şi obsesive: „timbre și pipe, nu ținem, domnule Pablo/(azi este joi, nu ne vom tutui)/dar pot croi valuri în formă de inimă albastră/să vi le cos direct sub piele ca să simțiți/ce simt eu când mii de furnici/îmi cară foarfeci prin suflet” (ora de croitorie). Aventura ei lirică, cu toate rezervele de productivitate ale unor diverse formule retorice, include și adevărurile, descoperirile, revelațiile ei în raport cu viața, în spațiul extins și fără granițe al imaginației. Ea spune o frază şi noi înțelegem cum gândurile îi sunt „grăunțe zdrobite la moara cu pietre”, deazamorsând „balerine închise-n cutii/mai muzicale/decât vă puteți închipui”. Și ne simțim „ca într-un labirint de oglinzi” cu ochii plini de o lumină care e tot mai puțin a noastră: „fuga mi-a tocit sângele până la gândul zero/de unde el mă privește cu o blândețe/aproape înfricoșătoare:/sigiliu îl port în mână/tu ești ceară fierbinte/știu că mă cauți/de pe vremea când încă nu căzuseși din lună” (un fluviu enorm). Iar într-un alt poem „fără zestre, poeme”, avem tabloul poemelor care aleargă pe scara de incendiu într-un „joc al eșarfelor” (de-a baba oarba), iar cei prinși vor sta pe margine și „ele știu că din asta/se poate muri”. Și tot așa, urmându-și demonstraţia, din acel labirint descoperit undeva în subconştient şi care te poate trece şi pe lumea cealaltă, Luminița Giurgiu își construiește un biografism minimalist de notație în Universul ce stă pe picioarele lui subțiri, precum ispitele din tablourile pictorului Dali „până când/ajungi la originea simplă și veselă/a celor neînțelese” (din poezia „buzunar”).

     Încheiem prin a puncta ideea că poezia ei nu e despre cuvinte alăturate inteligent, ci este plină de chei memorialist-autobiografice (mai mult sau mai puţin marcate), ori purtătoarea unor simboluri nedesferecate văzute dincolo de fereastra unde respiră „între coperțile apei tăcerea”, ceea ce dă acestor scrieri poematice ca un mănunchi de fulgurații „stop cadru lirice”, și în care sinele se simte rătăcit, o continuă căutare în „neîmblânzita cerneală ce cântă la zece mâini”. Și salutăm credința poetei în acest miracol din care se vor ivi „lumi” viitoare.

 

                                                       

 2.     „Umbre fertile de taur” – de Aura Golomoz (ed. BOEM@/2025)  

    Aflată la debut autoarea Aura Golomoz (născută la 22.04.1994, în mun. Tecuci, jud. Galați) se înscrie pe orbita poeţilor plini de afecțiune, care-și rostuiesc firesc fraza, fără prea multe ferestre stilistice. Adică a poeților care nu mizează pe explozia metaforică, ci pe construcții limpezi, în care tăcerile, incantațiile și rostirea unei frazări ceva mai luminate capătă valoare simbolică în a-și exprima direct sentimentele. Se simte la aceștia o dorință clară de a ordona lumea prin cuvânt, de a recupera fragmente de existență prin simpla privire contemplativă asupra vieții. Dar, sigur situată într-o zonă de confort spiritual specific poeziei pentru adolescenţi, pleiada acestor poeți îşi ating în acest chip nobilul scop de a sensibiliza printr-un biografism călduț, de a împărtăşi și din bucuriile, şi frumuseţile sufletelor lor, pe toţi cei îndrăgostiţi de poezie. Şi prin poezie („sub capriciile inspirației/versurile se joacă/de-a v-ați ascunselea”), aceștia tind să îmblânzească şi sufletele celor celor care nu s-au înfruptat din plin cu dulceaţa îndrăgostiților la prima vedere, ori trăiesc cu amintirea ei: „ochii noștri s-au întâlnit la Alexandria/și fără să știm/povestea noastră începuse deja” (Alexandria). E un debut promițător, deși se resimte în frazare o timiditate în a explora zone cu vibrații mai ample. Spectacolul lumii în poezia ei, conturând  o narațiune inițiatică aproape confesivă, implică și această punere în scenă a poeziei care mizează prea mult pe un biografism evocator. Dar nu se poate spune că nu și atinge cîteva irizații romantice prin spațiile lirice în care își asumă căutările, surprinzând destul de timid fenomenele sociale și rezervele de cuvinte din unele trăiri. Prin filtrul cu care îşi exprimă emoţia din propriile trăiri, poeta transmite sincer ceea ce gândește, acel dialog cu sinele care să-i ademenească la zborul cântecului, cu înţelepciunea vârstei celor la început de drum prin viaţă și unde, după cum mărturisește, „ca un arhitect/își construiește sufletul/gândurile”: „am pășit pe un tărâm necunoscut/printre ziduri colosale și priviri străine/cu un rucsac de visuri...   /.../povestea mea abia începuse” (Drumul către mine). Călătoria ei poetică se petrece în cele două cicluri: „Femeia taur”, în care încearcă a reconstitui cu fiecare poem scris, mereu şi mereu acel cal troian al întoarcerii către „întrebările tăcute ale propriului său suflet” (după cum scrie Alina Beatrice Cheșcă în prefața volumului) și un al doilea ciclu intitulat „Împreună”, în fapt o poveste a pasiunii în care iubirea devine acel „cântec dulce” trăit în doi. Ambele cicluri se citesc în matricea logistică a unui cântec orfeic asemănător unui extemporal la inimă care a fost construit să transforme acest ocean de gânduri, într-o oază de lumină şi candoare „și undeva în tropotul amintirii/se păstrează zvâcnirea acelui timp/în care fericirea avea gust de cireșe” (vezi poemul „Cercei de primăvară”).

     Evocarea unor chipuri dragi ca bunicul, bunica, părinții, sau vremurile din studenție, sugerând în versuri candide componenta lor emoţională, vizând o relaţie empatică între personajele aduse în prim-plan, poeta însăilează o poveste cu profunde semnificaţii afective, așa cum doar basmele pe care viaţa le-a scris, ne ţin tot timpul trezi copilăria în memorie. Și ca recuperare a memoriei, prin însufleţirea poveştilor petrecute în ograda copilăriei, am putea întrezări în astfel de poeme şi un demers terapeutic.

     O altă relație de cauzalitate cu viața o are puterea de a acționa și a ne iubi cu adevărat, iar fără acest simțământ: „chiar și luna/pare să-și piardă lumina”. Astfel iubirea devine: posesiune („și-n toate bătăile inimii tale/aș vrea să știu că sunt eu”), ori căutare permanentă („...în tăcerile mele/se ascund povești/pe care doar tu le poți descifra”). Și tot așa, risipind suavitate şi tandreţe, ni se confesează, atrăgându-l și pe cititor în direcții emotive și lirice, pendulând în imagini limpezi care se întrepătrund cu sentimente tulburătoare, determinate de efuzi­unea stării.  Și asta, pentru că doar poezia are atâta mister cât să ne poarte pe „valuri” de gând, spre un liman de speranțe.  Ciclul „Împreună” e cântecul ei orfeic pentru o „fericire simplă” și curată pe care o trăiește alături de iubit. „Vraja iubirii” e în „luna care ne cântă în șoapte”, în „timpul care se oprește”, în „stelele ce ard în doruri nebune”. Iar iubitul e când „peștișorul meu de aur”, alteori „misterios și profund”, răsăritul, marea, vântul „în zilele lungi de dor”. Specificul poeziei sale din acest ultim ciclu impune, mai direct, o caracteristică în planul sensibilităţii cu specific pe confesiune, mărturisire, exprimare de sine şi mai puţin imaginaţie: „aici pereții respiră încet/îmbrăcați în umbre moi de amurg/iar podeaua păstrează urmele pașilor/ca un secret murmurat în întuneric/aerul e cald/încins de șoapte mute/iar perdelele tremură ușor/sub atingerea unui gând fierbinte” (Camera pasiunii). Adică, acolo unde visul devine „o poveste frumoasă”. Să credem în continuare că, prin poezie, Aura Golomoz își construiește (în „planuri de viitor”) lumea din care să iasă ceva mai întărită „privind înainte/acolo unde visurile se/întâlnesc cu realitatea/și sărbătoresc victoria”. Să-i dorim și noroc.

 

                                                         Tudor Cicu

 

Tableta omului aflat între soartă și destin (9)

 

Tableta omului aflat între soartă și destin  

 

     Imaginea celor petrecute în luna decembrie a anului 2024 în țara noastră, cu ocazia anulării alegerilor, urmate în luna Mai cu „desemnarea” în funcția de președinte a unuia care pare a juca cu poporul scene din cunoscute seriale de comedie, m-a trimis cu gândul la episodul accidentării lui Marmeladov, din „Crimă şi pedeapsă”. „De ce râde neghiobul acela”, spunea Katerina Ivanovna. Și aştept momentul în care va răsări, din acest popor, cel care ne va lumina pe toţi, cum i se spusese părintelui Zosima, de către o femeie din norod (din alt roman dostoievskian): „Mi-ai luminat inima, taică”. Zosima e un Iov postum. Înţelegem că acestui norod contemporan i se pregăteşte soarta lui Iov. Dar, vai de acei care se erijează în Dumnezei judecători! Adevărul va dăinui, chiar şi după linşajul acestor zile care au cocoşat spinarea poporului meu scos în stradă să-și strige zadarnic păsurile. Iar sensul mulţimii care iese în stradă, acum (față de 1989), are un altfel de ţel. Scopul celor aflaţi la putere este să ne pună la infinit ochelarii de cal, fiecăruia, şi să ne toarne cucuta în ureche, cum că nici un om, cu mintea la cap şi cu dragoste pentru cetate nu ar lăsa (ca să vezi?), pe mâna huliganilor, soarta mai marilor cetăţii, unşi, prin voia poporului, de însuşi Dumnezeu! Dar Dumnezeu, oare, e cel care ne scrie în continuare soarta și destinul? „Destinul este, de fapt, porţiunea de timp pe care ne-o îngăduie Istoria” – scria Mircea Eliade.

     În satul natal, pe vremea când eram copil, pe a doua uliță de a noastră stătea văduva Vasilca, o femeie căreia îi plecase bărbatul la cel De-al Doilea Război și nu s-a mai întors acasă. De fapt, nu primise nicio veste: așa, ori altfel! Fugeam la ea și-i citeam despre Pantelei Prokofievici din „Donul liniștit” de Mihail Șolohov, unul care fusese mobilizat la oaste, cum acesta şi-a luat în grabă rămas bun de la bătrâna lui, „apoi îngenunchind, se închină de două ori până la pământ în faţa icoanelor şi glăsui: „Rămâneţi sănătoşi, dragii mei! Mi se pare că n-o să ne mai vedem, a venit ceasul din urmă. Şi iată ce poruncă vă las eu: treieraţi grânele ziua şi noaptea, căutaţi să isprăviţi totul până în ploi”. Apoi deschideam cartea şi îi citeam la întâmplare din carte. Plângea cu lacrimi ţaţa Vasilca, la cele ce auzea acolo în carte. „N-o mai amărî şi tu, mi-a zis tata, când am povestit, acasă, cum plângea femeia. Destul i-a amărât zilele, soarta”. Despre soartă mai ştiam câte ceva, de la mama, pe vremea când ne spunea poveşti. „Ce n-au făcut împăraţii aceia, voind să aibă copii. Au făcut, de mai multe ori, tot ce trebuia să facă pentru aceasta; au umblat, pe la vraci şi filosofi, ca să caute la stele şi să le ghicească dacă or să facă copii, dar în zadar. Se vede că aşa le era soarta. Dar Dumnezeu le-a spus oamenilor să fie mulţumiți cu sărăcia lor, căci nu bogăţia, ci liniştea casei şi liniştea sufletească te face fericit. Să ne rugăm pentru toate astea…” Cuvintele astea le mai auzisem undeva, cândva. Nu cumva le citisem într-o carte? Am răscolit la repezeală cărțile din cufărul nostru şi, abia după câteva zile, m-am luminat. Aşa îşi începea Slavici nuvela sa „Moara cu noroc”. După ce am recitit nuvela, începuse și în somn să mă urmărească imaginea lui Lică Sămădăul fugărit pe cal de Pintea, cunoașteți, nu?... e scena din finalul nuvelei. Cred că m-am zbătut mult prin aşternuturi să pot să-i întind o mână de ajutor. Dar, când mă apropiam mai tare de ei, parcă răsărea dintre toți, Ghiţă, care-mi striga: „Cine poate să scape de soarta care-i este scrisă?” Ca să vezi, mi-am zis: în toate timpurile, soarta omului atârnă de tot felul de întâmplări şi gânduri venite din toate părţile, a căror tainică legătură, omul cu mintea lui mărginită, nu poate să o „cuprinză”, după cum ne sugera autorul nuvelei. Trebuie să fie în toate o putere tainică ce lucrează prin oameni şi le luminează minţile, mi-am spus, altfel, cele întâmplate în povestea unuia, pe nume Zamar, de unde să-mi arate mie, dinaintea ochilor, cele ce am a vă povesti aici?... Se zice că la marginile unei cetăţi, pe un dâmb lângă un drumeag se afla o cruce de piatră pe al cărei frontispiciu se afla sculptat fiul lui Dumnezeu, Isus, înfăţişat cum îl știm, răstignit pe cruce. Veneau enoriaşii din toate părţile, tot felul de drumeţi care îngenuncheau dinaintea Mântuitorului de pe cruce şi se rugau. Se dusese vestea că dorinţele celor care se rugau acolo, cu toată credinţa, chiar se înfăptuiau. Zamar, un enoriaş scăpătat din cetate, nu cerea mai nimic. Se aşeza la căpătâiul Mântuitorului şi privea intens până ce sufletul său era inundat de jale. „Doamne, gândea Zamar acela, pune-mă pe mine în locul Fiului tău, veşnic în ploaie şi vânt, condamnat să-i asculte şi să-i privească, în tăcere,  pe toţi. Pune deasupra mea osânda aceasta şi pe El ţi-l ia de-a dreapta Ta, unde îi este locul”. Azi aşa, mâine tot aşa, până când Domnul a fost mişcat de rugămintea lui Zamar şi a tunat din ceruri: „Îţi voi îndeplini ruga Zamar. Dar cu o condiţie! Să păstrezi tăcerea, indiferent de ce vei auzi şi vei vedea, să dovedești o tăcere deplină”. S-a legat prin jurământ Zamar şi, de a doua zi enoriaşii îngenuncheau, fără a observa schimbarea, dinaintea crucii pe care Zamar luase locul Mântuitorului. Într-o zi a venit un om avut cerşind favorurile unei fecioare din cetate. A plecat apoi, uitându-şi punga cu galbeni, destinată coruperii acelei fecioare, la baza crucii. Zamar a observat, dar nu  a zis nimic. După el s-a prezentat un om sărman împovărat de nevoi şi greutăţi care, vrând a-şi lua zilele, venise să ceară iertarea Mîntuitorului. S-a rugat cu ochii închişi vreme de o oră întreagă. Cum a deschis ochii a zărit punga cu galbeni şi i-a mulţumit Domnului pentru ajutorul trimis şi soluţia aleasă. Într-un timp, venit cu grabă mare, s-a prezentat la cruce şi un tânăr, tare disperat, rugându-se să-i ajute Domnul în decizia pe care tocmai se hotărâse să o ia. Îşi părăsea ţara, peste câteva ore, luând calea exilului pe continentul ce le promitea tuturor un Eldorado de vis, adică America. Nu mai apucase să se desprindă de la baza crucii, căci asupră-i se năpustise cu pumnii şi picioarele, omul avut, ce între timp observase lipsa galbenilor şi se întorsese la locul faptei. „Tâlharule, scoate de unde ştii, de unde te faci că nu ştii, punga cu galbeni!” Și nici una, nici două s-a năpustit cu bâta asupra tânărului de l-a lăsat olog de picioare. Zamar a văzut şi aceste fapte şi n-a mai suportat o asemenea nedreptate, prin care un nemernic judeca din proprie voinţă un suflet nevinovat şi, de acolo de pe cruce, a ridicat vocea: „Opreşte-te, om fără judecată! Nu este el vinovatul. Faci o mare eroare!” Bogătanul s-a speriat foarte tare şi, temându-se de mânia Domnului a luat-o la sănătoasa. Din ceruri s-a auzit vocea ca de tunet a Domnului: „Zamar, ai încălcat porunca mea. Părăseşte crucea, n-o meriţi!” „Dar, Doamne, ai văzut cu ochii tăi cum se înfăptuia o nedreptate! Nu poţi lăsa să se întâmple una ca asta”. „N-ai dreptate Zamar! s-a făcut auzită vocea Domnului. Tocmai s-a scufundat pe ocean vaporul pe care trebuia să-l ia tânărul acesta. Fusese voinţa Domnului ca acest tânăr să mai poată avea o speranţă pe pământ și de aceea a aranjat toate astea, ca tânărul să fie snopit în bătaie, dar să nu mai poată să ajungă la timp la vapor și să rămână în viață”. O fi înţeles, cititorule, Zamar, că Domnul şi-n tăcere, lucrează pentru noi? Noi nu suntem în locul Mântuitorului pe acea cruce. El însă, se aşteaptă să fim drepţi şi să nu-l minţim. Astfel ne transmitea prin învăţăturile sale şi Sfântul Nectarie din Eghina: „Cel ce minte (cu gândul, ori fapta: prin scris sau vorbire) este dispreţuit de toţi; toţi îşi întorc faţa de la el, nimeni nu-i caută prietenia, este respins de toţi şi nimeni n-are încredere în el; deşi trăieşte în societate, rămâne fără prieteni; căile îi sunt strâmbe şi paşii lui aduc pierzania și odată ce s-a îndepărtat de Dumnezeu, şi Dumnezeu și-a întors faţa de la el. Mincinosul îşi petrece viaţa în amărăciune, pentru că minciuna îl adapă în toată vremea cu necazuri; nenorocit şi săr­man ajunge la capătul zilelor sale, sfârşindu-şi viaţa în nefericire; nimeni nu-l miluieşte, nimeni nu-l ajută, pentru că nici atunci când suferă nimeni nu este de partea lui, şi nici atunci când spune adevărul nimeni nu-i dă crezare”.  

     Căci, o, da, cititorule!... la urma urmei, cu ce e omul diferit de o frunză care a nimerit sau nu în calea furtunii? În piesa lui Gorki „Azilul de noapte”, personajele din această piesă „grea”, dificilă, ca și cele din piesa „O casă de nebuni” – vor să iasă din acest spaţiu ireal în care le-a aruncat soarta şi să viseze o lume mai bună. Iar „Moş Anghel” (din povestirea lui Panait Istrati) a însemnat, pentru mine, descoperirea uluitoare a tragediei umane, a unui om simplu bătut de soartă. Scrisă magnific, povestea lui moş Anghel, nefericitul în căsnicie, e şi povestea unui om pe care destinul îl duce la cel mai înspăimântător sfârşit. Nu ai cum să nu faci o legătură cu Iov din Biblia tuturor creştinilor. Deznodământul însă, foarte tragic al eroului lui Panait Istrati îl diferenţiază de eroul biblic, ceea ce ne şi cutremură la lecturarea povestirii. Aceasta e povestirea care mi-a atras luarea-aminte asupra frazei rostite cu privire la copilăria sa doldora de întâmplări dureroase. Mai rar să poţi ilustra în termeni atât de crânceni lupta omului hăituit de nenorociri cu Destinul său. Și când se aduce vorba despre Panait Istrati, mă gândesc la urmaşul său, în arderea trăirilor prin cuvinte, Fănuş Neagu, la tot ce au însemnat ei pentru mine, dar, mai ales, ca şi voi, sufăr pentru soarta Chirei Chiralina şi a lui Codin. Mă urmăresc şi în somn rândurile autorului la tânguirile Chirei: „Ah, biata inimă omenească! Cu ce uşurinţă se avântă pe făgaşurile bucuriei. Cât suntem de orbi!”. Cum, de altfel, nu-mi iese din cap, imaginea lui Codin, mort pe prispă, iar mama lui, Anastasia, cu o lumânare de cinci parale în mână, „îl privea cum priveşti o râmă”. Glasul lui Codin mă trezeşte, înainte de a cădea pradă rândurilor acestea lăsate pe coala de scris: „Ah, frate Adrian, ce mare lucru să te iubească un om!”. Nu-i așa?

Tableta celor care se jertfesc (8)

 

Tableta celor care se jertfesc 

 

   „Când cineva se plânge că n-a reuşit în viaţă, n-avem decât să-i aducem aminte că viaţa însăşi se găseşte într-o situaţie analoagă, dacă nu mai rea...”, spunea Emil Cioran. Dumnezeu ne-a chemat, pe cărarea unde îi poruncise Sfântului Petre, să ne dea fiecăruia după măsura faptelor noastre un polonic cu materie cenuşie din cazanul înţelepciunii. Fiecăruia, cât poate ţine (îmi spunea cineva). Pentru Șeherezada, situația în care a fost pusă a-și pune viața în mâna călăului, pntru a încerca să salveze viața altor fecioare nevinovate, jertfa lui Iisus nu a fost un moment oarecare, ci istorie, şi după exemplul acestuia şi-a scris-o şi ea pe a sa. Când am intrat (cam pe la 12-13 ani) în posesia basmelor arabe istorisite de Eusebiu Camilar din  „O mie şi una de nopţi”, ed. Tineretului 1961, am avut revelaţia unui tărâm oriental populat cu basme cucerit de Alexandru Macedon, singurul care îmi făcuse până atunci apoteoza marilor împăraţi şi şahi ai lumii, dar şi a unei lumi orientale descrisă la începuturi de Pliniu cel Bătrân în „Istoria naturală”. Nu pot spune că minunatele poveşti ale Şeherezadei, cea care a învins moartea prin poveste, nu m-au influenţat şi pe mine în scrisul de mai târziu. Şi n-am tresărit oare, citind „Cântecul lui Roland”, cum, trădat pe câmpul de luptă acesta suflase dintr-un corn de fildeş confecţionat din cornul de elefant, dăruit de Harun-al-Rashid lui Carol cel Mare pentru frumoasa lui iubită Aude? Bătrânul care da glas „cântecului”, spunea că eroul lăsase în urmă o poveste de dragoste. Nelămurită. Ca și noaptea în care Ghilgameș iar visă în vatra zeului cu păr de aur sub ochii stinși ai lui Enkidu, ori ca ai lui Roland cel născut în peșteră; ultimul, sunând parcă și acum din cornul de fildeș în trecătoarea Ronceavaux. Dar nici pentru Aude, iubita lui de acasă, n-a mai răsărit luna pe cerul spre care suia acel sunet de corn, vreodată. Întrucât, la auzul morții eroului a și căzut la pământ și s-a stins din viață. Ceea ce nu i-a fost ursit și Șeherezadei din „O mie și una din nopți”.

     Nicio carte, în această lume, nu poartă un titlu mai frumos. O mie și una de nopți! M-am întrebat, mai târziu, oare cine să o fi scris? Originea acestei cărţi este obscură şi poate fi opera a mii de autori învăluiţi în mister, cărora nu le-a trecut prin cap că scriu o carte ilustră. Carte care, după Biblie, se spune, este cea mai citită. În istoriile citite despre Alexandru cel Mare găseam note prin care la Cairo acesta întâlnise peste 50 de bătrâni care depănau asemenea poveşti. Titlul ei îţi creează impresia unei cărţi infinite; ...şi una, adică cea care n-a fost scrisă, încă. O lume a extremelor am găsit în această carte. De la bogaţi la săraci, de la regi şi prinţi la oameni simpli, de la comori şi bogăţie la nenorociri, de la magia unei lămpi ori a unui inel, la neîmpliniri lumeşti şi fel şi fel de pilde demne de pana scriitorilor de acum şi până în veacul veacurilor. Inteligenţa oamenilor simpli, pescari, croitori, cizmari ori cărători de marfă pe spinarea dobitoacelor și de cele mai multe ori jertfa lor pentru o idee mi-a dat de gândit. Nu mai departe ca povestea celui care pleacă tocmai în ţinutul Egiptului, la Ispahan, să caute comoara ce i se arătase în vis şi află că aceasta era chiar în grădina casei pe care o părăsise. Sau povestea pescarului acela foarte sărac şi care, deznădăjduit că nu poate pune nimic pe masa liotei de copii, se duce la un ţărm de mare să-şi încerce norocul şi aruncă năvodul rugându-se lui Mahommed din ceruri. Prima dată scoate un asin mort, a doua oară scoate o plasă tare grea care se dovedeşte a fi plină cu hoituri şi pietre, stârvuri de animale şi tot felul de lucruri nefolositoare. La a treia încercare (cea decisivă, nu?) scoate un urcior de aramă galbenă, pecetluit cu sigiliul lui Solomon. Destupă curios urciorul şi din el se ridică la ceruri un fum gros, care pe măsură ce se desfăşura se și transforma într-un Genniu (un duh ceva mai blând). Acesta, cu glas tunător, ca din ceruri, îi mulţumeşte pescarului, fiindcă peste 400 de ani a stat închis în urciorul acela pentru că s-a răzvrătit, cândva, împotriva lui Solomon şi a fost pedepsit. Dar a jurat după prima sută de ani, că celui care îl va elibera îi va da tot aurul din lume dacă îi va cere, dar nimeni n-a venit să-l elibereze. Apoi, după altă sută de ani, a promis eliberatorului că îl va învăţa cântecul tuturor păsărilor măiastre, să înveselească lumea şi să fie admirat şi răsplătit cu cinste pentru asta, dar tot n-a venit cineva să-l elibereze. Şi acum, după 400 de ani, a jurat că celui care îl va elibera îi va aduce moartea prin tăierea capului. Iată că a venit vremea să-şi ţină făgăduila. Pescarul nu s-a pierdut cu firea şi i-a răspuns Duhului cel rău că el nu crede o iotă în tot ce i s-a spus, că Duhul nu este decât o părere, ceva ireal. „Păi, dacă eşti atât de mare, cum de ai încăput într-un urcior de aramă? Dovedește-mi că eşti în stare de orice şi arată-mi că puterea ta nu e doar fală și poți intra din nou în urciorul de aramă... (!) Vezi că nu poţi? De aceea nu te cred” – a mai rostit pescarul făcându-se a trece la năvodul lui. Demonul s-a înfuriat de necredinţa pescarului şi i-a spus acestuia că el se poate face din nou mic ca un fum şi... ca să-și arate puterea, intră din nou în urcior, demonstrând astfel că deţine multe alte puteri. Şi iată-l vârât din nou în urciorul de aramă. Atât a aşteptat pescarul nostru. Cum a văzut că tot fumul Duhului intrase în urcior a şi trântit dopul la vas. Şi ca şi Ivan Turbincă al nostru, începe a-şi negocia condiţiile eliberării... şi-şi bate joc cum știe de Duhul Genniu.

     La polul opus poveștii din 1001 de nopți, pasărea cu spinul înfipt în piept, din cartea lui McCullogh (Pasărea spin), nu ştia ce legi implacabile o condusese la sinucidere, dar îşi începea, pentru noi, călătoria pe care avea să o sfârşească aruncându-se într-un spin, ştiind că va muri cântând. În cazul celui-care-scrie, acest zbucium se poate transforma în strigătul său de salvare a unor suflete care caută calea rostirii curate, sincere, sub forma unui cântec fluvial whitmanian. Am mai auzit acest strigăt interior în „glasul” Învăţătorului care se ruga în grădina Ghetsimani: „Tată, ia de la mine paharul acesta”, dar acolo era paharul amărăciunii noastre. De la această răspântie nu ne va rămâne decât să ne vedem desferecate gândurile, sau măcar o parte din strigătul care va scoate la lumină reflecţiile, definiţiile, intuiţiile, etimologiile din secretul Frumuseții care va salva Lumea și apărat cu atâta străşnicie în orice poveste rostită. Așa cum e și povestea micuței păsări închisă într-o colivie cu gratii, sortită a nu mai vedea libertatea vreodată. Fapt pentru care a decis că, pentru libertatea ei va trebui să se jertfească. Și a început a se lovi cu ciocul și aripile de gratii, a se zbate în acea captivitate, până la a-i da sângele. Alături de micuța pasăre se găsea o altă colivie cu gratii, în care se afla o pasăre matură, mult mai bătrână, care credea că orice zbatere este zadarnică și mai înțelept era să nu arate că violența ar fi o soluție (așa după cum propăvăduiesc toate regimurile totalitare care au nevoie de „liniștea” popoarelor pentru a domni și huzuri până la adânci bătrâneți). De aceea, văzând zbuciumul micuței ființe, sângele care îi șiroia din tot corpul, n-a mai răbdat și i-a spus: „Pentru ce te zbuciumi? Crezi că vei dobândi libertatea sacrificându-te?” Micuța pasăre n-a zis nimic și a continuat să lovească din aripi și să dea cu ciocul în gratiile de fier. Dar a trecut pe acolo un copil, căruia fiindu-i milă de chinul micuței păsări i-a deschis ușița și a lăsat-o să zboare afară de s-a așezat pe o creangă a unui copac. Copilul a dat să plece, însă i-a atras atenția și pasărea bătrână din a doua colivie, care, văzând că ea rămâne singura captivă într-o colivie, s-a prăbușit pe fundul coliviei, presimțind că, de-acum înainte, orice speranță pentru ea murise definitiv. Gestul ei i-a atras, din milă, din nou atenția copilului, care i-a deschis și ei ușa la colivie. Observând ușa deschisă și-a luat la rândul ei zborul de i s-a alăturat celeilate pe creangă. „Ai văzut? și-a dres ea mândră, glasul. Și fără să îmi pun viața în pericol, libertatea mi-am câștigat-o și eu”. „Da!... a ciripit cu glas stins micuța. Dar ți-ai câștigat libertatea pe sângele meu!”

     Omul care scrie, înfruntând doar cu pana sa un imperiu al cuvintelor, poate fi retoric (şi, bine că este aşa), dar omul despre care se scrie? Înfruntă „el” viaţa şi lumea, în sensul şi nota ei adevărată, ori, devine prin prisma celui care scrie, doar purtătorul de imagine al „comediei” numite viaţă, construită tiranic de pana celui aplecat asupra colii de scris? Pentru ca semnele din desfăşurarea naraţiunii să capete, cât de cât, o aură mitică, autorul, a cărui carte (luată acum la întâmplare tocmai am lăsat-o deoparte), ne aruncă în plasa amintirilor eroului său pe un tărâm al regăsirii personajului, cu o realitate de dincolo de trăirile sale prezente. Și mă gândesc la E. Hemingway și lupta eroului din nuvela „Bătrânul și marea”, ce le va spune și celor slabi că „un om poate fi nimicit dar nu înfrânt”. Și sunt convins de tăria vorbelor sale, asemeni bătrânului pescar ridicat în picioare în barca lui, victorios, înfăşurând toată funia pe care i-o aruncase peştelui cel mare și ar fi zis, abia atunci când îl va fi prins: „O să mă odihnesc data viitoare, când o să iasă afară”. Pentru că el ştia că peştele se afla într-adevăr acolo, în mâinile lui, iar spinarea peştelui care se ridica deasupra valurilor nu era un vis. Cum nici vis nu fusese existența Balenei Albe pe care Ahab din romanul „MobyDick” de H. Melville, și care ne explica de ce cântecul de ultim rămas al căpitanului Ahab, care se jeluia în plin ocean, va rămâne emblematic prin cuvintele sale jeluitoare: „M-ai tras pe sfoară! M-ai tras pe sfoară!” Iar pe marea înfuriată (pe tot timpul lecturii), se desfășura sub ochii mei lupta teribilă a marinarilor porniți cu harpoanele să răpună năluca balenei. Și îmi sună în ureche urletul căpitanului Ahab, orbit de loviturile Balenei Albe: „Ți-e dat să pieri fără mine?... Mă bat cu tine până la ultima suflare!” Că și acum când îți scriu, cititorule, îmi vine și mie să strig pentru a-i veni în ajutor: „Potolește-ți, mare adâncurile!” pentru ca Ahab să poată șă-și nimerească ținta. Închid ochii... și de-aici încolo, credeți-mă, totul s-a năruit într-un hău adânc al întunericului.

     Când autorul tocmai parcurs nu renunţă la realism, şi nici nu confundă planurile trecut-prezent, fără ca noi să fim avertizaţi că, oricând, putem fi treziţi dintr-o nouă realitate construită pe simboluri şi imaginaţie, înseamnă că suntem norocoşi şi am dat peste o carte exemplară. Şi că, de aici încolo, fiecare dintre noi îi poate prelua personajul şi-l poate turna într-o nouă naraţiune. Așa cum spunea H.C.Andersen, că multe povești scrise s-au ivit din oceanul cu povești ale cărții „O mie și una de nopți”. Cine a citit cărțile „nopților” fără sfârșit, nu are cum să nu spună simplu: Șeherezada! Și scriindu-i aici numele, îmi pare că Șeherezada avea nume de pasăre. În oricare din păsările măiastre ale basmului abia citit o vedeam pe Șeherezada, așteptând să vină voinicul din poveste ca s-o răpească din haremul șahului, fie și pentru o noapte. Citeam în ochii ei teama și incertitudinea unui nou început, că spinul ce îi era destinat să-i străpungă inima nu era decât o amânare de moment. Pasărea cu spinul înfipt în piept, din cartea lui McCullogh, nu ştia ce legi implacabile o condusese la sinucidere, dar îşi începea pentru noi călătoria, pe care avea să o sfârşească aruncându-se într-un spin, ştiind că va muri cântând. Dar noi, noi, cei care scriem și ne implantăm singuri spinii în piept, ca jertfă a scrisului, cu fiecare zi în care suntem tot mai singuri la masa de scris, dar ne dorim ca măcar personajul pe care l-am creat să reușească în „viață”, noi înţelegem de ce ni se întâmplă, pentru că ni se şi întâmplă?    

 

 

Doi poeți buzoieni (Mihai M. Macovei și Gheorghe Onea)

 

1.     „Am să-ți cumpăr o vioară” – de Mihai M. Macovei, editura Rafet/2025  

 

     Acum când poetul se află la maturitate, vârsta când fiecare cuvânt are vibraţia unui mesaj menit a-i denunţa cu disperare exuberanţa trăirilor mai vechi, adolescentine, un torent năvalnic îi este poezia lui Mihai M. Macovei din volumul „Am să-ți cumpăr o vioară” (apărut la ed. Rafet/2025), o poezie cu o doză de confesiv și fulgurații de jongler al cuvintelor. E vârsta când o tornadă de sentimente strânse să susțină un conflict permanent cu sine, ori un nou început de căutări, oscilaţii și uimiri, promit să aştearnă câteva note grave pe portativul unde îşi trăieşte cu intensitate propriul destin creator. Poetul ne vorbește despre dragoste, lumea înconjurătoare cu mirajul ei, desprinderea de copilărie, dar și nevăzutul de lângă noi (cu teama și disperarea celui care a și înfruntat-o). Rostirea lirică din acest volum se-ngroapă într-o lacrimă a arderii până la capăt, dând la iveală un autoportret scris cu mâinile la cer : „stau între cuvinte ca un sărac/ca un îndrăgostit/cu mâinile în sus și cu lumina/frunții în jos” (Cu mâinile sus).

     Poet mereu surprinzător („m-aud murind ca într-o poveste”), acum ne dezvăluie un poet nu atât al ideii, cât al fastuosului scormonitor în cuvinte pentru a ne arăta că se poate birui încă odată timpul care se dilată până încremeneşte. Și se dovedește încă odată, în construcția poemelor, acel ștrengar zgomotos, totodată și timid, în platoșa unui poet al profunzimilor despicate de apele cuvântului şi atât de des bătute de vâslele poeţilor care au generat un întreg evantai de frumuseţi: „e toamnă doamnă/totul e un poem/genunchi lângă genunchi/fiind doi struguri albi/se îmbrățișează într-un/nimic de para-poezie/ce nebunie ce joacă/ce prostie/e toamnă doamnă/e toamnă doamnă/și noi frumoși cum suntem/încă mai stăm legați/la ochi ...” (Ție).

      Spre deosebire de poeții douămiiști, care testau în poezia lor acel aspect al unui biografism de notație, aproape exibioținist, poetul M.M.Macovei vine în poezie cu un prim aspect: acea doză de poet confesiv, cu puțin epic imaginativ și multă rostogolire ideatică către abstractizare și „ceasornicărie” a cuvintelor puse în frază: „sunt un zgomot sunt un/zgomot fără vis și fără formă/sunt doar clipa/neînțeleasă clipă uitată/în uitarea din voi/veniți acum și în târziul de azi/și în târziul de mâine veniți/clipa rămâne-va tot clipă” (Clipa). Celălal aspect ține nu de imagine, ci de acea privire pe care o are fiecare privitor din afara imaginii, măsurând nu timpul cronologic, ci timpul interior, timpul sufletului. Iar în această măsurare/cartografiere a sufletului, cuvintele capătă materialitate. Cu această obsesie, pentru jocul aproape aforistic surprins în rostirea frazei și substanțialitatea cuvântului, încearcă a le căuta potrivirea în poemul său. Și par instrumente ale unui joc existențial în care se poate pierde, dar și câștiga totul, doar printr-o simplă rostire: „Să mă colinzi, iubito fără moarte,/Și pururi să mă ningi în/anotimpuri fără rană” (Damen tango).

     În faţa lucrurilor terestre, un intermezzo lăuntric îi permite să înainteze cu uşurinţă către înţelegeri astrale vânate în textura jocului poetic, acel univers în care legile inimii îi surprind acel spațiu al comuniunii perfecte cu dorințele invocate. Acum nu se mai joacă de-a cuvintele, nu neapărat din dorința de a demonstra cât se poate de limpede că un asemenea gest ar însemna totul în viața celui care iubește „cântecul”, cât a arăta că logica iubirii are întâietatea ei: „am să-ți cumpăr o vioară/mi-a șoptit tata când inima mea/a început să pulseze/ce sunet profund!/Agripina știa mai demult/iată-mă-s cărunt lună sângerie/vioară, cânt, râu sub mare/râu prea adânc” (Am să-ți cumpăr o vioară...).

      Ajunși cu lectura la finalul volumului, până și cititorul simplu simte, citind o poezie curată, clară, adevărată... că, în ea, cuvântul poetului ne poartă din văzut în inefabil, că poezia ne oferă o poartă, dar că nu toți avem cheia. Și ca să zbori e nevoie de aripi, dar ca să trăiești poezia e nevoie de un cer de aripi. Dacă un pictor ar pune ca Vincent Van Gogh multă vopsea, multă culoare, multă energie, multă emoție... cu siguranță că ar ieși un tablou bun. Dar în poezie trebuie și metafora, metafizica, lirismul și jocul acela ludic, astfel încât poezia să fie privită ca o pasăre pe bolta cerului, care în timpul zborului să ia forma unei oglinzi prin care se duelează cu gândurile noastre acest înger al cuvintelor, poetul. Ceea ce vreau să spun e la fel cum doar o oglindă curată, limpede poate reda o imagine pură și doar un poem adevărat poate porni dintr-un suflet curat, scris de un poet plecat cândva de acasă, fără bilet de tren, spre mare: „Știi ceva despre adolescentul plecat/din gara Dorohoi fără bilet de tren/spre mare?/Era îmbrăcat sumar,/avea în traistă merinde pentru o zi/și vise pentru o viață” (Cititorule,).

     Nu peste mult timp se va așeza o nouă vârstă la anii lui... și-i reamintesc urarea mea, făcută de ziua lui, cândva:

„Când va veni vremea

Și castanii de pe str. Bălcescu vor înflori

Maria va coborî agale

Din poemele tale,

În iia țesută cu fir de un albastru stins

Ca de liliac peste coapsele goale.

Poete! Să-ți ridici șapca și să ne saluți

Cum știi mai bine.”

 

                            Tudor Cicu

 

 

 

 

 

 

2.     „Strigătul” – de Gheorghe Onea, editura editgraph/2025

 

     Pentru Gheorghe Onea strigătul, pe care poezia sa o îmbracă în straie cantilene de o sinceritate evidentă, capătă, chiar și în aria tristeților cu care e scrisă, o funcție terapeutică, fără a afecta în vreun fel funcția estetică. În aproape toate poeziile din acest volum poetul își exteriorizează cu neașteptată sinceritate, decență și maturitate chemările, spaimele, fobiile, temerile. Odată cu apariţia volumului „Strigătul”, apărut la editura editgraph/ 2025, ținta căutărilor lui Gheorghe Onea, cel care s-a pierdut pe tărâmul unui „cântec mut, frumos ca o durere” din acest volum, este iubirea.  Strigătul lui e calea grea a unui trecut dureros din care își adună rătăcirile care i-au însuflețit cândva poezia, dar o cale, acum, înfometată de adâncuri vindecătoare: „mi-am încrustat icoana ta/pe suflet/și sufletul a început/să cânte” (*).  Impresia celui care îi va citi noua sa carte e că își construiește poezia ca și cum ar pregăti instrumentele pentru a intra în tainele unor cantilene vivaldiene: „în seara asta voi fura/toate clopotele lumii/din care se aude/asurzitoare, tăcerea” (Chemări).

       Vâslind alteori spre poezia confesivă, ori a fragmentarismului, în redarea trăirilor secvenţiale, a ipostazelor reflexive de comunicare, poetul schematizează construcția ariei poetice, reevaluând limbajul poetic spre trăiri sincere: „strigătul meu/rupea din tine/crâmpeie de ceață/.../și, de atunci,/tot ce-a rămas/e doar tăcerea dintre noi/care ne strigă/neîncetat” (Tăcerea).

      După aria de acţiune a poemelor distingem două tendințe ale poeziei sale de suflet: prima se valorifică mai mult prin lirismul imaginaţiei simbolistice uzând şi de metaforă (atunci când se întoarce în trecutul copilăriei de acasă), a doua se fixează pe text sau pe scriitura epică (atunci când ea, din tot tabloul căutărilor sale, se cere a fi pusă în murmurul cuvintelor de dragoste). În prima ipostază este nostalgic și duios, deși o undă de tristețe îi bate ca un vânticel rece în fereastra sufletului: „în nopțile cu lună tristă/bolnavă,/umbra casei se vede/tot mai puțin/din ce în ce mai puțin/până spre zori, până aproape/de copilărie” (*). În cea de-a doua ipostază, strigătul pe care-l vom regăsi, la el, în multe poeme, stârnit de tăcerea celeilalte, incapabilă de emoții puternice, de sentimente curate și de calitate, sunt întrebări prea îndepăratate, care nu fac altceva decât să însângereze iubirea: „cum să adun în gând/pierdutele cuvinte/fără de care, niciodată,/nu m-ai putea găsi?” (Întrebări către mine). Dar își croşetează sentimentele, de cealaltă parte a ferestrei sufletului, cu inima zvâcnind în povestea de iubire mereu reluată și întoarsă pe același peron al speranțelor: „da, știu/visez prea mult/și visul, câteodată, doare” (*).

     Acesta poate fi visul poetului de a trece prin forța imaginației într-o realitate posibilă în a-și găsi fericirea vieții, dar numai printr-un strigăt eliberator menit să dezlănţuie schimbarea. În poezie, postmoderniştii, ca și expresioniștii fac din năzăririle lor artă, creaţie, ducând mai departe gândurile lui E. Cioran care ne vorbea despre o lume văzută cu „un ochi pe gaura cerului”, pregătiți să acceptăm suferința ca pe o împlinire „fără a suferi pentru asta”. Așa cum de altfel, toți știm că fără o poezie emoțională care să și ascundă o mică poveste, un tâlc, o parabolă, cititorul nu va veni către poet și poezia lui. Prin forța imaginației lui poetul își hrănește memoria și o transformă în materie de percepție pentru tot ceea ce spune în scriitura sa. Fiindcă, nu-i așa, fiecare cântec de acest fel are ceva numit „acel petec de cer cât un vis de fericire”, nimeni altul decât chipul ei: „în fiecare gând al meu,/în fiecare pas ce mă străbate,/în fiecare geană de umbre și lumini, ești tu și numai tu, în toate” (Tablou furat).  

     În concluzie: pentru Gheorghe Onea, poetul buzoian din ținuturile care se întind spre munții Buzăului, poezia este tărâmul lui de vis unde (ca toți poeții) ne retragem pentru a ne descărca sufletul de povara unor trăiri zbuciumate și duse pe firul vieții trecătoare, luptând cu încăpățânare cu morile de vânt ale unei iubiri invocate în vers, până la granițele de trecere de la poezia de notație în fleșuri imaginative, scurte ca fulgerele, până la cea modernă și postmodernă în care predomină contemplativul împins spre adâncurile pe care ochiul nu le cuprinde.

 

                           Tudor Cicu