Fetiţa din fereastră
(schiță)
Pe strada noastră se aflau mulți copii. La
capătul străzii era casa cu mansardă în care locuia Lia. Bunica ei o striga
„fetița Lia”. Eram prieteni buni și deseori intram în curtea lor, ne așezam pe
o bancă sub nuc și ea îmi povestea ce a mai citit în cartea de care nu se
despărțea niciodată. Nu prea înțelegeam eu cine era prințul acela Mîșkin și
nici de ce a iubit-o (dintre Daria şi Nastasia) cel mai mult pe
Nastasia Filipovna, contemplându-i portretul. Dar, după cum povestea Lia, cred
că între cei doi era o dragoste din milă. Însă Lia susținea că între cei doi
era acel sentiment apăsător şi dureros de compasiune sfâşietoare „soră cu
suferinţa”. Nu prea mă interesa povestea Liei, cât istoria păpușii pe care i-o
adusese tatăl ei din Bulgaria. Nu mai văzusem așa păpușă frumoasă și pentru
mine Bulgaria însemna o lume tare misterioasă, de neatins. Tatăl ei avea cai și
căruță și făcea comerț cu sare, gaz și cărbuni prin toate satele dobrogene.
Când se nimerea la frontieră să fie de gardă cunoscuți de-ai lui, atunci mergea
și în satele bulgărești cu comerțul. Pe mine însă mă atrăgea cel mai mult joaca
pe ceair, lângă iaz. Când primul copil
ieșea în stradă și începea să fluiere scurt de trei ori, toți copiii ieșeau și
hărmălaia înceta doar atunci când ajungeam cu toții la ceair și începea joaca
de-a v-ați ascunselea. Înainte de a-și pierde păpușa prin lăstărișul de la
ceair, Lia venea și ea cu noi. Apoi n-a mai ieșit din casă. Îi făcea plăcere să
stea ore în șir la fereastra de la mansardă. Strada noastră se termina odată cu
căsuța lor. Cândva locuiau aici împreună: mama, tata și bunica ei. Dincolo, la
o sută de metri de gardul lor, începea pușcăria. În fața închisorii era un dud.
O lăsau gardienii să se înalțe pe vârfuri și să prindă între palmele ei micuțe
câte o creangă, culegând în buzunarul de la șorțuleț dudele negre și dulci. „La
vară, vara viitoare, tăticule, am să te iau de mână și o să mâncăm împreună din
dudele pomului”. Și mai ales visa. Visa că într-un alt colț de țară, într-o
căsuță mică, trăia o fetiță ca ea, împreună cu bunica ei și într-o zi bunica îi
scosese din cufărul vechi o păpușă din cârpe și bucăți de lemn, pe care zicea
că i-o dăduse un prinț ce trecuse pe acolo. Păpușa din vis avea rochie de
mătase de culoare roz cu floricele și lungă până la botine, întocmai cum avea
păpușa ei și cum avea și Cenușăreasa din povestea bunicii. Fetița însă spera că
într-o zi prințul acela va veni și la ea și îi va aduce păpușa pe care o pierduse.
Tatăl îi spusese odată că fetițe ca ea își visează norocul. Foarte bine! își
spunea fetița. „Cine nu-și cunoaște norocul, n-are decât să se chinuie stând în
poziție de drepți în așteptarea lui, ca acei deținuți strânși în formație la
apelul de seară”. Nici un alt ochi, în afară de al ei, n-avea să vadă atât de
firesc, săptămână după săptămână, de la ea din fereastră, spectacolul din curtea
pușcăriei. Simțea însă că acest spectacol nu urmărea decât oribila degradare a
propriului suflet. „Azi, spuse fetiţa, n-am să mai privesc prin fereastră. Nu
mai am ce-mi imagina…Toate astea, acum vor fi așezate ca într-un mormânt”. Și
urmau zile întregi de tăcere. După acea întâmplare pe ceair, când și-a pierdut
păpușa, am mai trecut pe sub fereastra ei și o fluieram scurt, de trei ori, cum
ne era semnalul, să iasă în stradă. O zăream la fereastra de la mansardă, cu coatele
pe pervaz, citind din acea carte. Când mă auzea, doar scotea capul pe geam și
îmi spunea că deocamdată n-are chef să iasă la joacă, că tocmai citea, a nu știu
câta oară, scena în care prinţul Mâşkin o vede
pe frumoasa şi faimoasa Nastasia Filippovna în casa Epancinilor, pentru prima
oară, dar îi spusese că o știa dintr-un vis. „Ăăă!... m-am mirat eu. Și pentru
un nenorocit de prinț nu mai ieși la joacă?”. Deci asta era!
Noi, cei de pe strada fetiței, știam că
tatăl ei pleca deseori, cu săptămânile, de acasă. De la bunică-sa aflase și ea
că tatăl ei trecea granița în Bulgaria și se ocupa cu comerțul. „Ce fel de
comerț?” sărea ea cu întrebările în calea bunicii, știind că doar așa bunică-sa
nu va trece mai departe și ca să mai stea de vorbă, să îi aducă alte lămuriri.
Iar bunică-sa, așa ni se spunea, o privea mirată. Adică, ce o interesa pe ea?
Bine că tatăl mai aducea și acasă de-ale gurii. Dar fetița nu se lăsa păcălită
cu una, cu două. Eram siguri că avea ceva, ziceam noi, copiii de pe strada aia,
ceva din stăruința acelor ochi cu care Dostoievski privise neclintit dinaintea
plutonului de execuție, că tot era îndrăgostită de autorul rus. „Cu ajutorul
lui Dumnezeu, o să fim o familie reunită!” o liniștea bunica, văzând-o tristă
și cu gândul la tatăl ei plecat. Dar de ceva vreme, tatăl ei nu se mai
întorsese acasă din acele drumuri prin satele dobrogene sau din satele
bulgărești. Pesemne, zicea ea, o fi având încă mult de lucru pe-acolo. Sau atât
știa ea pe atunci. Și bunica nu-i mai spunea nimic, deși ea o pisa cu
întrebările. „Dar dacă Dumnezeu nu-i va arăta drumul întoarcerii către casă?”
insista fetița. „Ce Dumnezeu poate să fie cel închipuit de tine? Mai bine te
culci…” căuta bunica să-i domolească din avânt. Și fetița asculta de vorba
bunicii. Pleca la culcare să-și întâmpine visul. Căuta să-și imagineze mai
departe tot ceea ce i se arătase în vise cu o seară înainte, când tatăl venise
în visul ei, o luase de mână și o dusese pe un câmp plin cu pepeni, iar ei îi
spusese să nu-i fie teamă și să culeagă unul pe pofta prințesei lui. „A fost
bostana bunicului tău, îi auzea ea glasul tatălui. Ținea să te ia cu el și
să-ți aleagă cel mai frumos pepene. N-a mai apucat. Când a venit
colectivizarea, prin '52, i-au confiscat pământul și pe el l-au vârât în
închisoare. Acolo l-au bătut ca pe hoții de cai, l-au mutilat... Din asta i s-a
tras necazul și s-a dus repede în mormânt, ca mulți alții”. Dar dacă n-are să
mai viseze de unde a rămas? se întreba ea. Ăsta era unul din acele gânduri care
sfredelea, în mintea ei, ca o carie. „Nu, nu se poate! Tata se va ține de
cuvânt. Doar mi-a promis”. Se și vedea ținută de mână de tatăl ei, care urma să
vină și să-și scuture, în prag, cizmele de zăpadă. Ca atunci! Oare câți ani să
fi avut? Avea trei ani. Era mică, dar ținea minte totul. Asta se întâmplase
într-o iarnă. Rămăseseră singure, ea, mama și bunica, în căsuța tot mai
friguroasă. Tatăl ei sosise la timp; nu mai aveau lemne de foc. „A murit călăul
Stalin”, l-a auzit pe tatăl ei la un moment dat. Era de bine, era de rău? Ar fi
vrut să o întrebe pe bunică-sa, dar era atâta vânzoleală în casă! Pe cine să întrebi?...
Și au mai trecut alți patru ani. Într-o dimineață s-a trezit în plină forfotă
prin casa lor. Cineva striga pe uliță că lumea se strânsese deja la casa lui Voicu,
fratele mai mic al tatălui ei. „Cine a mai murit?... Cine oare a mai murit?...”
se întrebau, pe ulițe, unii și alții. „Petru Groza, șeful de la București, omul
guvernului” a auzit fetița cînd ieșise în uliță. Atunci a alergat și ea,
desculță, cale de trei-patru străzi, tot într-o fugă. În sat, doar Voicu avea
un radio ce funcționa pe baterii cu pile. Dinaintea acelei cutii, înghesuiți cu
mic, cu mare, bărbați, femei, copii, plângeau cu toții. Dar ea nu înțelegea
nimic din toată nebunia aceea. Ceremonialul acela difuzat în direct la radio
impresionase un sat întreg. A stat și ea în mulțimea de oameni strânși în stradă,
în frig, până l-au condus ăia din cutia vorbitoare, la cimitirul Ghencea, pe
Petru Groza. De mult timp, probabil, n-a mai avut cătunul acela o astfel de
înmormântare în direct. Fetița a plecat spre casă, fără să înțeleagă o iotă din
toate alea. Auzise un zvon, doar auzise, că tatăl ei fusese ridicat în plină
stradă, atunci când tocmai le striga celor strânși dinaintea acelui radio să
plece spre casele lor și să se bucure, că de-abia acum Dumnezeu le făcuse și
lor dreptate pentru pământurile luate la CAP. „De ce-l plângeți, mă? le
strigase celor de față. Că doar el v-a luat pământurile și v-a înghesuit în
colectivă! Din cauza lui nu are liniște nici tata în mormânt”. Bunică-sa nu-i
spusese nimic clar. Dar fetița nu dăduse crezare acelui zvon. Era tot mai
sigură că va veni tatăl și o va lămuri despre toate aceste lucruri tare
încurcate. Însă tatăl ei nu se mai întorsese acasă. Dar, iată, venise și vara,
în care ea voia să-i arate dudele negre și dulci, apoi trecuse vara și venise
toamna. O toamnă lungă în care, când i se zbătea ochiul, chipul ei avea un aer
chinuit. „Cam de mult timp...” socotise fetița, tatăl ei nu mai dăduse pe
acasă. Și tocmai venise iarna. I se spusese că mai avea să întârzie o vreme prin
țara aceea străină. Dar fiecare zi de la dispariția tatălui îi era bine conturată
în memorie. Uneori amintirile se năpusteau asupra ei, nu succesiv, ci în haită.
Și de data asta nu mai era la fel. Avea o strângere în stomac ce i se suia până
în cerul gurii. Ar fi vrut să fie o pasăre. Liberă ca orice pasăre. Să poată
pleca, luându-și zborul de la fereastră, când voia. Dar cine să o înțeleagă,
când avea și ea să fie liberă, liberă ca pasărea aceea de pe cer? Unde oare să
zboare mai întâi? Când îl văzuse pentru ultima oară, tatăl ei avea într-o mână
pălăria de pai. Îi făcuse semne cu ea. Ca și cum nu mai voia să se despartă de
fetița lui. Ea văzuse cum îi lăcrimaseră ochii și își legăna capul, ca atunci
când chibzuia că ar mai avea ceva de spus. Dar nu mai apucase. Plecase fără a
mai spune ceva. „Parcă e pendulul din sufrageria mătușii Ecaterina” zâmbise
fetița în urma lui.
După
plecarea tatălui își pusese capul pe
pernă și visase cam ce o să-i aducă el la întoarcerea sa acasă. „Ce bine
ar fi să-mi găsească păpușa!” se amăgea de una singură. Dar măcar visa. Știți
visele alea când până și cerul se prăbușește, ca în dansul fulgilor de nea, și
totul miroase a sfârșitul lumii? Cenușăresei i s-o fi spus, de către cineva,
ceva despre mândrie și despre vanitatea celor din jur? Realiza că pentru ea
dansul din vis nu se putea sfârși ca în tabloul lui Breugel, fiindcă acolo
toate dansatoarele primeau câte un sărut. Așa ceva și-ar fi dorit și fetița în
momentul despărțirii de tatăl ei. Dar știa că trebuie să creadă în ceva: un
munte, un copac foarte mare, o scoică azvârlită pe ţărm, cum văzuse într-o poză
din cartea în care citea bunica. Ceva sfânt! Că pentru fiecare există un loc
anume unde să se poată ruga. „Ochii tatei sunt înlăcrimaţi!... Ochii tatei sunt
înlăcrimați!” repeta ea, stând dinaintea ferestrei, acolo unde vedea, înţelegea
şi visa un câmp plin cu pepeni, dar și ciorile alea cobitoare făcând larmă în
salcâmi. Însă cel mai mult visa dudul din fața închisorii. Cum se înălța ea pe
vârfuri, de prindea câte o creangă și culegea în palme dudele negre și dulci.
„Pentru tine, tată! Pentru tine le-am cules! Nu-i așa că sunt tare gustoase?”
Apoi amintirile chiar se năpusteau, ca în haită, de nu mai înțelegea nimic. Și
își repeta: „O să vină tata… o să vină tata!...” Repeta asta aproape zilnic și apoi,
când se trezea, o vedea pe bunică-sa în straie de sărbătoare, cu obrajii ca
două pâini puse la dospit. Astfel îi apărea și chipul mamei, când se uita pe
fereastră. Precum al bunicii, atunci când o lua de mână și mergeau la biserică
de se rugau. Bunica măcar știa pentru ce se ruga, dar ea era răbdătoare și se
întreținea în gând cu sfinții de pe pereții bisericii.
De
un timp, stând cu ochii în fereastră, în urechi îi turuia febra. Ca un car
hodorogit care trecea pe ulița lor. Parcă era carul cu cercuri de fier al
bunicului, din vremea când el trăia. Trecea de la fereastră și se urca în pat,
și apoi cu capul pe pernă, fetiţei i se făcea cald. Şi tuşea. Repetat. „De la
fumul de tămâie al părintelui” gândea ea. De când nu mai fusese și cu tatăl ei
la biserică? „Ia să socotim?” se tot gândea fetița. Și își aduse aminte că avea
șase sau poate șapte anișori când tatăl ei, împreună cu bunica și alte vecine, o
conduseseră pe mama ei, în alai mare, în biserică. Dar nu înțelegea de ce mama
ei nu se uita la ea când îi strângea mâna albă și rece. În imaginația ei se
vedea, mai mereu, lângă ea. „De ce fusese lăsată singură în capela aia rece?” Cel
cu care vorbea era gândul: „Ea se roagă acum şi pentru mine!” îi răspundea
gândului. Astfel dialoga fetița, stând în fața ferestrei. Şi gândul îi făcea şi
fetiţei pe plac. Două morminte spăla acum vântul şi ploaia în cimitir prin
costrei: al bunicului şi al mamei. Şi crucea ce le străjuia mormintele. De la
fereastră toate i se păreau, uneori, doar niște năzăriri care treceau pe
dinaintea ei în nopțile reci şi grele.
Dar
la capătul străzii știa că se găsea puşcăria străjuită de-o livadă cu pruni și,
solitar, aproape de porțile alea înalte, dudul ei mult îndrăgit. Aşa trecură încă
vreo câțiva ani din aceia nebuni… Cu aceleași bălării pe care le știa întinse până la garduri, cu patrule la
capătul străzii, cu aceleași voci strigându-se la fel noapte de noapte. Bunica
îi împletea părul în codițe și-i spunea că de-acum a crescut mare. Odată s-a
trezit lângă dud. Trecuse de mult vremea dudelor. Așa că a înaintat spre poarta
necunoscută a închisorii. „Trebuie să vii doar dimineața și apoi aștepți la
rând să iei un număr de ordine” i-a zis gardianul. S-a întors. O avea pe bunica
acasă. „O să ne descurcăm noi, amândouă. Nu poate fi ăsta sfârșitul lumii” își
spunea. Și alături de bunica putea să viseze frumos la fereastră ori să se
cuibărească în brațele bunicii, cea care-i murmura mereu un cântec fetiţei. Nu
așa îi fusese ei toată copilăria? Mama ei îi cânta, și ea, uneori acel cântec,
ceva care amintea despre o fată cenușăreasă care își găsise norocul într-un
pantof: „Să vedem unde găsești/ Pantofiori ca și ai mei, dragă Lia?/ Doar când
o să-i nimerești/ Pentru mine, pe-ai reginei Maria”. Mai ştia că nu avea niciun
rost să mai murmure acum cântecul acela despre o cenuşăreasă ce avusese atâta
noroc. Doar îngâna un cântecel, care spunea că la sfârşitul zilei, pe secetă
sau ninsoare, tatăl ei va veni cu mâncare. Și de acolo, de la fereastră, va
sări alergând să-i deschidă poarta, de îndată ce se vor auzi în cătun
potcoavele cailor. Caii tatălui în galop... În urechi îi turuia febra, ca un
car în mişcare. „Tatăl nostru care eşti în ceruri...” Aşa i se spusese. Că El
are grijă de soarta fetiţei, de iarba crescută peste morminte, de tatăl care
întârzia în ninsoare și de muntele ei de jurăminte.
...Da, la capătul străzii era doar puşcăria
și fumul tămâiei ce urca înspre cer de la biserica unde fusese alături de mama
sa pe ultimul drum. Şi-n geamul ferestrei, vântul şi ploaia biciuiau amintirile
fetiţei. Chiar până dincolo de linia orizontului, în cel mai tare mister.
Mister care îl învăluise și pe tatăl ei, până dincolo de porțile închisorii.
Iar fetiței totul i se părea acum mult mai misterios și mai tulbure decât
realitatea. De acolo, de sus, de la fereastra mansardei, ochii ei grei, lipsiți
de viață, păreau a spune: „În ce colț al tabloului lui Breugel a nimerit, oare,
visul acesta al meu?”
