Luna ca un ban de aur *
În chiar ziua sosirii la pensiunea Nausicaa din Vama Veche, Tiberiu coborâse în holul restaurantului doar pentru cină și abia a doua zi ieșise să dea o raită pe țărm. Ajuns sub arcadele pensiunii, ce păreau a proteja cu aripile lor un bastion, Tiberiu Vancea privi mai întâi norii pe cer pentru a-și da seama de amenințarea de reptilă a ploii ce părea să urmeze, după care dădu din umeri și înaintă spre ieșire. Pe fața lui nu se citea nici o tresărire care să descrie expresia de îngrijorare pentru ziua ce avea să urmeze, așa cum fac mai toți turiștii când vin la mare. Dar nici nu trecuse de poartă, că cineva îl și apucă de un braț, iar când se întoarse să vadă cine era respectivul, fu uimit să dea cu ochii, taman acolo, de colegul tătar, de pe vremea liceului, Negivet. Deși trecuseră de atunci aproape douăzeci de ani, fizionomiile lor nu se schimbaseră prea mult.
–Tiberiu?! Măi, omule! Ce-i cu tine aici?
–Ia te uită?! se miră Tiberiu. Eu am venit de ieri la pensiunea
doamnei Cheuser, dar cu tine ce-i?... Și se îmbrățișară fără să își mai zică
altceva.
Negivet îl trase de mânecă,
spre o masă aflată pe un colț lateral de intrarea în pensiune, strigă la o fată
care tocmai ieșise pe ușă să-i spună doamnei de la bar să le aducă câte o halbă
de bere și se întoarse surâzător spre Tiberiu. Acesta înțelese, după gesturile
fetei, că Negivet nu era un străin acolo și își privi admirativ fostul coleg.
–Ei?... fu curios Tiberiu să audă ce „învârtea” pe acolo
colegul lui de liceu.
Acesta începu cu o poveste lungă,
din care Tiberiu reținu că avea o afacere în Mangalia, că el mai asigura și apa
adusă „din lacul Techirghiol” pentru piscina șefei de pensiune, care îi era și
mătușă (îi arătă cu mâna camioneta de la poartă cu cele două cisterne pătrate
de câte o mie de litri fiecare), că se însurase imediat după terminarea
liceului cu fata unui „grangur” mare din zonă, că are doi copii etc...etc. Și
gata! Acum era rândul lui să asculte pe unde „hoinărise” Tiberiu atâta timp.
Tiberiu spuse că el nu avusese o viață atât de norocoasă, că făcuse o
facultate, apoi luase un post de inginer în portul Tulcea, dar nu stătuse
niciun an, plecase dezamăgit de acolo și se îmbarcase pe o navă petrolieră,
colindase lumea și după zece ani de navigație își dăduse demisia, iar de curând
luase un post ca profesor de Hidraulică la liceul unde învățase.
– I-auzi?!... Și mă rog, de ce ai fost dezamăgit la Tulcea?
–De-ale tinereții... oftă
Tiberiu, luând cu degetul spuma de pe buza halbei ce tocmai sosise la masa lor.
Și povesti pe scurt cum în timpul facultății, într-o practică de vară, la
Crișani, pe brațul Dunării, acolo unde se ridica hotelul Lebăda, patru băieți
de la Politehnică, de anul trei și din grupa lui, fuseseră trimiși să asiste
timp de o săptămână la construcția unui post de transformare electric pentru
alimentarea hotelului. Acolo și dormeau, în cabina unui bac navigabil, acum atât
pe post de ponton, cât și de magazie de materiale ale muncitorilor de la postul
trafo, lucrători care făceau zilnic naveta în Tulcea. Acolo cunoscuse o fată,
Katia. Fata venise cu alte două prietene, special pentru unul din colegii lui
aflat acolo. „Poveste încurcată, precizase Tiberiu. E ca-n viață, în orice
poveste suntem făcuți și să pierdem. Cine poate schimba asta?... Dar nu e timp
acum, poate altădată îți voi spune mai în detaliu”. Mai spusese că își adusese aminte de fată la terminarea Politehnicii, și cum avusese un post repartizat în portul
naval Tulcea, el plecase acolo, sperând să dea de Katia. Abia acolo, după un
timp, se întâlnise prin oraș cu Carolina, una dintre fetele venite cu Katia la
Crișani, iar aceasta îi spusese că nici urmă de ea, Katia nu mai era în Tulcea.
Plecase prin Făgăraș cu mătușa ei. „Știi că era înfiată de mătușa ei
unguroaică?”, spusese Carolina. Nu știa. Primise vestea ca pe o nouă lovitură a
sorții, așa că își luase transferul și plecase îmbarcat pe mare. „Omul trebuie
să treacă precum un lup prin codru, ori un vultur pe deasupra mării, deci, fără
să lase urme despre trecutul său. Orice urmă lăsată îi va aminti de trecut. Și
eu am ținut dinadins să-l uit. Acum sunt profesor de Hidraulică la liceu”,
concluzionă Tiberiu. Și tăcu, cu ochii pe halba de bere.
– Așadar, recunoști, ai fost îndrăgostit!
–Dragostea?... și privi un
punct de pe cer. Dragostea apare când nu te aștepți. Ca și o idee ce țâșnește
de undeva în lăuntrul nostru. E complicat... Coborî privirea și renunță la ce
gândise.
– Și aici la pensiune, pentru tratament... sau așa? întrebă
Negivet.
–Știi, aerul mării, apa,
nămolul cald pus pe spate, sauna, timpul pe care-l voi petrece la scris, fac să
se șteargă trecutul. Dar mai mult, am venit pentru scris. Scriu la un roman. Am câteva cărți
scrise, na! Cum se zice, sunt și scriitor.
–Interesant!
își arătă Negivet uimirea. Și despre ce scrii
acum, care e povestea ta, dacă nu îți par prea curios?
–Cineva mi-a dat un pont.
Că aici la câțiva kilometri, în pădurea Hagieni, doi tineri care se iubeau, un
românaș și o fată de tătari, au fugit cu o sanie, iarna, cu gând să ajungă peste
graniță, în Bulgaria. N-au mai ajuns. Tatăl fetei, împreună cu cei doi fii,
anunțat la timp de un sătean, i-au ajuns la marginea pădurii și fiindcă fata nu
a vrut să sară din sanie și să-și lase iubitul, i-au împușcat pe amândoi.
Povestea e veche, de prin anii ‘50, de pe vremurile când erau interzise, de
imam și legea lor, aceste căsătorii mixte...
Șoferul de pe camioneta aflată
la poarta pensiunii tocmai făcea cu mâna, arătând înspre Negivet, la ceasul de
la mână, că e timpul plecării. Acesta se ridică în picioare și întinse mâna
spre Tiberiu:
–Ce-ai zice să vii cu noi,
mâine, la o vânătoare în pădurea Hagieni? O să plecăm cu trăsura. Am doi
invitați de seamă sosiți de la capitală. Acolo în satul Hagieni am și eu o
cunoștință. Poate aflăm mai multe despre povestea ta. Vii, nu-i așa? Te iau
mâine la ora nouă din acest loc. Gata, bate palma!
A doua zi, fix la ora nouă,
trăsura lui Negivet opri la poarta pensiunii. Tiberiu, coborât din cameră,
aflat la aceeași masă, observă cum în brațele lui Negivet odihnea și cățeaua de
vânătoare Cora, nedespărțită în astfel de escapade de stăpânul ei. Făcu
cunoștință și cu cei doi aflați în trăsură. Cel cu părul grizonant de pe
canapeaua comodă a trăsurii se recomandă a fi inspector la Finanțe. „Alexandru
Rotariu”, spuse el când îi întinse mâna. Tiberiu luă aminte că acesta era
echipat într-o bluză verde, încins cu o cartuşieră peste bluză și o pușcă
nou-nouță prinsă la spate, într-o curea de piele. Celălalt, Dumitru Pescaru, purta niște pantaloni uzați din piele
și o jachetă din molton, scurtă, iar pe cap avea o pălărie cu o pană de păun,
înfiptă la panglică. Pușca lui era de tip mai vechi. Lui Tiberiu i se întipări în
minte că ar fi o pușcă de marcă englezească. Nu reținu ce hram
purta acesta în compania celor doi. Străinii aveau cizme în picioare. Lui îi
puse Negivet, în mâini, pușcociul cu două țevi care aparținuse bunicului său
din partea mamei. Rucsacul cu hainele de schimb și cizme de vânătoare, bune
pentru mlaştina bălților din pădurea Hagieni, i-l înmână chiar colegul său de
liceu. Luă loc alături de Negivet, pe capră, iar cum acesta trăncăni o vreme
ceva despre o baltă, aflată undeva în zona de la marginea pădurii, nu mai simți
nevoia altor detalii, decât încordarea vânătorului care avea să debarce curând
în raiul cu rațe, sitari şi gâște sălbatice. Calul începu să galopeze pe niște
drumuri prăfuite, de țară, iar Negivet se așternu pe laude, care mai de care la
adresa cățelei Cora, care, auzindu-și numele rostit, întoarse capul, plictisită
să mai audă și alte laude turnate la urechea unui străin.
– O să oprim mai întâi la tanti Ghiulgiean. Locuiește
taman bine la marginea satului, deci în drumul nostru. După ce aflăm câte ceva
la întrebările tale, ne vom îndrepta spre pădure, acolo unde spuneai că a fost
grozăvia cu cei doi tineri, că tot pe acolo e o baltă cu mult stuf și păpuriș.
Fireşte, preciză el, cu mult pește, altfel nu s-ar aciua rațele, sitarii și
gâștele sălbatice acolo. E un loc pitoresc, ai să vezi. Facem și un foc pentru
frigărui de vânat, le stropim cu un vin de casă și o să aflăm și ce ai mai
scris între timp. Poate ne spui și povestea fetei din Tulcea. Iar spre seară ne
întoarcem acasă cu tolba plină. O să-ți placă, ai să vezi, făcu el cu ochiul spre
Tiberiu, care se gândea doar la anii aceia din urmă și la faptul că viața
pentru el a fost una prea repede trecătoare și fără întoarcere.
După o vreme zăriră satul și
ușor-ușor la porțile primelor case se ivi ici-colo câte cineva, căutând cu
palma dusă deasupra ochilor să înțeleagă ce era cu trăsura aceea prin părțile
lor. Pentru Tiberiu părea cu mult mai misterioasă și tulbure priveliștea aceea
a satului tătăresc decât realitatea acelor amintiri pe care le trăia în romanul
său, alături de eroii săi. De teamă să nu se încurce și să se piardă în
labirintul gândurilor sale, Tiberiu se foi lângă prietenul său, căutând să-i
aducă aminte de popasul pe care trebuia să-l facă la mătușa tătăroaică. Nici nu
apucă bine să spună ceva, că Negivet trase de hățurile calului și după ce trecu
hățurile după loitră, sări sprinten jos:
– O clipă, colega! Să văd dacă mătușa e acasă!
Dispăru după o poartă de fier
și de parcă mătușa îl și aștepta să vină, apăru cu ea la poartă. Negivet îi
făcu semn lui Tiberiu să coboare din trăsură, iar el, care-și pusese speranță
în femeia ce avea să-i creeze din nou o lume dispărută pentru romanul său, o
salută cu mâna la inimă. De teamă să nu se încurce prea tare în lucrurile pe
care i le cerea Tiberiu, femeia își duse palma la gură, arătându-și mirarea:
–Nu știu, nepoate, nici eu
mai multe. Părinții noștri ne povesteau câte ceva. Însă doar atâta știu și eu,
nu mai mult decât voi. Dacă aș ști, v-aș spune. Dar nu rețin că aici în pădurea
Hagieni s-a petrecut nenorocirea. De la pădure, se zice, le-au luat urma și
aproape de graniță (cu Bulgaria, întări Tiberiu), acolo se spune că i-au ajuns și de teamă că au să-i facă
scăpați, bey Murat și fiii săi au tras focuri de armă în urma lor, iar
trupurile, împușcate, au alunecat pe lângă sanie. Calul a mai tras o bună
bucată de drum după care, simțindu-se slobod, s-a oprit. Părinții mei spuneau
că i-au adus înapoi la casa beyului Murat cu acea sanie pe amândoi... Uite,
arătă femeia spre capătul uliței. Acolo în capăt, vedeți casa aia cu olană
verde, acoperită de mușchii și lichenii crescuți ca ciupercile? Aia a fost casa
beyului Murat. De acolo a plecat fata. O vreme a stat un nepot, dar au plecat
în străinătate și acum casa nu mai e locuită. Mergeți să aruncați o privire, îi
îndemnă femeia.
Un șir de stâlpi de lemn susțineau un gard
de șipci vechi, în fața unei case a cărei curte era plină de bălării. Casa din
chirpici, cu cerdac, părăsită de mână de gospodar, stătea coșcovită și ușor
înclinată de un umăr al unui zid șubrezit de ploi. De-a lungul străzii nu se
zărea nimeni de la care ar fi putut încerca ei să mai afle câte ceva despre
foștii locatari. În spatele casei, după un pâlc de salcâmi falnici, se zărea,
mai spre fundul grădinii, o văioagă. „Pe acolo, pesemne, a fugit într-o
dimineață, fata!”, îl fulgeră un gând pe Tiberiu. În cerdac, agățate pe un
perete, câteva cătrune pătrunse de câteva pete de mucegai zornăiau la stânga și
la dreapta, după cum le bătea vântul. Plecară de-acolo fără să afle mai mult
decât le spusese mătușa Ghiulgiean.
Când ajunseră la pădure, în
dreptul unor bălți mai mici, cu sălcii și niște oaze de papură și stuf
încercuind balta mare, opriră.
– Hai să ne grăbim, le
spuse Negivet, mângâind cățeaua ce aștepta nerăbdătoare la picioarele lui.
Grizonatul dădu din umeri, dacă așa era ordinul el trebuia să
se conformeze. Tiberiu, lăsat pe o moviliță, foarte aproape de trăsură, nu
spusese nimic. El tocmai își lustruia arma cu o cârpă unsă cu ceva ce semăna cu
siliconul, cârpă pe care o găsise în porthartul atârnat de cartușieră și doar
cu coada ochiului își arunca privirea, când și când, la grupul celor trei
vânători așezați în cerc, pe malul unei bălți mai mici, făcând planuri de unde
trebuiau să înceapă.
–Tiberiu!... se auzi vocea lui Negivet. Vezi ceața care
se ridică deasupra bălții? Acum e timpul să pornim toți odată.
–Eu n-am să vin cu voi, Negivet! Nu mă simt în apele mele.
Și apoi nici n-am ținut o pușcă adevărată în mâini. O să stau aici și când o să
vă întoarceți, găsiți și focul aprins. Și întinse un braț să arate către
trăsura cu care veniseră. Cineva trebuie să îi dea și calului ceva iarbă mai
grasă pe lângă grăunțele aduse de tine. Negivet ridicase din umeri, adică dacă
el „asta voia?”, el trebuia să se îngrijească de musafirii pe care îi adusese
special pentru acea vânătoare.
Tiberiu privi în direcția
grupului unde cei doi străini îi făceau semne disperate tătarului, arătându-i
soarele care se ridicase de o suliță pe cer. Lăsă pușca din mână și apucă
secera pe care o și zărise într-un ungher al trăsurii, căutând cu privirea un
loc ceva mai răsărit cu iarbă. Privind peste umăr, îi zări pe cei trei mergând pe
cărarea care cobora spre baltă.
–Cora, aici! Aici cu tata, fetița! Strigătul lui Negivet
se auzea foarte clar. Tiberiu se opri cu secera în loc, urmărind de departe cum
intrară cei trei în stufăriș și papură, înaintând cu puștile în mâini către o
deschizătură mai largă a bălții. Deodată, în dreapta lor, se auzi un fâlfâit de
aripi. Cora ridicase botul și se oprise adulmecând. Stăpânul ei se aplecase, o
mângâiase sub gușă și fluierase ușor, în semn că poate să înceapă vânătoarea.
Și Tiberiu nu-i mai văzu. Din dreapta locului unde se afla el se ridicase o
rață cu fâlfâitul de aripi, caracteristic. Îi urmară imediat altele și liniștea
se sparse pe baltă. Din cauza împușcăturii, pasărea bufni greu și se înfipse în
stufărișul de lângă mal. Pesemne Cora sărise din spatele stăpânului, și
dispăruse în stuf, fiindcă (bănui Tiberiu) pe unde o apucase cățeaua, se mișca
trestia. Rațele treceau acum, în zbor întins, spre pădure. Împușcăturile se
auzeau tot mai îndepărtat. În cele din urmă Tiberiu dădu din umeri și porni
spre pâlcul de ieburi pe care-l ochise cu privirea. Când grupul de vânători se
întoarse la trăsură, focul era deja pornit. Negivet pregăti două rațe vânate
pentru frigare și le arătă celor doi musafiri ai săi cum trebuiau întoarse pe
țepușă, în jar. Iar el luă două pahare, înhăță o sticlă de vin și își trase
scaunul pliant, de pânză, mai aproape de Tiberiu, care părea absent. Ceva ca o
spaimă nelămurită plutea deasupra bălții. Prin ierburi se auzeau țârâituri de
greieri și când și când, câte o pasăre, cu țipete scurte, mai trezea balta la
viață. Umbre ciudate atârnau, precum cele din amintirile lui Tiberiu, de tijele
trestiilor care străjuiau malurile bălții. Uneori amuțea totul în jur, ca
imediat să reînceapă vântul și dinspre păpuriș să se audă zgomote suspecte.
– Hei!... De ce o faci pe enigmaticul? Nu vrei să-mi spui
cine era fata după care ai plecat în Tulcea? îl ademeni colegul său cu unul
dintre paharele în care turnase vin din sticla lăsată la picioare.
– O cunoștință pe care am întâlnit-o prima oară, acolo,
la Crișani, în Deltă, ți-am spus asta. Nu ne-am mai întâlnit niciodată de
atunci. Cum a fost? Hei!... încercă el să-și pună ordine în gânduri. Era cam
spre sfârșitul unei practici de vară și mă aflam, împreună cu alți trei colegi,
cu caietele în care ne schițam împreună lucrarea, pe malul unui braț, lângă
hotelul Lebăda. Ne-am trezit acolo cu cele trei fete venite cu un vas de
croazieră care plimba turiștii pe Dunăre. Katia era prietena lui Nick
Constantinescu, unul dintre băieți. Cu ea venise și Eva, o blondină toată numai
surâs, și Carolina, ceva mai tăcută ca fire. Katia le cărase după ea, până la
noi. De unde știa de prezența noastră acolo, asta nu-ți pot explica. Nick era
de prin părțile alea, se pare că de prin Isaccea și liceul îl făcuse în Tulcea.
Acolo o cunoscuse, cred, pe Katia. În ziua aia, după venirea fetelor, eu,
pentru a mă lăuda cu norocul meu la pescuit, tocmai plecasem pe marginea unui
canal după o trestie, pentru a lega de ea firul unei undițe. Când după aproape
o oră m-am întors la locul unde îmi lăsasem colegii împreună cu fetele, i-am
găsit pe doi dintre băieți în apă, lăudându-se uneia dintre fete, Carolinei,
cum se scufundau ei la fundul apei după o piatră pe care o aruncau cât mai
departe. Undeva pe nisip, Nick și Eva, micuța blondină, retrași cam într-o
intimitate suspectă, se întrețineau nestingheriți într-o discuție ce părea a fi
acaparat cu totul curiozitatea fetei. Dar mi-am dat imediat seama că fata era
cea care îi făcea ochi dulci colegului nostru. Katia, ceva mai departe, își
strânsese genunchii la bărbie și se chinuia cu o mână să ridice din mâl și
nisip turnurile unui castel. Când am privit-o mai atent, mi s-a părut că
plânsese. Cu cealată mână încă își mai ștergea lacrimile de pe obraz. Nick și
blondina nu păreau tulburați de distanțarea și tăcerea în care se baricadase
Katia. Toată priveliștea asta mi s-a părut de-a-ndoaselea, iar combinația celor
doi, retrași pe nisip, un pic stranie, deoarece știam că iubita lui era Katia,
cea care le și adusese pe fete. M-am așezat lângă Katia și am început să-i
vorbesc despre pescuit, apoi despre lucrarea noastră tehnică, dar Katia era
într-o continuă muțenie. N-a voit în ruptul capului să-mi povestească ce se
întâmplase, cât lipsisem de-acolo, între Nick, prietenul după care venise până
aici, și ea. Oftând, se uita când și când la fața mea și nu putea să răspundă
nimic. Apoi continua să se joace cu castelul ei și își mai ștergea câte o
lacrimă furișată pe obraz. Iar eu îi tot vorbeam și deodată m-am simțit jenat,
ca și cum o duioșie stupidă mă apucase din senin. Am tăcut și eu, și doar
trăgeam cu coada ochiului la o gropiță care îi tot tresărea ciudat pe gâtul
dezgolit. Pe de altă parte, Katia își întorcea fără să vrea ochii ei migdalați
spre mine din două în două secunde, însă nu putea să spună ceva. Când ea își
întorcea fața într-o parte, mă rodea înăuntru să nu-i arunc câte o privire
șăgalnică. Ea mi-a zărit lucirea din irișii ochilor, de i-am simțit curbura
nărilor dilatându-se a curiozitate. „Nu mai spui nimic? De ce ai tăcut?”, mi-a
spus la un moment dat, privindu-mă direct în față. „Nu, n-am tăcut crezând că
nu mă asculți. Mă gândeam cât de trist era Bacovia când își scria poeziiile.
Vrei să auzi ce spunea?” „Spune-mi!”... a părut ea interesată. Și i-am recitat
câteva poezii din Bacovia, cred că m-am rătăcit și prin Rimbaud, Poe și alții. „Ce frumos!... mi-a spus ea. Scrii și tu, nu-i așa?
Recunoaște că ești poet!” „Nu sunt, recunosc, dar am încercat cândva... și cine
știe? Poate am să mai scriu cândva.” „Uite!... Vreau să scrii pentru mine.
Promiți?” „Cred că o să mă prind la provocarea ta!” Am spus așa și
cred că eram foarte sincer când îi spuneam toate alea. Cred că era cam ce voia
să audă, așa că m-a luat cu brațele după gât și mi-a șoptit la ureche: „Du-mă
de aici, unde să îmi arăți că îți vei ține promisiunea făcută. Te prinzi și la asta?”...
Tăcu. Și brusc Tiberiu avu senzația tulbure a ceva deja prezent. Katia
părea că era acolo și din picioare îl trăgea de o mână să se ridice din scaunul
pliant, și să plece împreună într-o direcție necunoscută. Își aminti înfiorat
cum o luase atunci în brațe și plecase cu ea, trecuse un canal nu prea adânc,
dincolo de acel mal, unde era o pajiște plină cu flori, iar ei erau acum
ascunși de trestii și papură, exilați și inofensivi într-un câmp de trifoi și
alte floricele ca de pe un tărâm de poveste. Acolo el culese flori de diverse
culori, iar Katia le împleti într-o cununiță pe care apoi îl rugase pe el să
i-o așeze în păr. „Sunt frumoasă?” îl întrebase. Ochii îi surâdeau discret, ba
chiar avea ceva ștrengăresc în privire și își țuguiase buzele ca și cum ar fi vrut
să dea în vileag mici frânturi din propozițiile rămase nerostite de ei, acolo,
pe pajiște. El o numi prințesa lui și ea îi dădu voie s-o sărute. „Nu așa?! îl
apostrofase ea. Uite cum!” Și abia atunci simți Tiberiu ce flacără interioară
se pornește după un sărut adevărat în măruntaiele unui tânăr! Toată pajiștea cu
flori fusese atunci numai a lor. Alergară împreună, se prinseră în brațe și,
istoviți, se lăsaseră pe spate printre flori, printre sărutări și îmbrățișări.
Katia uitase că doar pentru Nick venise ea acolo. Peste un ceas s-au auzit
strigați de Carolina. Îi anunța bucuroasă că un grup de turiști venise cu o
navă de croazieră și acostase la hotel Lebăda, unde făcu un foc de tabără.
Aveau cu ei o armonică și în jurul focului se încinsese perinița. „Hai, veniți
și voi!”, îi întâmpinase Carolina, făcându-le cu ochiul. Au dansat și ei când
armonica s-a pornit pe tangou, iar Tiberiu, aflat în brațele Katiei, își
amintea cum râsese ea spunându-i că mătușa ei unguroaică zicea că numele i se
trage din limba maghiară, că numele de Katia vine de la „hattyü” care înseamnă „lebădă”.
Lui i-a plăcut asta și i-a arătat luna deasupra unor nori, scânteind ca un ban
de aur. Chiar așa a zis: „Luna e ca un ban de aur!” Iar Katia l-a sărutat de
față cu toți și la urechea lui a șoptit doar pentru el: „Și mai spui că nu ești
poet!”. O spusese cu atâta pasiune, încât privirea ei semivoalată stăruia
asupra mirării de pe chipul său, cu o lăcomie pe care nu i-o mai văzuse...
În jurul focului, cei doi invitați ai lui
Negivet se agitau deja. Le făceau semn și lor că friptura era gata și era
timpul să-și care scaunele până la ei. Negivet le semnaliză că s-a înțeles și,
arătând paharele pline, numai oleacă și veneau, apoi, întorcându-se spre
Tiberiu:
– Nu prea pare o poveste așa
„veche” cunoştinţa asta a ta... Dacă ții minte, în amănunt, toate astea, eu
cred că a fost ceva mai mult... Dar nu mi-ai spus cum s-a terminat seara aia la
focul de tabără din fața hotelului Lebăda. Ia să auzim!
–...La un moment dat, Carolina, cred, a strigat că e
vremea să plece și ele, fiindcă turiștii stinseseră focul și se pregăteau de
plecare. Dar Katia a spus că ea nu pleacă acum, odată cu turiștii, ci așteaptă
următoarea navă de croazieră. „Nu-i oricine atât de fericit precum suntem noi!”,
șopti ea la urechea mea. Altă navă însă n-a mai acostat la dana hotelului și
fetele s-au trezit că nu mai aveau cu ce să se mai întoarcă la Tulcea. Nick a
venit, atunci, cu soluția: fetele puteau să doarmă cu noi, băieții, în cabina
de pe bacul ponton și a doua zi puteau să se întoarcă acasă. Iar fetele au
primit cu chiote vestea salvatoare. Le-am dus pe bac, ne-am furișat tiptil fără
ca șeful bacului și soția sa, doamna Rodica, să afle de fete. Cum n-aveam în
cabină decât patru paturi, două suprapuse pe-o parte, altele două pe cealaltă,
Eva s-a cuibărit jos, într-un pat lângă Nick, Katia cu mine sus, iar Carolina a
zis că ea nu doarme în patul unuia dintre băieți decât dacă e de acord să stea
el la un cap și ea la celălalt. L-am auzit pe Popică, colegul care trebuia să
îi facă loc și Carolinei, scoțând un suspin în timp ce îi arunca fetei perna
sa. Ochii mi se obișnuiseră cu penumbra cabinei și i-am putut zări pe Nick și
blondina micuță cuibărindu-se unul în brațele celuilalt, căutându-și locul; și
cred că și Katia trăsese într-acolo cu ochiul. Eu cu Katia în brațe parcă eram
doi însurăței în luna lor de miere, dar mai corect spus, eram mai degrabă ca
doi copii curioși, decât ca un bărbat și o femeie ce trebuiau să doarmă în
același pat. Abia așteptam să auzim sforăitul celorlați. Dar nici nu trecuse de
miezul nopții, când, deodată, o voce la megafon a spart liniștea pe bac. Vocea
venea de pe apă, acolo unde auzisem cu toții clipocitul valurilor făcute de o
șalupă: „Studenții de pe bac sunt rugați să-și facă bagajele și să vină la
șalupă. Sunt așteptați de asistentul lor de la Politehnică pentru a se întoarce
acasă !” Apelul s-a repetat de câteva ori. Ne înghețaseră inimile. „Până
aici!”, am auzit-o pe Katia. Așadar, trebuia să plecăm de acolo. Nick a ieșit
pe culoar, acolo unde se auzeau papucii doamnei Rodica. Venea să ne anunțe și
ea, iar Nick, în câteva cuvinte, i-a mărturisit toată tărășenia cu fetele.
Fiind femeie, doamna Rodica a înțeles și l-a asigurat ca să nu avem nicio
grijă, că va rezolva a doua zi cu fetele, cum e mai bine. La plecare am rugat-o
pe Katia să-mi dea adresa pentru a ține legătura prin scrisori. Mi-a spus că
dacă vreau asta, atunci n-am decât să o cer de la Nick. I-am sărutat mâna rece
ca o frunză, iar Katia și-a dus un deget la buze, pesemne că ea era de-acum
mută ca o lebădă și să nu-mi mai bat capul cu problemele sale, dar să nu uit
să-i scriu în scrisori tot ce țin să-i spun. Chiar a mimat asta, destul de
evident. Însă mi-a trecut prin minte, după gropița zâmbetului de-abia schițat,
că ea simțise clipa aceea ca fiind cea de pe urmă. Și chiar am plecat de-acolo,
pentru totdeauna.
–Păi cum așa Tiberiu, nu ai
cerut adresa fetei de la colegul tău? întrebă Negivet, rămânând cu paharul
suspendat în aer.
–Din nefericire,
Nick nu și-a luat restanțele și a repetat anul. Când ne-am întors în toamnă, el nu mai era coleg cu noi. Și nici n-am mai
dat de el în anul acela, fiindcă se mutase cu căminul prin Grozăvești, mult
prea departe de căminul nostru studențesc. Și cum anii au trecut, abia la
terminare și la repartiție, văzând un post la Tulcea, mi-am zis că trebuia să
merg acolo și să o caut pe Katia. Doar că acolo, aflat în plimbare prin oraș,
am dat de Carolina, care mi-a spus că mătușa ei unguroaică se mutase între timp
prin părțile Făgărașului și o luase și pe Katia după ea. „Nu știai că fusese
înfiiată de mătușa ei?”, se arătase surprinsă Carolina. Nu știam. Întrucât nu
mai aveam ce căuta acolo, am ales calea uitării acelui trecut dureros și am
plecat îmbarcat pe mare. Acum știi totul, oftă Tiberiu.
Tăcu subit și se ridică, luând cu el și scaunul, ca să se tragă cât mai
aproape de focul unde cei doi vânători încinseseră fripturile. Văzând că nu mai
scoate nimic de la Tiberiu, Negivet grăbi și el pasul și strigă apoi ceva la
cățeaua care o luase mult înaintea lor.
Pe seară, la întoarcere, în
curtea pensiunii nu se simțea nici un semn de viață. Totul părea ca și în
pădurea Hagieni, ațipit. Nici în cameră, când a intrat Tiberiu, nu părea să
bâzâie măcar muștele. Doar afară, într-un pom de lângă fereastră, vrăbiile erau
treze la ora aceea. Se așeză obosit pe pat. Închise ochii și văzu două
mogâldețe înfășurate într-un cojoc de oaie, lunecând într-o sanie pe lângă o
pădure... Pe deasupra lor, plutea cu
aripile larg desfăcute, un vultur. Plutea ce plutea, apoi dădea când și când
din aripi, prinzând vântul și lăsându-se dus de curenți. Toată stepa Dobrogei,
unde te uitai, părea o mare întindere de urme alb-negre. Numai uneori, de sub
gorganele de pământ, ieșeau smocuri de iarbă uscată, cu sclipiri castanii,
micșorându-se și strângându-se pe măsură ce sania, trasă de calul tânărului
care ținea hățurile, se îndepărta spre liziera de la graniță, pe latura
paralelă cu pădurea de la Negru Vodă. Apoi două alte mogâldețe cenușii se
arătară în salturi, pe cai pitici, una în spatele alteia, undeva, în zarea
câmpiei; după care acestea se desfășurară într-o încercare de învăluire tăind
direcția prin pădure. Fata din sanie observă și ea mogâldețele, simțind un
pericol pe care nu-l bănuise până în clipa aceea. „Ce au fost alea două arătări
din urma noastră? Ai văzut și tu ?” strigase ea la urechile celui care
ținea hățurile...
Și Tiberiu se trezi brusc. „Imaginea asta trebuie neapărat scrisă”, își
spuse. Apucă manuscrisul de pe noptieră și se așeză la fereastră. Începu să
scrie ceea ce văzuse. Voia să termine cât mai repede capitolul început. Se
simțea într-o stare de spirit bună și lucra cu un zel neobișnuit, când ușa se
deschise încet, de parcă cel care o deschisese nu voia să tulbure liniștea
camerei, și în deschizătura ei se ivi făptura unui individ. Tiberiu întoarse
capul și distinse pe chipul intrusului paloarea unuia care parcă toată noaptea
se luptase cu vedeniile unui coșmar. Individul era destul de robust, ceva mai
înaintat în vârstă i se păru, sau de la obrazul brăzdat de acele riduri,
vizibile și umbrit de o paloare specifică bolnavilor de icter părea a veni
asemănarea sa cu un individ ceva mai bătrân. O șuviță a părului, răsărită mai
acătării pe creștetul capului, îi căzuse peste un ochi răsărit sub o pungă ceva
mai albicioasă din obraz. Purta un halat maroniu peste tricoul albastru ca
cerul senin, iar în picioare niște papuci parcă mult prea mari. La prima
vedere, lui Tiberiu, cum sta pironit în fereastră, îi veni să râdă. Arătarea nu
se distingea prea mult de a unui gândac imens, kafkian.
– Ce doriți? Ori ați greșit camera? Aici e nr. 11...
Umbra ăluia se opri în ușă
și-și fixă ochii ca niște lipitori și un început de miopie peste imaginea lui
Tiberiu, aflat sprijinit de fereastră.
–Domnul Vancea... Tiberiu,
nu? Scriitor. Așa mi s-a spus de la recepție. Te-am căutat domnul meu, azi,
toată ziua. N-ai fost mai deloc acasă. Iar eu am bătut degeaba la ușa dumitale.
Voiam să te cunosc, știi, așa, ca între artiști. Eu sunt pictor. Sunt vecinul
de la nr. 12. Iorgu Petrescu e numele meu.
Se desprinse din cadrul ușii și
înaintă spre Tiberiu cu mâna întinsă. Pe Tiberiu îl izbi mai ales vocea. O voce
lipsită de vlagă, una obișnuită care n-ar fi atras atenția într-o aglomerație
de oameni.
–Stai așa, țipă Tiberiu, ce
treabă să am eu cu dumneata? Și apoi eu nu am nevoie de prezența nimănui. De
liniște doar. Li-niș-te, accentuă el.
Umbra celui ce părea că
începuse brusc a se destinde, se opri în loc și își arătă nedumerirea:
–M-am gândit că poate stăm
de vorbă. Ca între artiști. Te-aș fi invitat la mine în cameră. Ți-aș fi arătat
un tablou, două, mi-ai fi spus o părere, ceva. Știi? Sunt de zece zile aici și
n-am găsit încă un artist cu care să poți împărtăși niște păreri despre artă.
M-am gândit...
–E adevărat, îi tăie
Tiberiu elanul. Aici și țărmul e cam pustiu. Dar eu nu simt nevoia unui
anturaj, înțelegi? Aici toți am venit doar cu visele noastre. N-ai cum să treci
dincolo de ele, cum nici pasărea nu poate
să treacă de gratiile unei cuști. Fiecare cu ale sale, în trecutul lui... În
cușca lui, vreau să spun. (Își duse o mână la frunte) ...Știți, azi-noapte am
avut niște migrene. Aș vrea să mă odihnesc acum. S-o lăsăm pe altă dată!
–Cum ziceți. Mă găsiți
după-amiezele la pietre, acolo, lângă țărm, cu șevaletul și penelul. Poate treceți
să-mi vedeți și tablourile...
Zâmbindu-i încurajator, Tiberiu
păru să-l împingă cu o mână nevăzută către ușă. Își arătă o expresie intrigată
pe față, ca atunci când ceva nu e în regulă și nici măcar nu poate fi
destăinuit altcuiva. Insul începuse să-i pară sâcâitor și, asta mai lipsea,
să-l simtă lipit de el ca o cocoașă. Începu să se foiască pe loc sub privirea
insistentă a musafirului care înghițea în sec. Și Iorgu înțelese că trebuia să
părăsească încăperea și oftă, dând drumul unui șuierat printre buzele țuguiate.
Când ușa se închise în urma lui, Tiberiu împinse de fereastră și o deschise.
Din largul mării venea până la el zgomotul valurilor izbite de țărm. Unde își
lăsase eroii din romanul său? Oare i-a făcut scăpați de umbrele care îi urmăreau?
Nu cumva acele împușcături?... Cu aceste întrebări înfipte în creier, a închis
fereastra, după care s-a întors în pat și a adormit imediat.
A doua zi își începu procedurile, începând cu baia în piscină, apoi
intră pentru cincisprezece minute în saună, unde se simțea cel mai bine. Acolo
în saună luă loc alături de cei care ieșeau din piscină și se așezau unul lângă
altul pe treptele piramidale, de lemn, iar unul dintre ei, cel care se nimerea
mai aproape, întorcea clepsidra cu nisip de pe perete și așteptau să-i treacă
toate apele. Din când în când, cel aflat pe treapta de jos, de lângă cuva cu
rezistențe încinse, lua dintr-un vas apă cu polonicul și turna peste bulgării
colțuroși, de sare, de deasupra cuvei. Când se termina nisipul de scurs în clepsidră,
părăsea sauna și, după un duș rapid, trecea prin camera de împachetări cu nămol
și lăsa la urmă binemeritatul masaj. Apoi, doar în halat și papuci, se ducea în
cameră pentru a se odihni, până când se anunța ora mesei la restaurantul de
jos. Zilele treceau insipide, între proceduri și după-amiezele când se așeza să
scrie la romanul său, mereu în același loc de la fereastră. Într-o după-amiază
se hotărî să meargă pe țărm, fiindcă ziua se anunța tocmai bună pentru o
plimbare cu picioarele goale pe nisip, ori pentru a și le înmuia în apă.
Contactul cu marea avea să-l readucă la realitate. La început a pornit agale pe
o cărare care ducea către digul din stânga pensiunii, dar apoi s-a răzgândit și
a schimbat direcția către pietrele care străjuiau malul înalt, de pământ, cam
pe acolo unde îi spusese și cel care îi intrase dând buzna în cameră. După ce a
străbătut o mică râpă sălbatică, se pomeni pe o plajă plină de scoici și pietre,
situată la dreapta pensiunii. Se descălță de sandale și cu ele într-o mână
intră cu picioarele în apă, până își simți gleznele răcorite. Găsi o scoică
enormă și o duse de câteva ori la ureche pentru a asculta vuietul mării așa cum
auzise în copilărie că făceau cei mici. Își reaminti de pictor și îl căută cu
privirea prin dreptul stâncilor și chiar se miră că nu-l vedea nicăieri. Mai
făcu cincizeci, poate o sută de pași în direcția pietrelor și abia atunci îl
zări stând pe un scăunel dinaintea șevaletului. În dreptul acestuia, stâncile făceau
o breșă, lăsând să se vadă în depărtare două bărci de pescari ieșiți la pescuit
printre taliane. De-o parte și alta stâncile, acoperite la bază cu alge verzi,
luceau de spuma valurilor care se izbeau de ele în reflux. Și Iorgu îl văzuse
și îi făcu semn, ridicând un braț.
– Ei?!... Cum e? îl luă pictorul în primire.
–Încă nu e terminat
tabloul. Ce să zic? Mă întreb de ce ai pus luna deasupra mării când încă e ziuă
și soarele e tot mai stăpân peste ape? Dar, mă rog, fiecare cu imaginația sa,
își dădu Tiberiu cu părerea.
–Păi fiindcă a fost
început într-o seară, dar despre trucurile mele în pictură vorbim altă dată.
Uite, și-i arătă undeva în depărtare, luna era acolo sus, mare cât un ban de
aramă, cum ar fi zis nevastă-mea. Și chiar era pe bune! De-asta pari, nu-i așa,
atât de surprins! Dumneata,
care ești scriitor, înțelegi, nu-i așa, că asta a fost doar o metaforă?
–Și
soția dumitale pictează? fu curios Tiberiu să afle, așa, ca pentru a duce vorba
spre altceva decât tabloul care nu arăta a-l impresiona cât de cât.
–O,
nu! Iubea doar poezia. I-am surprins odată ceva care părea un poem, am întrebat
ce mai e și asta, dar mi-a smuls hârtia din mână și a țipat la mine că nu mă
privește. E un subiect dureros și nu cred că te privește, îmi striga.
Dar nu, nu a scris niciodată, dacă asta vrei să știi. Îi învață, însă, pe copii. Are o
clasă de copii pe care îi tot duce dintr-a I-a până în a IV-a și tot așa...
Tiberiu nu părea interesat și ridică o
mână, arătând către cele două bărci de pescari:
–
Vai de mine! Se
pare că s-au încurcat în plasele alea. N-ar trebui... să facem ceva?
Dar
celălalt râse pe înfundate. Înțelesese și el că Tiberiu se chinuia din
răsputeri să găsească un subiect de conversație, altul decât problemele lui
familiale, ori căuta dinadins să încheie discuția aia penibilă despre tablou.
Numai că Tiberiu observase febra aia vicleană care îi licărea în priviri și se
aplecă înainte să culeagă o scoică, ceva, poate era lăsat să plece, își zicea.
Numai că Iorgu ghici cam cum voise el să o întoarcă și un râs scrâșnit și
chinuit îi scăpă din gâtlej:
–Văd că te grăbești să te întorci la pensiune. Doar un
pic, să strâng și eu aici și mergem împreună. Poate reluăm discuția pe drum.
Așa, așa! Și începu să-și strângă lucrurile. Tiberiu înțelese că nu mai avea
nicio scăpare și trebuia să-i îndure prezența până la cameră. Tot drumul Iorgu
trăncăni ba una, ba alta și Tiberiu nu se gândea decât la punctul final când,
în sfârșit, va scăpa de pisălogeala vecinului de cameră.
În noaptea aia adormi foarte
greu. Nici măcar un rând nu fusese în stare să aștearnă pe hârtie. Zilele
următoare i se părură insipide. Ori de câte ori își întâlnea vecinul de palier,
la masă, sau la bazin, Tiberiu acuza aceeași migrenă care nu-l lăsase să doarmă
noaptea ce tocmai trecuse. Iorgu părea a nu pricepe toanele lui Tiberiu și nici
realitatea aceea aparentă pe care o trăia el în preajma pictorului.
Ultimele zile din săptămâna aceea
trecură destul de greu pentru Tiberiu. Scrisese ceva pagini la roman, dar nu
era încă mulțumit cât înaintase în poveste. Își studie agenda și văzu că mai
rămăseseră doar două zile de ședere în pensiune. Stătea la fereastră și se
gândea că, uite, mâine-poimâine va trebui să plece și el nu va găsi niciodată
un sfârșit pentru eroii săi și cine știe cât timp va mai trece până îi va opri
din goana aia a lor prin câmpia dobrogeană. Și tot privind marea, și primind în
urechi zbuciumul neostoit al valurilor, se hotărî. Scoase o coală albă, de
hârtie și începu să scrie: Cele două
năluci din pădure se țineau deocamdată ceva mai la distanță de sania lor. La
lumina unei raze care se mai strecura prin foaia ca de plumb a cerului, băiatul
care ținea hățurile calului, zări cum se strecurau printre crengile copacilor
mici străluciri ale unor țevi metalice. „Aștia au puști cu ei, îi strigă fetei.
Trebuie să mă țin cât mai departe de pădure”. Trase de hățuri și cârmi ceva mai
departe de marginea pădurii. Calul simțise ceva
și fornăia speriat, scoțând aburi pe nări. Băiatul nu-l lăsa să-și ia avânt.
Ținea strâns de căpițea și-i vorbea mai tot timpul. „Ho mă, ho Roibule, așa
mă...stai ușor băiatule... Că doar n-or da tătarii. Or fi niște vânători și
ei.” În același timp privea cu îngrijorare înainte, unde spera să zărească
liziera și pe iscoada cu care aranjase trecerea peste graniță. În el îi era
nădejdea acum. Atunci se produse ceva neașteptat. O trosnitură îl izbi în umăr
și simți o durere mare care îl aplecă jos de pe capră. Nu dădu drumul hățurilor,
dar se prăbuși pe spate, în sanie, lângă fata tătară. În spatele lor se auzi o
bubuitură care sparse liniștea pădurii și care făcu să țâșnească din cuiburi
ciorile amorțite...
Lăsase tot timpul fereastra deschisă cât ațipise și pesemne, de-afară,
de pe țărm, vuietul mării îi amplificase somnul. Pescărușii țipau și ei undeva
în larg. Nu avea să știe nici cât scrisese la roman, nici când ațipise cu
fruntea căzută pe braț, însă se văzuse și el printre urmăritorii fugarilor din
sanie. Călărea alături de fii beyului, era clar, dar nu înțelegea de unde avea
în mână arma ce i-o dăduse Negivet și pe care cu o cârpă unsă cu ceva ce semăna
cu siliconul, cârpă pe care o găsise în porthartul atârnat de cartușieră, o
lustruise acolo la balta mare din pădurea Hagieni. Cum calul pe care-l călărea
era mai iute decât al tătarilor urmăritori, Tiberiu se văzu la nici
treizeci-patruzeci de pași în urma fugarilor. Ciudat însă, cel care ținea de
hățurile calului care trăgea sania nu era altul decât Iorgu, pictorul. Așa cum
îi apăruse și lui în ziua aia, când se oprise în pragul ușii. Același individ umbrit de o paloare specifică bolnavilor
de icter, ca o arătare ce nu se distingea prea mult de a unui gândac imens,
kafkian. „O Doamne, nu!” îi veni să strige. Cea din sanie, răpită de Iorgu, nu
era alta decât Katia, iar fata îl zărise și ea gonind pe urmele lor și acum îi
cerea ajutorul. „Tiberiu, striga ea cât putea de tare și înfricoșat. Aici
suntem!”... La un moment dat chiar reușise să se ridice în sanie și cojocul cu
care era înfășurată îi alunecase la picioare, rămânând doar într-o rochiță de
vară, albastră, cu multe, multe floricele. „Ia-mă cu tine! Ia-mă cu tine acu’,
imediat, așa cum sunt!”, îi striga. Nu era nicio îndoială, Katia era, așa cum o
văzuse el în Deltă, la Crișani, cu părul cu breton, sprâncenele arcuite
deasupra ochilor migdalați, prințesa cu care dansase în jurul focului de
tabără. Cu patul armei începu să lovească tot mai grăbit în crupa calului cu
care gonea pe urmele saniei, pe care, iată, n-o mai ajungea din urmă. Însă
loviturile alea nu veneau din crupa calului pe care tot încerca să-l zorească.
Cineva ciocănea tot mai insistent la ușa lui. „Somnambulul de Iorgu precis bate
iar la ușă!”, mormăi el supărat că trebuia să îi deschidă ușa. Dar când trase
de clanță, se trezi nas în nas cu patroana pensiunii.
–Ce-ați pățit, domnule Vancea? De un sfert de oră bat la
ușa dumitale. Domnule, da’ ce somn greu ai !, se arătă mirată doamna
Cheuser.
–Daa!... Cred că am avut
un vis urât. Mă scuzați! Care să fie pricina vizitei dumneavoastră? întrebă. Și
se frecă la ochi, să arate, dacă mai era cazul, că dormise profund.
–Uite de ce, domnule
Vancea. Știu că ați fost vecin de cameră cu pictorul. Tocmai a plecat în grabă
să ia trenul către casă. Acum două ore a coborât cu bagajul jos și mi-a predat
cheile. Mi-a arătat și o telegramă: „Vino urgent, pe mama am dus-o la spital!”
Și semna scurt: fiica. Și abia cum am intrat în cameră să scot lenjeria, știi
și dumneata cum se face, uite ce am găsit într-unul din sertarele de la dulap:
îi arătă și lui o cutiuță de lemn, cu un capac încrustat ca la orice sipet,
cutie pe care o ținuse sub braț. Știți? Nu vreau să mi se spună că i-am umblat
în cutia lui și i-am luat niscaiva valori, Doamne ferește! M-am uitat din
curiozitate înăuntru, dar nu are decât niște fotografii și câteva suveniruri ca
mărunțișuri... Am ținut să mai știe despre asta și altcineva, doar adineauri am
ridicat-o din camera lui. M-am gândit la dumneata, v-am mai văzut împreună.
Și doamna Cheuser deschise
cutia și răsfoi cu degetele printre lucrurile din ea, pentru a-i demonstra lui
Tiberiu că ceea ce spunea era și adevărat. Tiberiu voi să caște ca pentru a
arăta că înțelegea tulburarea patroanei, dar că nu era nici un capăt de țară că
răscolise printre suvenirurile din acea casetă. Însă privirea i se opri asupra
fotografiei care se afla deasupra lucrurilor și care înfățișa o fată brunetă cu
părul cu breton și sprâncene frumos arcuite.
–Stați așa!... O clipă, o
clipă, dacă-mi dați voie, și ridică între două degete poza cu pricina. O, nu,
Doamne, țipă el ! Asta nu!... Nu se poate una ca asta! Dumnezeule?!...
Din fotografia îngălbenită îi
zâmbea Katia. Katia lui. Așa cum o știa din Deltă, de la Crișani. Doar că în
fotografie purta o rochie vișinie, cu buline și floricele albe. Nu era deloc
schimbată la chip. Era așa cum o cunoscuse el. Întoarse fotografia și citi ce
scria pe carton: Katia... și urma anul când făcuse poza. Ceva mai jos, Katia
făcuse o mențiune: „Pe vremea când luna...
era ca un ban de aur” Anul, anul?... murmură Tiberiu. Era anul când el
tocmai termina Politehnica și se pregătea să își ia un post de inginer undeva
în țară. Mai privi încă odată la chipul drăgălaș al Katiei și puse fotografia
în caseta din mâna patroanei. Simți că se prăbușește. Găsi zidul și puse o mână
de sprijin pe perete. Cealaltă mână și-o duse la frunte, acolo unde o durere
ascuțită fusese răscolită de un corp fierbinte.
–Domnule Vancea, domnule
Vancea, îl scutură patroana, îngrozită de paloarea lui. Ce s-a întâmplat,
domnule Vancea?
–Mă scuzați, doamnă, migrenele
astea... Cred că mi-au fost răscolite de la băi. Cu puțină odihnă o să-mi
treacă. Sigur! Nu vă faceți griji numai din atâta!
Intră înapoi în cameră și
închise în urma lui ușa. Doamna Cheuser ridică doar din umeri, bombăni ceva la
adresa bărbaților „ăștia” moi ca o cîrpă și Tiberiu, din spatele ușii, se
încredință că plecase de acolo. Acum simțea că și camera se învârtea, toată,
odată cu el. Ajunse la fereastră, o deschise larg pentru a intra aer proaspăt
de la briza mării, dădu cu ochii de paginile abia scrise, le luă și începu să
rupă bucăți-bucăți hârtiile. Azvârli o mână prin fereastra deschisă, apoi mai
aruncă încă un rând de hârtii făcute bucățele. „Nu se poate! O, Doamne, asta
chiar nu se poate!...” Și aruncă alte bucăți de hârtie care speriară cu
foșnetul lor și vrăbiile aciuate în frunzișul copacului crescut la fereastră.
Iar Tiberiu privea hârtiuțele rupte luate de vânt și purtate pe țărm, care
încotro, strângând și din dinți ca să nu-i pară un geamăt vocea, ori din cauza
durerii din tâmplă. Oricine ar fi intrat atunci în cameră și ar fi privit scena
de la fereastră, ar fi tras singura concluzie care i-ar fi venit în minte:
„Cred că e beat, sau nebun!”
–Nici pe voi nu v-am putut
salva, nici măcar pe voi n-am știut să vă țin aproape ! Zburați, zburați!
În orice poveste suntem făcuți și să pierdem. Cine poate schimba asta?... Până
aici, cum ai zis acolo pe bac, Katia. Până aici! Privi la copacul în care se
agățaseră câteva bucăți de hârtie. Acum realiză că doar Katia fusese singura
lui poveste de dragoste, poveste pe care o trăise doar o zi și o noapte. Ce e
viața! Presimțeam că amintirile nu mor, dar până și copacii mor, nu-i așa? Toți,
Katia, toți...
În mintea lui, Katia rămăsese pe sania aia, în pădurea din care ea îl
striga… Dincolo de fereastră, printre crengile copacului, bucățile de hârtie
păreau niște ființe care dădeau din brațe a neputință, că până și arborele parcă
se mira cum, dintr-o dată, printre crengile lui, undeva pe cer, răsărise luna. Și lui Tiberiu i se păru că luna… era ca un ban de aur.
Tudor Cicu
* povestirea face parte din cartea de poevestiri cu același nume, aflată în lucru.
