vineri, 27 aprilie 2012

147. Refugiul din "Veneticii" lui Ion Lazu: necunoscuta din spatele frontului, pe vreme de război

5. Tăria poveştilor şi adevărul care alungă moartea

   „Păcatul vostru cumplit vă împiedică să-mi vedeţi strălucirea...” – se spune că au fost ultimele cuvinte (după J.L.Borges) ale unuia dintre Apostolii lui Iisus. După care, acesta a fost străpuns cu lăncile. Cât adevăr există oare, în Clipa apăsătoare când te rogi Domnului tău, pentru a-ţi elibera ogorul fricilor tale? Oare, neputinţa de a te adresa, totuşi, cuiva, care trebuie să oprească timpul în loc, pentru a face loc plângerii tale, face parte din spectrul acestui adevăr? Nu avem revelaţia lui Mitea (din „Fraţii Karamazov”), pentru a răspunde la această întrebare. Cred, însă, că adevărul nu iese la lumină, decât pus în braţe de cumpănă. Şi, pentru asta, se cade ca talerele judecăţii noastre, atunci când răsfoim cartea despre care avem mai apoi a ne pronunţa, să coincidă cu cele ale scriitorului care s-a aşezat la masa de scris, pentru a-şi depăna povestea. De pildă, o frază din „Veneticii”, peste care trecusem iniţial cu vederea, m-a întors mai apoi la a reflecta cele amintite mai sus. Redau acea frază: „Dacă nu ştii de unde vine porecla asta, ţi se pare că e de batjocură; dar dacă ştii povestea, vezi că e mai altfel...”. Fraza aceasta, m-a urmărit, mai apoi, pe tot timpul lecturii. Era scena, în care Mihăiţă, tocmai ceruse mamei sale, să-i explice, de unde până unde, ai săi, foloseau numele de „bâtcă” în loc de bâtă. Mama, începe o lungă poveste, cu incursiuni în istoria neamului, doar-doar, copilul va accepta forma lingvistică a obiectului comentat. Istorisirea mamei, are câte ceva din suferinţele şi patimile neamului acesta. Aici, ca flacăra care izbucneşte în vatra „adormită”, istorisirea mamei aprinde imaginaţia copilului: „... s-au ameţit turcaleţii, de, neobişnuiţi cu aşa ceva; s-au îmbătat, au adormit acolo, palancă la pământ, în jurul focului din vatră. Atunci, străbunicul, pe la spate, i-a omorât pe toţi şapte cu o bâtcă” (p. 166-167). Când n-ai fost niciodată pe aceeaşi treaptă cu viaţa ta şi a celor de lângă tine, nu se poate spune că ai fost ancorat în viaţă. Acest liant nu ţi-l poate da decât poveştile copilăriei. Astfel de rânduri, nu pot fi scrise nici de filozofi, nici de oameni simpli; e nevoie de o aplecare în rugăciunea scrisului, în care, atunci când eşti la masa de scris, să te poţi adăposti în ea, dar, şi de a o întoarce spre copilăria absolută prin scrisul ei, atunci când, tot la masa de scris, te opreşti o clipă, cu ochii umezi în sus şi, revenind din nou la masa de scris, cititorul să te simtă alunecând ca pe o frânghie nevăzută. Am ţinut (într-adins) să punctez, tăria poveştii din romanul „Veneticii” lui Ion Lazu. „Acasă la tine, tragi uşa, pui zăvorul şi nu vrei să mai ştii de lume” – notează autorul, undeva, în paginile romanului. Şi asta, pentru că, odată ieşit în lume cu povestea ta, cu istoria nemaipomenită a unei familii refugiate, pe vreme de război, în spatele frontului, ori trebuie să ai grozăvia acestor trăiri, tot timpul, deasupra capului, ori să o înlocuieşti cu alta şi mai trepidantă. Răspunsul îl dă Vera, într-o clipă de îngrijorare cu privire, nu la ea, ci la soarta copiilor ei: „Vezi, asta e, stau ţeapănă, mută şi-aş vrea ca ei să citească pe fruntea mea că...”. Aceste puncte, care urmează frazei de dinainte, ne aminteşte nouă, că în noianul de gânduri avute-puse-impuse-cernute (şi) desfăcute, cu privire la soarta copiilor ei, Vera aluneca între viaţă şi moarte pentru un adevăr hamletian. Există sau nu există un astfel de adevăr, în viaţa ce Domnul ne-a dat? „Totul ar fi de văzut şi de admirat” – rosteşte până la capăt, acest gând, Vera. Se pare, că Grigore însuşi, pierduse faima moldoveanului arhicunoscut pe meleagurile sale de baştină, că, aici în Oltenia, nu reuşise „până acum” să-şi scoată din suflet obida; „povestind şi iar povestind”, de aceea încerca el să-şi ogoiască sufletul, luându-şi martori pe toţi cei de faţă. Şi, în primul rând pe Vera (care trebuia să se convingă cât de mulţumită ar fi trebuit să fie alături de un aşa bărbat, care nu a înclinat nici acolo, dar nici aici – pe ţinuturile natale şi apoi cele de refugiat – de a fi o buruiană visătoare a materiei). Cât despre om, căutându-şi soarta (asemeni lui Iov cel biblic), Grigore – din tot ce am înţeles – şi-a câştigat o demnitate din lupta sa cu răul unei societăţi ce te putea îngenunchea oricând. Ne-am fi aşteptat (după atâtea nedreptăţi ale sorţii) să-i auzim, sfâşiitoarea întrebare firească: Ce soartă ai ursit Doamne, omului, de-l chinui de-a lungul vieţii, să-şi poarte povara în spate, fără a-i veni în ajutor?. Nici Vera, nici Grigore, n-a făcut-o. Cât despre Papaşa, el va rămâne emblematic surprins în tablou, la pag. 17. Părinţii n-au vârstă; de bine de rău, şi-au petrecut zilele împreună, dar fiecare a murit singur. Trenul tristeţii trece peste noi, de parcă nimic nu mai face parte din noi. Un fluviu curge în continuare (în noi) – e viaţa lor. Taina lor se întâmplă numai înlăuntrul nostru. De mâine încolo, viaţa celor doi, nu mai poate lua forma întâmplării. Totul tremură în univers (de la scrierea „Donului liniştit” şi, cum am zis la începutul acestei cronici, poveştile mari, vor poposi şi la urechile celor ce n-au vrut să audă, că dacă n-am scrie despre drama părinţilor noştri „timpul ar trece peste noi cu nepăsarea lutului grăbit” cum ne avertiza marele Will. Şi, abia după aceasta, vom avea revelaţia pe care şi Mitea a avut-o, atunci când află cu o răvăşitoare bucurie, că bătrâna slugă a înviat, că Grigori trăieşte: „Mulţumescu-ţi ţie Doamne, că mi-ai ascultat ruga şi ai săvârşit această minune fără seamăn pentru mine, păcătosul şi netrebnicul!...” Lui Mitea, anchetatorii săi, îi redase viaţa cu un singur cuvânt. Asta înseamnă să fii recunoscător celui care scrie. Celui care arde prin cuvintele sale. Dar, cum rămâne cu omul? Cel nesimţitor şi mult străin de zicerea scriitorului? Cruzimea omului de rând, aproape că atinge perfecţiunea (sugera Dostoievski – lecţia fiindu-ne transmisă şi nouă de Ion Lazu prin „Veneticii”), iar scriitorului îi revine datoria să ne-o dezvăluie în povestea sa. Ca, tu cititorule, oricât te-ai strădui, încercând a intra în dialog cu scriitorul, să nu-i dai niciodată de capăt.       

 

joi, 26 aprilie 2012

146. Refugiul din "Veneticii" lui Ion Lazu: necunoscuta din spatele frontului, pe vreme de război


 4. Fugara lor trecere pe pământ 

   Poate, doar un pictor alunecând cu pensula pe suprafaţa pânzei, după nuanţele pe care le reflectă lumina asupra obiectelor din jur, ar îmbunătăţi ceva din răutatea unor olteni, cărora soarta, le-a pus faţă în faţă drama refugiaţilor basarabeni. Autorul însă, îi portretizase fără patimă. Trăim o identificare cu toate personajele acestui roman („Veneticii”) copleşitor prin fineţea şi forţa descrierii. „Nici o nenorocire nu poate fi aşa de mare încât să mă desfacă fărâme şi să nu mai fiu” – spunea (vă mai amintiţi?), Grigore. Şi, noi credem că adevărul nu iese la lumină, decât pus în cumpănă. Dar, pentru asta, se cade ca talerele judecăţii să nu fie măsluite. În sprijinul acestor nedumeriri ale cititorului său, autorul nu-i iartă nimic lui Grigore. Nici măcar escapadele extraconjugale, pe care ar trebui să le înţelegem şi să i le trecem cu vederea, întrucât Vera, oricum, din prea multă dragoste pentru copii ei, va rămâne „stană de piatră cu ochii ţintă în ochii bărbatului”, înţelegând instinctual, slăbiciunile bărbatului ei şi, probabil prin asta, dominându-l. I se potrivesc Verei, versurile Magdei Isanos: „Mă uit drept în soare râzând”. Dar, ce nu i se potrivesc. Asta, îl va conduce până la urmă şi pe cititor la o anumită înţelegere a personajelor din cartea sus menţionată. „Tot ce există provoacă, mai devreme sau mai târziu, coşmarul”. Toate, însă, la timpul lor! Personajele lui Ion Lazu, în tragismul lor, au în comun: iubirea, furia şi îndrăzneala celui dat la marginea vieţii de o soartă nedreaptă, de a se măsura cu Dumnezeu. Fiecare, cu armele lui. Vera, alesese tăcerea. „De ce tace mama? Vezi bine, ea ştie despre copiii ei o serie nesfârşită de lucruri. Cine altul, dacă nu ea, le poartă în suflet”. Chipul mamei (prin sufletul ei, aburind ca o pâine caldă) e un omagiu adus femeii în literatură. De ce nu mai cântă inima Verei? „Eu nu am mai cântat după ce l-am pierdut pe Mihăiţă”, se destăinuie ea. Cugetă însă adânc: „Să mă fi aruncat în coama unui astfel de cântec, plin de haz; numai că eu n-am mai putut îngăima o silabă, mi se punea un nod în gât cât pumnul”. Şi, continuă autorul: „Cât despre hărmălaia din mintea ei: asta era altceva. Şi-n capul altora o fi la fel? De ne-am da toţi drumul la gură, pe cât de învârtejite ne sunt gândurile, s-ar speria ciorile, vrăbiile şi celelalte înaripate, s-ar ridica înspăimântate la cer şi n-ar mai cădea de acolo decât moarte de oboseala zborului....”. Iar Grigore: „zice el multe, la necaz...” Parcă-l auzi pe Grigore povestind întâmplări de pe malul Nistrului. Grigore ştie că au şi povestirile rostul lor şi a lor rânduire lumească: „Nu există decât întâmplările dintr-o viaţă, şi apoi povestirea lor. Spui povestea, rămâi gol, pustiit. Unde e tumultul vieţii tale? S-a risipit ca o nălucă...” După Grigore, evident ne-am întreba şi noi: are sens, efortul unuia sau altuia, de a nara întâmplări ce par dintr-un cântec sadovenian, de demult? Pentru a răspunde, va trebui mai întâi, să-i dăm cuvântul autorului, întărindu-i astfel, cele spuse, ca un bătrân înţelept: „Îmi pare acum că anume acesta a fost efortul dintotdeauna al scriitorului: să vorbească despre lucruri care nu mai sunt, ca şi cum ele ar mai fi, şi ca şi cum prin asta le-ar putea face să existe, în continuare. Conştient că vorbeşte despre lucruri trecătoare, el încearcă să le încetinească pe cât posibil căderea; să le facă un pic veşnice...” Întărim şi noi cele spuse de autor, evocând capitolul „Călătoria”, capitol ce pare a fi ieşit de sub pana unuia ca Gogol. Ce poate fi rostit, mai simplu, mai clar şi pe înţeles, înţelept şi aşezat, precum cele gândite de Vera, femeia simplă care a crescut 5-6 copii? Să-i punctăm din nou vorbele: „Te repezi să-i tai capul omului. După aceea îţi dai seama că te-ai pripit. Î-l mai lipeşti la loc?” Aşadar, ce-ar mai fi de spus? Ne asumăm clocotul şi zbuciumul sufletului ei. Inima îndoită a Verei, pe parcurs cât a durat călătoria (după 40 de ani de la refugiu ) spre locuinţa din Bucureşti a fiului ei, e un amestec de zbucium şi gânduri spre locurile natale de pe malurile Nistrului, conştientă că asta nu se va mai realiza. Copleşitoare, însă, gândurile. Remarcabile, însemnările unui autor înzestrat cu ochii unui pictor, mult prea grijuliu, la orice detaliu. „Dreptate pe hârtie – cine are nevoie de ea?” – se întreabă autorul la finalul romanului. Dacă setea şi foamea de absolut, nu pot fi satisfăcute de flacăra celui care scrie (aici, probabil că vom fi de acord cu convingerile lui Sartre, care, înţelegea că pe acest tărâm nu se pot înşira doar cuvinte, cuvinte...), păi atunci, nu ne rămâne decât să-i urmărim traiectoria „celui” despre care se scrie, că, pesemne, o şti el ceva. Omul care scrie, înfruntând doar cu pana sa un imperiu al cuvintelor, poate fi retoric (şi, bine că este aşa), dar omul despre care se scrie? Înfruntă „el” viaţa şi lumea, în sensul şi nota ei adevărată, ori, devine prin prisma celui care scrie, doar purtătorul de imagine al „tragico-comediei” piese, numite viaţă, şi construită tiranic de pana celui aplecat asupra colii de scris? Eu, sau tu, cititorule, vom răspunde deopotrivă pentru a petici o inimă şi în noi zdrenţuită după plecarea părinţilor noştri. Pentru a acoperi cu povestea celor doi, Grigore şi Vera, un suflet pe care chemările depărtărilor ne împing într-acolo, rămânem doar cu tristeţea că am ajuns la sfârşitul romanului, de nu mai avem, iată, liniştea de a nu fi spus încă totul, în trecerea noastră pe pământ.     
                                                                                                                                                                                         (va urma)



miercuri, 25 aprilie 2012

145. Refugiul din "Veneticii" lui Ion Lazu:necunoscuta din spatele frontului, pe vreme de razboi


 

3. Viaţa – un fluviu care curge mai departe

     Îl înţelegem pe autor, abia când afli ce spunea Cioran despre nenoroc: „Fericitule Iov, care nu erai silit să-ţi comentezi strigătele!”. În rest, parcă îl auzi pe Grigore, pustiind cu cuvintele sale întâmplări ceva mai vesele de pe malul Nistrului. Nenorocirea are o parte bună: ne învaţă să-i cunoaştem pe oamenii adevăraţi. Destinul fiecăruia (ne dă de înţeles autorul), se făureşte prin caracterul pe care ţi-l dezvălui singur cu prilejul unor astfel de nenorociri. Şi, fiindcă o nenorocire nu vine niciodată singură, asistăm şi la clipa care vine să-i ia prin surprindere. Găiţoaia, izgonită din casa concubinului, îşi cere înapoi căsuţa în care refugiaţii din Basarabia, repartizaţi de autorităţile locale, începuseră să se integreze cât de cât, la cursul firesc al vieţii. Familia Manu se mută la Sărăceşti, nume predestinat parcă secetei şi foametei din 47, descrisă de autor la pag. 204-205: „dar lumea spunea că dacă nici moaştele sfintei nu aduc ploaia, o să ne mâncăm între noi, ca moldovenii”. Scenei morţii lui Papa (în sanatoriu) de dublă pneumonie, îi urmează scena trecerii în nefiinţă a copilului cel mare, Mihăiţă, asemeni pârjolului, dintr-un timp venit să lase pustiu, după tot ce a mai rămas pe vreme de secetă. Timpul (va demonstra autorul şi în „Veneticii”) va încăleca omul, lipsindu-l de şansa de a lua calea demiurgului, pe care o viaţă l-a venerat. Transcriu aceste gânduri, numai pentru cititorul meu, chiar dacă trăirile sale sunt departe de ale autorului care şi-a scris cartea cu gândul la câţi alţi părinţi ai lumii acesteia. Mi-e greu acum, să spun, dacă partea a doua a romanului „Scribul familiei”, şi-ar fi avut sau nu locul după o primă parte, diferită ca stil şi scriere de prima. Dar, nu-mi pot ascunde acum, mărturisind aici, că lacrimile cele strecurate pe la colţurile ochilor, au venit abia în partea a doua. Aşadar, doar în partea a doua, o bună memorie a autorului, dă prilej cititorului să asiste la cele mai nostalgice - şi idealizate chiar - tablouri de familie, unde evocările sunt tratate realist şi întregesc înţelegerea personajelor din prima parte. Asistăm la un al doilea roman, care ne dă cheia înţelegerii evenimentelor desfăşurate în prima parte. Sufletul autorului e tot timpul cu gândul la cele demult petrecute, iar memoria sa, îşi retrăieşte trecutul prin povestirile personajelor care duc viaţa romanului mai departe. Aici, autorul are ceva din destăinuirea lui Voiniţki, fiul văduvei Maria Vasilievna, din „Unchiul Vania” al lui Cehov, care spunea aşa: „Iată, va ploua şi natura se va împrospăta, se va înviora. Dar eu voi rămâne plouat. Zi şi noapte, ca un spiriduş, mă apasă gândul că mi-am pierdut viaţa irevocabil”. Nu mulţi scriitori români manifestă o atât de corectă înţelegere a mentalităţii satului, încât (chiar idealizate) trăirile unei familii să coincidă cu trăirile unei comunităţi. Aici, intervine pana autorului, singurul care cunoaşte destinul şi interesele personajului creionat. Cu atât mai mult, cât, numai o inimă de femeie ca a Verei, le poate ascunde atât de bine ca să nu le ghicească toată lumea. Omul lipsit de îndoieli, e tot atât de departe de lumină ca întunericul planetar. Ceea ce nu e şi cazul Verei, care prin Anişoara (sora autorului), destramă încâlceala acelei nopţi de pomină, cum a fost cea cu furatul cailor. „Că viaţa nu se încurcă”, cum bine spune naratorul.

                                                                           (va urma)

marți, 24 aprilie 2012

144. Refugiul din "Veneticii" lui Ion Lazu - necunoscuta din spatele frontului , pe vreme de razboi


 2. Infernul refugiului

    Şirul întâmplărilor, din partea I-a a cărţii, începe cam pe la începutul primăverii anului 1944, când ruşii au spart frontul la Nicolaev şi se îndreptau spre satul lui Grigore şi al Verei (Ciobărciu), ca urmare a întorsăturii de pe frontul de răsărit, unde armata română dăduse înapoi până la linia Nistrului. Cu siguranţă, administraţia românească din zonă, avea de ce să fie îngrijorată de soarta acelor români localnici, şi care ar fi putut să dea socoteală pentru participarea nemijlocită în cucerirea Basarabiei. Să nu uităm, că însuşi  fratele Verei, Mihail, era înrolat ofiţer în armata română care lupta contra ruşilor. Ordinul de evacuare sosit pe numele lui Grigore Manu, cumnat cu Mihail, ofiţerul de război, îi dă statutul de refugiat, iniţial, şi de venetic, mai apoi, în rândul populaţiei care îi primeşte. Grigore primeşte vestea „cu toată nădejdea în suflet”, dar, stăpân pe sine: „Ştiu un lucru despre mine: că nici o nenorocire nu poate fi aşa de mare încât să mă desfacă în fărâme şi să nu mai fiu”. Vera, soţia lui, ca orice femeie, şi cu trei copii mici după fustele ei „rămase stană de piatră, cu ochii ţintă în ochii bărbatului”. Cele două ipostaze ale părinţilor, în febra plecării, sunt magistral surprinse, iar imaginea bătrânului lăsat în urmă, mişcătoare! Încep pregătirile de plecare. Şi, autorul ştie să apese pe pedala accelerată a narării şi simţămintelor atât de schimbătoare situaţiei dramatice, încât cititorul, le va parcurge cu sufletul la gură şi inima îndurerată, precum a mamei, care nu mai ştie în ce parte cardinală să-şi mai strige amarul, şi nenorocirea căzută trăsnet pe capul lor. Nici nu mai ştii ce să blestemi mai curând: războiul, oamenii locurilor, soarta, sau neputinţa de a interveni în destinul lor. Apoi, drumul Verei, împreună cu cei trei copii, şi ceva amintiri, printre lucrurile luate în grabă din casă, în căruţa trasă de caii conduşi de Grigore, până la trenul care să-i ducă pe refugiaţi spre locurile repartizate prin ordin: Satul Vechi din Slatina. Întâmplarea din tren (cu copilul Verei, plecat după apă, şi trecut apoi în scrâşnetul trenului care se pusese în mişcare, prin geamul de la tren), e memorabilă. Autorul mânuieşte bine naraţiunea atunci când scenele trebuie să devină dramatice. Vom mai întâlni astfel de scene, narări, care se citesc cu sufletul la gură. Plecarea din gara Căuşani are loc pe 13 martie 1944, iar pe 22, ajung în Bucureşti. Şi, pe 25 martie ajung şi în Slatina, punctul final al refugiaţilor. După un timp, soseşte şi Grigore, cu căruţa trasă de caii lui vestiţi, ce nu poate să nu atragă invidia localnicilor. Cu sosirea Donei (sora lui Grigore) şi după primul paşte sărbătorit în ţară, asistăm la un alt eveniment neaşteptat în familia Manu: naşterea celui de al patrulea copil al familiei. Travaliul disperat al familiei Manu, mutându-se dintr-o locuinţă în alta, se transmite, ca pe un disconfort, şi cititorului devenit (la acest capitol) deja părtaş la suferinţa şi necazurile veneticilor, într-o ţară care ar fi trebuit să fie şi a lor. Autorul recurge la un stil realist şi accelerează spre întâmplările care vor ridica şi tensiunea cititorului, un cititor identificat când cu unul, când cu altul dintre personaje. Şi asta, numai datorită răutăţii unor olteni localnici, care nu manifestă înţelegerea noastră de a da o mână de ajutor unor străini bătuţi de soartă. Urmează sosirea bunicului Papa (tatăl Verei), după două luni de mers, din Ciobărciul făcut una cu pământul de bombardamentele războiului. Întregirea familiei, pare a aduce liniştea în familia Manu: „cu servieta strecurată într-o straiţă, aruncată pe umăr şi cu bastonul în mână, a pornit în pribegie”. Bunicul Papa, parcursese toată această distanţă, din Basarabia până în Slatina „cum a vrut Dumnezeu”; când cu căruţa, când îl lua cineva, când dormind pe unde se nimerea. Scena cu furatul cailor lui Grigore (singura, şi cea mai de preţ avere din curtea sa) din grajd, este emblematică. Naratorul alege tonul alert al nedreptei întâmplări, ton, ce pare aţi transmite nenorocirea ce va urma, astfel încât scenele par şi mai dramatice. Năuceala acelei nopţi te izbeşte drept în moalele capului. Într-o lume străină şi ostilă, până şi Dumnezeu pare a-şi fi întors demult ochii de la venetici. Când Nataşa Rostov (din „Război şi pace” de Lev Tolstoi), îi spunea contesei Maria: „Celui ce are, i se va da, iar celui ce n-are, i se va lua”, reproducând cuvânt cu cuvânt cele scrise în Evanghelie, nu se gândise la Vera şi Grigore (cu siguranţă), ori cum că, asta, ar putea însemna grozăvia şterpelirii cailor din ograda veneticilor abia refăcuţi după infernul refugiului. De sub nasul lor, cum se spune în popor. De fapt, Tolstoi nu recurge întâmplător la Evanghelie. Ştie că, întotdeauna, se găseşte acolo un loc care se potriveşte în totul, cu cazul fiecăruia dintre noi. Ion Lazu redă scena din noaptea cu furatul cailor (dramatică noapte trăită prin acea superbă narare a autorului, în plan literar şi de cititorul său), alegând un ton alert, astfel încât, cele ce vor urma, să pară şi mai dramatice. Dar, oare, chiar nu erau? Cine ar dori să se pună în pielea lui Grigore şi să intre în sufletul Verei şi a lor săi? Doar aşa, redate halucinant de repede, scenele par şi mai dramatice. Năuceala acelei nopţi nu se poate uita uşor. Te pui cu hoţii? „Şaptezeci şi şapte de lacăte să fi pus peste tot! De ce n-am pu-us, de ce?” – se tânguia Grigore…  „Dar îşi dădu seama că e pe o cale greşită: în satul ăsta nimeni nu are lacăt la poartă, cel mult un zăvor...”.

                                                                                         (va urma)

luni, 23 aprilie 2012

143. Refugiul din "Veneticii" lui Ion Lazu: necunoscuta din spatele frontului, pe vreme de război

1. O poartă de comunicare cu lumea de dincolo

   Dacă n-am scrie despre drama părinţilor noştri „timpul ar trece peste noi cu nepăsarea lutului grăbit”, spunea marele William Shakespeare. Uneori, autorii îşi construiesc cărţile, ca pe o poartă de comunicare cu lumea de dincolo, cu lumea de după ei, cu tot felul de lumi, spre înţelegerea cititorului, că viaţa celor despre care a ars în paginile scrise, nu s-a petrecut în zadar. Aceste însemnări, sunt adresate direct cititorului, care n-a apucat încă să citească până acum (sperăm că o va face) cartea „Veneticii” de Ion Lazu, apărută la ed. Ideea Europeană (ediţia din 2009). Şi, poate mă va înţelege, dacă am să-i spun sincer, că eu, lectorul acestei cărţi, am început să citesc „Veneticii” destul de târziu şi, impresia mea este că autorul ei este un foarte bun observator, narând totul cu un vigilent simţ al detaliilor. Mi-am notat asta, în mod expres şi cred că va trebui imediat să caut în „Himera literaturii” (de acelaşi autor, o notiţă în acest sens) – ceva, în legătură cu asta. Ştiu că există. Imaginea bătrânului lăsat în urma căruţei, la Ciobârciu, m-a pus pe gânduri. Când am înţeles, că-n gestul său, bunicul Papa, nu vorbele celor de care se despărţea poate pentru totdeauna ar fi vrut el să reţină în căuşul palmei, ci, pe Vera, cu ai ei cu tot, am realizat că doar Şolohov avusese puterea sugestiei de a ne face să ducem instinctiv degetele la  gură şi să ne sfârtecăm unghiile, de ciudă, că n-a scris povestea eroilor săi şi după terminarea războiului purtat între semenii aceluiaşi neam. Sunt convins că, înaintând în lectura acestei cărţi (venite atât de târziu pentru mine), voi avea surprize mari. Dar, vedeţi cum Dumnezeu le orânduieşte pe toate?  Ea (cartea) a sosit la mine printr-un gest rar întâlnit între scriitori. Pe calea poştei române. Caut, şi iată ce găsesc în „Himera literaturii”: „Arta nu poate ieşi decât din mulţimea detaliilor... din descrierea migăloasă a lumii” (mi se pare că autorul îl cita pe Th. Mann). Dar, cel puţin, toţi învăţăm că „scrisul este cea mai însingurată meserie din lume. Şi cea mai grea”. Nici eu, dar, nici cititorul, nu trebuie să uităm asta. Pentru că, uitaţi în această pustiitoare singurătate, scriitorul moare cu fiecare cuvânt scris. Chiar şi Dumnezeu, la Facerea Lumii, a uitat, din păcate, să-i dea ca bonus câteva vieţi în plus. Târziu, însă, i-a făcut (cumva) dreptate: i-a dat viaţă veşnică prin opera sa. Cartea, se vrea şi ea o poartă de comunicare cu lumea de dincolo. Apoi, cum i-aş vedea altfel (vorbesc de Grigore şi Vera), dacă nu pe „amândoi înhămaţi pentru totdeauna la aceeaşi căruţă”. Avea dreptate, autorul, să spună, că privind în urmă ne vin din adâncul memoriei „amintiri care nu se învechesc, nu se şterg cu timpul”. Tiotia Odochia (sora bunicului Papa, pesemne), îmi aminteşte vag de „Mătuşa Ovdochia” a lui Ion Druţă (asocierea mi-a fost făcută de asemănarea stilului utilizat de scriitor) – voi mai reveni! -, acea Ovdochie dinaintea căreia, oamenii satului i-ar fi sărit cu baltagul, de le-ar fi stat în putinţă, zburlindu-se la mătuşa ceea aflată  în luptă cu crucea de fier, mult înălţată deasupra unei biserici înconjurată de viforniţa iernii. „Doamne-Dumnezeule, o fi nebunit baborniţa ceea...”. Ca să vezi mata, cititorule, ce asemănare de stil! Slobozia de pe malul Nistrului (undeva pe lângă Soroca), îmi aminteşte acum – din cele ce-mi rămăsese în memorie, încă de pe când îl citeam pe acel Druţă – de Ciobârciu şi „bunelul” familiei refugiate din calea războiului. Spun asta, pentru că, şi în „Horodişte” a lui Ion Druţă, şi în „Veneticii lui Lazu (uneori), stilul e sfătos-ironic. Aş vrea să-l las pe cititorul meu (până data viitoare, când va intra în posesia cărţii) cu nedumerirea bătrânului Papa, cel care privea nedumerit (după plecarea căruţei în pribegie), în timp ce aprindea îngândurat şi trist lampa din casă: „ai crede că nu a auzit bine, că nu a înţeles spusele fiicei din cauza huruitului roţilor. Dar, a auzit întocmai, nu vorbele ar vrea el să le reţină în căuşul palmei, ci pe Vera cu ai ei cu tot”. Tehnica scrierii cărţii utilizează şi aplecarea autorului către o integrare a viselor sale în corpul naraţiunii, astfel încât, personajele să ni se dezvăluie în coloratura romantică a amurgului care tocmai a aşezat liniştea aparentă peste miezul zilei. Vreau să punctez că, pentru lămurirea misterului din viaţa unor personaje, o astfel de tehnică e şi ea o poartă de comunicare cu cititorul. Teama că „istoria” - tare încâlcită - a timpurilor care vin, nu va reuşi să descurce, nicicum, iţele din dramele oamenilor de pretutindeni, rămâne în continuare calvarul atâtor şi atâtor locuitori ai planetei singulare (prin viaţa ce pulsează în ea), însă, pândită în continuu de neprevăzute pericole. Un filozof oarecare, aşezat în nu ştiu care parte a planetei, ne poate transmite orice despre toate acestea. Dar, ce poate fi rostit, mai simplu, mai clar şi pe înţeles, înţelept şi aşezat, ca cele gândite de Vera (din Veneticii lui Ion Lazu), femeia simplă care a crescut numai ea ştie cum, 5-6 copii. Să-i dăm cuvântul: „Te repezi să-i tai capul omului. După aceea îţi dai seama că te-ai pripit. I-l mai lipeşti la loc?” Imaginea zarzărului înflorit (dintr-un colţ al Americii, întâlnit în însemnările actuale din Jurnalul scriitorului Ion Lazu) îşi face simţită apariţia şi în paginile zugrăvite de autorul „Veneticilor”, în acel de neuitat capitol intitulat „Călătoria”, aruncând peste sufletul Verei, îndoiala unei drepte judecăţi a Domnului care le rânduieşte pe toate cu măsură: „A înflorit caisul drăguţul... Nu cumva noi, atunci când am venit în refugiu, ne-am aşezat într-un loc lipsit de lumină deplină, într-o cută fără noroc a pământului, în dreptul unei pete de soare? Şi, de aceea ne-a mers cum ne-a mers...”. După cum vedeţi, nu mai e nimic de spus după cele gândite de Vera. „Ce ticăloasă-i lumea-n vremea asta” - sună de această dată, un gând al autorului. Şi, mă refer şi la cealaltă faţă a monedei. Întâmplarea s-a petrecut pe la Tighina, când nemţii trecuseră Nistrul şi făcuseră prizonieri coloana care se retrăgea. Toţi evreii au fost aruncaţi în vagoane (îşi aminteşte Grigore), cu destinaţia morţii. Unul singur, Iaşa Pascar, confundat cu nume de român, scapă acolo: „Dar ştii ce e interesant? Nimeni dintre ai lui nu l-a pârât pe Pascar, nimeni nu a spus: staţi aşa, că şi el e tot evreu, ca şi noi!” Pe ce lume trăim? Să nu ne mai mirăm noi, urmaşii şi urmaşii veneticilor ori ai băştinaşilor, de ce am ajuns, unde am ajuns. „Oricât aş fi de fericit, se vede că judecata lui Dumnezeu nu se potriveşte cu judecata omenească”, îi spunea părintele Zosima (din „Fraţii Karamazov” a lui Dostoievski) lui Ivan. Părintele, vorbea pe litera Bibliei, cea mult cuprinzătoare de alte profeţii. Şi, de ce am fi noi, profeţii unei alte judecăţi? Dar, cum spuneam, autorul este un foarte atent observator al detaliilor. Uneori, stilul său e sfătos-ironic, ca al moldoveanului Ion Druţă. Uşurinţa cu care narează fiecare moment al desfăşurării evenimentelor, mă duce cu gândul la mâna pictorului ce alunecă cuminte cu pensula pe suprafaţa pânzei, în căutarea acelei nuanţe care să-i aducă pe pânză, lumina, reflectându-se de pe obiectele din jur. Veneticii? Sensul acestui cuvânt care ţi se înfige ca o lamă de cuţit în inimă, îl aflăm chiar din cugetările lui Grigore: „... prins cu munca şi răscolit de marile încercări prin care tocmai a trecut, făcuse greşeala să uite faptul că ei nu erau decât nişte venetici, oameni fără un adăpost, rămaşi la cheremul altora, care în orice clipă te pot azvârli în stradă sub un motiv sau altul”. Aluzia cu privirea la semnificaţia cuvântului acesta (cuvânt ce te atinge în moalele capului), o regăsim în tâlcul întâmplării de la pag. 335, când soarta cocostârcului se intersectează, prin asumare, cu soarta hărăzită veneticilor. E vorba, aici, de povestea tatălui, cel care şi adusese din luncă un cocostârc rănit la o aripă, şi căruia i se făcuse loc în magazia goală pe vreme de iarnă. Primăvara i-au dat drumul prin curte, să alerge de colo-colo... „Pe la mijlocul lui martie au început să vină păsările călătoare. Le privea de jos, trist. Aşa, zile la rând, cu ochiul în sus, spre şirurile migratoare. În a zecea zi l-au găsit mort – probabil de inimă rea...”
                                                                             (va urma)

duminică, 22 aprilie 2012

142. Nicolae Ciobanu (sau) Sentimentul nostalgic după copilăria şi vorba humuleşteanului Creangă (III - ultima parte)


3. Va bătea ceasul Mitropoliei?


Ca şi Humuleştii Moldovei pentru Creangă, ţinuturile nemţene la Nicolae Ciobanu devin pentru o vreme „bucătărioara” care „a avut vederea unicei ferestre direct în grădină, pe care-o observa până-n fund”, uneori până-n fundul chiriaşelor din curtea vecină...”, unde imaginaţia copilului privitor i se înfiebânta ori de câte ori descoperea „că locuitorii megieşi nu aveau în fundul curţilor „hulubarul”...”. Fiindcă tot compara casa „oblonită la ferestre” cu cea de pe vremea unei „mori a Norocului” (ce aminteşte de Slavici) să ne reamintim cum vedea acela, zariştea dinspre Moara cu Noroc: „ori din care parte ar veni, drumeţul se bucură când o zăreşte din culmea dealului pleşuv, căci venind dinspre locurile rele, ea îl vesteşte că a scăpat norocos...”. Numai că, aici, la fosta crâşmă a lui Avrum, liniştea „s-a impus după multe certuri şi alte cele, chiar mai rele”, pentru o linie de demarcaţie între bunele vecinătăţi heteroclite: „Ai mei erau făcuţi ori şoldovean cu limba lată, ori ceangausă pocită-n limbă”, la care vorbe, nici „ai mei nu le rămâneau datori”. Povestea (că totul e descris ca într-o poveste, dacă nu ar fi şi adevărată) se putea prelungi până în zilele nostre, dacă n-ar fi fost zidul acela împăciuitor: „după alţi câţiva ani, sătui să tot bage lemne şi cărbuni uzi pe foc, alor mei le-a dat prin cap să ridice din chirpici zdraveni şi cărămizi recuperate din demolări... o magazioară. Taman în dreptul bucărtăriei”. Iacov din „Maidanul cu dragoste” a lui George Mihail-Zamfirescu, într-un capitol intitulat „o noapte de pomină”, povesteşte cum alături de fluşturatica şi nebunatica Fana, urcaţi amândoi în podul grecoteiului, privesc prin nodurile scoase de la scândurile din tavan, direct în patul grecului (unde se petreceau lucruri de neimaginat pentru nişte copii), pentru că, ceea ce vedeau acolo jos, îi făceau să uite de ei, de lume şi de casa de nebuni. La Nicolae Ciobanu, în lipsa bortei (întâlnită şi la scriitorul vrâncean Gheorghe Mocanu), butoaiele folosite iarna la murături, era prilej vara „pentru umplerea butoaielor (cu apă – n.n), în care ne bălăceam în jurul pierit al vecinilor şi-n chicotelile vecinelor” – îşi contină Nicolae Ciobanu, povestea unei copilării de neuitat – văzând aşa draci goi despuiaţi de ţoale. Şi, uite aşa, ceasul Mitropoliei de care vorbea Ionel Teodoreanu în „La Medeleni” putea să bată şi de unu noaptea, că, nimeni nu l-ar fi auzit. Nici măcar povestitorul, care promite cititorilor săi, a continua povestirea de pe acele meleaguri nemţene.    

sâmbătă, 21 aprilie 2012

141. Nicolae Ciobanu (sau) Sentimentul nostalgic după copilăria şi vorba humuleşteanului Creangă (II)


2. Cu icoane şi imagini

Descrierea unei asemenea lumi intrată în amintire, îmi aduce aminte (după mulţi ani, ce-i drept, de la părăsirea satului natal, de ai mei, tot într-o căruţă încărcată cu „calabalâc”) de locurile mele natale: satul Tătaru din jud. Constanţa. „Bozii, brusturii şi cucutele de generaţii succesive fosilizate transformau mica grădină într-o stranie junglă”… Şi, îmi pare, nu autorul descrie toate acestea, ci eu, încercând a-mi trece pe dinaintea ochilor, imaginea unui sat dobrogean de demult. Viaţa de univers miniatural şi prozaic a mahalalei, lăsase în Ivan „copilul uriaş şi altceva nimic” din „Maidanul cu dragoste” a lui G. Mihail-Zamfirescu, un orizont fără elanuri, redus la nimicurile mari şi mici ale intrigilor purtate în mahala de la o poartă la alta. Dar, imaginea rustică a copilului Nicolae Ciobanu, nu pare a avea nimic comun din dragostea celuilalt erou, ce încercase inutil să îmbrăţişeze turma dobitocită „de trudă şi mizerii, cu traiul ca o tăvălire în cocină”. Şi totuşi! Să ni-l închipuim îmbrăcat, în „ţoale de-ale noastre, moi cu ţuhali din buci de cânepi” pe eroul acestui prezent episod „humuleştean”, nu-i chiar aşa, o treabă de trecut cu vederea! „Aşa că arătam ca un pui zburlit, tăvălit prin sare şi piper” – şi numai iacă! o altă imagine a copilăriei îţi este zugrăvită. Dincolo de „traiul de cocină” a eroului lui G. Mihail-Zamfirescu, ori a petrecerilor de pe vreme „de lapoviţă şi zloată, în clisa uliţelor fără caldarâm şi fără nume de pe la margini, prin funduri de maidane pline de gunoaie şi de mortăciuni”... descrise de Mateiu în „Craii de Curtea-Veche”, Nicolae Ciobanu (pentru a ne trece moftul şi supărarea), ne redă în a sa naraţiune „acel desuet al copilăriei mele farmec”. Acum, vraja bucătărioarei cu fereastră spre vecini, le dă celor doi fraţi aliniaţi în peretele despărţitor dintre antreu şi bucătărie „precum ciorile fumurii pe gard” – „condimente cu zeamă de curea, urecheli, dupaci şi <<mai faci, na mai faci?>>”. Că, la auzul unor astfel de vorbe, bine meşteşugite, nu că am fi zeloşi, dar poate „suspina ea de pe unde ne vedea” şi sfânta Vineri. Aici, spectacolul e trecut prin graiul acelui „coţcar” care nu mai ştie a vorbi decât în ziceri şi pilde ca scoase din „sacul de minciuni” al predecesorului său, Ion Creangă: „Vai de obrajii plesniţi, perciunii traşi, urechile lungite, cefile dupăcite şi cururile curelite şi durligile cu varga vârstate”... (sau)... „drept rugăciuni auzeai chiu şi vai, de schelelăiau coteii şi miorlăiau mâţele, cât de foamea lor, cât de mila noastră”. Limba, e numai o modalitate de reprezentare, o altă gesticulaţie aici, şi-ar pierde tot farmecul povestirii. Furat, însă, de toate aceste megieşe vorbe, naratorul uită de construcţia naraţiunii care pare a o lua şi dânsa după toporul lui Dănilă Prepeleac. Asta, în arta narării, înseamnă să nu auzi „zvâcnetul” toporului şi să te cam culci oleacă, pe urechea vorbelor amăgite cu icoane şi imagini.
                                                            (va urma)
   

vineri, 20 aprilie 2012

140. Nicolae Ciobanu (sau) Sentimentul nostalgic după copilăria şi vorba humuleşteanului Creangă

  1. Despre potrivirea durerii lăuntrice

Scrierea (cu dulceaţă de flori de salcâm) din povestirea „Bucătăria noastră cu şi fără fereastră”, de Nicolae Ciobanu din Piatra Neamţ, este o alunecoasă şi serioasă incursiune în apele răcoroase ale ţinutului sufletesc, în care s-au hârjonit înaintaşi de seamă ai literaturii noastre: de la Ionel Teodoreanu cu al său „La Medeleni”, până la Mateiu Caragiale cu al său „Craii de Curtea-Veche”. Povestirea, e o continuare a unei istorisiri mai vechi (despre ale căror întâmplări nu ne-am bucurat încă), cam de pe vremea „când ne clădeam 8-10-12 pe ea (sania bob - n.n) – şi ai săi – vreo trei ani s-au tot chinuit cu chiriile” de nu mai ştiai, părinţi şi copii, pe cine să vezi mai întâi „claie peste grămadă-ntr-o odaie”. Locurile natale devin simbolul universului acestuia mirific al copilăriei, cu grădinile megieşe de pe coasta satului şi „ogoitoare-n miasme”. Nicolae Ciobanu e deopotrivă romantic şi liric, un pic ironic şi hâtru, în stilul povăţuitor al lui Creangă („iaca, na poznă, că am uitat”), dar şi sobru narator când pune punct frazei, atunci când pătrunde cu ochiul în înălţimile cerului, iscoditor în a afla totul despre potrivirea durerii lăuntrice, cu mirarea de a se încânta de frumuseţea lucrurilor din jur, cu oamenii întâlniţi şi cumpătul lor. Copil fiind… „în zilele cu miroase-a-cârlig de nas şi miorlăituri”, se strecura pe sub ferestrele de obicei larg deschise ale locuinţei natale, nu atât pentru a speria cu răcnetele sale, musafirii, cât a trezi câte ceva în zâmbetele distrate ale gazdei. Ai sentimentul lui Paşadia din „Craii de Curtea-Veche” care trăia cu schimbul două vieţi. Dacă pe Paşadia, vedenia trecutului „în care se cufunda cu patimă, era singurul lucru în stare să-l mişte”, ei bine, imaginaţia unei „stradele” „ce ne ducea uliţarnic, până ce ne vărsa laia, droaia în gunoaiele ce precedau valea Moldovei” îi stârnesc lui Nicolae Ciobanu, viforniţe printre amintiri. „Moşule, dar parcă te-ai apucat să vorbeşti” – spune la un moment dat, trezind personaj şi narator în miezul acţiunii. Nenea Costel e cărpănosul din aceste amintiri, canţonetele şi Malaghenia fredonate de acesta, devin tablouri „pictorii” ale anilor aceia, iar „strada lui Cantemir” era locaţia ce adăpostea căsuţa „de zâna dumbrăvii”. Nu ai cum trece peste acei ani ai peregrinărilor şi tracasărilor din loc în loc, când „pe lângă căruţa tocmită să ne ducă mobila şi catrafusele, şi hodrobeiele la o altă destinaţie” (puşcăria „dintre livezi, de pe vestita Agarici”… „pavată-n macadam albăstriu!” cu aer de conac), devine simbol al unei altfel de „incantaţiuni” teodoreene. Dacă Olguţei, din „La Medeleni” i se umplea pieptul cu nostalgii de crivăţ la auzul versurilor lui Villon, nouă ne este „oblonită la ferestre şi uşă ca pe vremuri moara Norocului” – înţelegerea. Adică: numai poezie nu putea fi în inima unor oameni care, în sfârşit, se ostoiră la crâşma lui Avrum „lăcătuită în drugi de fier ce nu s-au dat jos, decât odată cu demolarea ei nevoită, grăbită de intemperii” spre fericirea(?) sau nenorocul familiei sale? Fiindcă, aici în noua locaţie, de ce să n-o spunem pe şleau: „iarna făceai pe tine de frig”. Aşadar, vedeţi ce crivăţ era şi în pieptul plin de nostalgii ai noilor locatari?
                                                      (va urma)      

joi, 19 aprilie 2012

139. Lupii (cvp)


   S-ar putea spune că oamenii, tot răscolind printre amintiri, se întorc când şi când – chiar dacă fără o nostalgie anume – la acele momente ale vieţii, când, viaţa trăită nu-i decât o grozăvie de care ai vrea să uiţi, şi nu se poate; seamănă cu întunericul în care orbii excelează prin concentrare a atenţiei, gata să surprindă din atemporal şi aspaţial până şi tăcerea îngerilor. Când ne vorbea despre război în rarele momente (şi înţelegeam că nu-i făcea defel plăcere), sufletul tatei devenea ca o casă în care o femeie cântase, născuse şi copii, şi acum “îşi petrecea până la poartă bărbatul care pleca în război” cum ar fi spus Ilya Ehrenburg despre un personaj în “Furtuna”. Când depăna amintiri despre război, acestea îi erau cele mai triste amintiri. Peste tot: noroi până la genunchi, tranşee întunecoase şi zori cenuşii, soldaţi mărşăluind prin ploaie, tufişuri udate de ploaie şi noroi, frig până la limita rezistenţei, jale, durere şi păduchi. Mai ales păduchi. Nimic din atmosfera unui basm. Fănuş Neagu, în “Îngerul a strigat”, prin gura soldatului Predescu, zugrăveşte un tablou al frontului, năucitor prin elocvenţă. “Eram pe front şi mă mâncau păduchii. Da ce păduchi! Mergeai călare pe ei. Mă aşezam uite-aşa, să desfund o cutie de conserve, şi păduchii mă târau încolo, ca pe rotile”. Istorisirea tatei începea din clipa în care căzuse prizonier la ruşi, împreună cu Dinu Gâlicel (zis Pobeda), un camarad de companie, din acelaşi sat cu tata. Cei mai mulţi dintre ei, fuseseră încărcaţi în camioane, imediat după încercuire, şi duşi către o destinaţie din care cine să mai ştie câţi mai rezistară până la capăt, iar o parte, printre care şi Dinu şi tata, fuseseră escortaţi cu arma şi baioneta până la un pichet de pădure, situat în apropierea unui drum de cale ferată. Tăiau copaci şi cărau trunchiurile până aproape de calea ferată, de unde, ulterior, erau încărcaţi în vagoane. „Dinu, care mai înţelegea ceva pe ruseşte, ne lămurea tata, zicea, că trunchiurile copacilor le trebuiau ruşilor pentru nişte poduri, prin apropiere”. În capul fiecărui soldat clocea acolo, un plan de evadare, şi care să aibă cât de cât ceva sorţi de izbândă. „Dacă omu are zile de trăit, scapă şi din faţa plutonului de execuţie”, spunea deseori Dinu Gâlicel ca să-l mai încurajeze pe tata. Era iarnă şi zăpada i-ar fi putut purta pe sănii până în adâncul unei râpe aflată în spatele pichetului împrejmuit cu sârmă ghimpată, iar de acolo... aveau ei să vadă mai departe, sau numai unul Dumnezeu, putea să ştie. Cum le-o fi fost soarta. Mai încercau câte unii să-şi dea drumul la vale, cu buşteanul, dar santinelele deschideau focul şi la vale nu ajungea decât buşteanul. O pată de sânge pe zăpadă şi o mogâldeaţă răsucită cu picioarele şi mâinile sub trup, erau singurele mărturii ale unei vieţi care fusese şi acum nu mai era. Cei rămaşi îşi făceau semnul crucii şi se rugau pentru sufletul celui plecat către ceruri şi nădăjduiau, că lor nu li se va întâmpla aşa ceva. Ca să scape de cea mai apropiată santinelă, Dinu îşi înscenase un accident. Lăsase trunchiul unui copac abia doborât, să alunece, astfel încât tata, agăţat cu amândouă mâinile de frânghia ce ancora buşteanul, să se prăvălească deasupra râpei, simulând căderea în gol, în timp ce celălalt, să-şi aducă astfel piciorul sub buştean, acuzând prin dureri imaginare că tocmai îşi prinsese piciorul riscând să şi-l strivească. „Praşu, praşu... pomoşci soldati!”, se pornise Dinu să strige. Santinela rusească, observase ambuscada care se produsese, dar nu ştia nici el cum să procedeze; să se repeadă ca să-i scoată piciorul „nenorocitului” de sub buştean, şi apoi să tragă frânghia de care atârna spânzurat de mâini tata pe deasupra râpei, ori, să aştepte până când cei din deal, observau cele întâmplate şi avea să-i sară în ajutorul pe care pe care îl cerşea prizonierul ce ţipa ca un  disperat. Din fericire pentru ei, santinela rusească a ales prima soluţie. A coborât grabnic la locul cu pricina, şi-a pus arma la spate, şi tocmai se pregătea cu o bârnă să ridice un pic buşteanul, pentru a da posibilitatea celui prins sub trunchiul copacului, să se elibereze. Atât i-a trebuit acestuia; cu mâinile, s-a prins de picioarele soldatului prăvălindu-l pe spate. Apoi dintr-o săritură s-a repezit la gâtul acestuia, ştrangulându-l. A înhăţat arma, şi a făcut semn tatei că era timpul să-şi dea drumul în râpă, urmându-l apoi, pe aceeaşi pârtie. Ca de la Dumnezeu, în ajutor le venise, picat ca din cer, un avion de cercetare care tocmai lansase deasupra pichetului câteva proiectile, şi în zarva ce se crease, nimeni nu le observase alunecarea în râpă. „Dinu, ne povestea tata, zicea că percepuse zumzetul avionului nemţesc de cercetare încă din depărtare, că nu degeaba făcuse el armata la aviaţie, şi atunci îi venise ideea evadării, dar eu nu l-am crezut, cred că aşa a rânduit Dumnezeu să se întâmple cu vieţile noastre, altminteri cine ştie pe unde mai rătăceam şi acuma”!? După muşchiul dezvelit de la baza trunchiurilor din pădure se orientau spre apus, înspre ţinuturile româneşti. Ronţăiau rădăcini de arbuşti tineri, frunze găsite la rădăcina copacilor sub zăpadă, au tras cu arma după ciorile ce se mai aciuau prin anumite părţi, şi carnea lor chiar li s-a părut gustoasă, dar cum în curând gloanţele se terminaseră şi arma fusese abandonată nemaifiindu-le de folos, a trebuit să se hrănească numai cu ce le pica de prin pădure. Nopţile îşi făceau culcuş în scorbura copacilor sau sub troianul de zăpadă, între frunzele ce le cărau de peste tot şi, dormeau strânşi unul în altul pentru a nu îngheţa de frig. Odată au dat de o căsuţă şi, spionând tot ce era suflare în acea ogradă, au constatat că acolo nu locuiau pesemne, decât două femei: bunica şi nepoata după înfăţişare, dar putea la fel de bine să mai fie încă cineva. „Eram flămânzi şi hărţuiţi de ger, cred că eram în stare de orice, povestea tata. Am aşteptat să se însereze, şi lui Dinu i-a venit un gând năstruşnic. Mi-a zis:
   -Mă Ioane! O să fac eu, aici, în spatele magaziei, ca lupii. Femeile, sunt sigur că se vor zăvorî de frică în casă, iar tu între timp, vezi pe unde te strecori, şi ce pradă înhaţi, că altfel suntem ca şi morţi.”  Începea tata să-l imite pe Dinu Gâlicel, aşa cum făcuse pesemne ăla acolo pe lupul, urla prelung, înfiorător, schimbând vocea mereu, arătând în felul acesta, că o haită de lupi înconjurase căscioara aceea pe care doar unul Dumnezeu le-o scosese în cale. Femeile, aşa cum se şi aşteptau, se zăvorâră în casă. Trăseseră şi perdelele la ferestre, şi cine ştie în fundul cărei laviţe se cuibăriseră de groază. Ascultându-l pe tata, cum îşi imita camaradul, nici prin gând cred că nu ar fi trecut cuiva, că nu era acolo o haită de lupi, ci un singur om, care se străduia să imite apucăturile haitei, fiindcă tatei îi reuşea de minune. „Nici n-am apucat să mă strecor înspre magazie, iar Dinu să-şi facă tot recitalul, zicea tata, că o măciucă i s-a abătut năprasnic pe şira spinării, dându-l cu cracii în sus, prin zăpadă. Când m-am uitat înapoi, bâta se ridicase şi a doua oară. Atunci l-am auzit pe Dinu:
   - Diadia, praşu diadia, mî rumânski... prizonierski. Nu mai da tataie... Se văita răsturnat pe spate cu mâinile ridicate deasupra capului a îndurare, în limba pe care o credea a fi a bătrânului bine legat, ce apăruse nu se ştie de unde, cu o legătură de lemne în spinare. Parul se oprise în văzduh, nehotărât, dacă să lovească ori ba, după care se lăsă moale la picioarele bătrânului.
   - Păi, aşa zi măi fecior! Români care va să zică. Şi de ce trebuie să pociţi limba voastră de acasă? Ia, de cheamă-l şi pe celălalt, şi haidem în casă, că nu ne-om sfădi acum în gerul ista. Auzi! S-o faceţi pe lupii!? Da, cine, drept ne credeaţi bre românaşule, nişte babe fricoase, ori copii speriaţi de bau-bau?”
   Erau în Moldova rusească, printre oameni de-o limbă şi un suflet ca al lor – am priceput noi – gospodari bătrâni şi buni la suflet, ca şi ăia ai lor rămaşi acasă. Ajutaţi de bătrânul moldovean, au urcat şi într-un tren marfar, şi au călătorit mai târziu înspre graniţa României. Poveşti cu lupi, întâmplări îngrozitoare care îţi făcea părul măciucă în cap, am mai auzit şi ascultat şi în alte dăţi, însă întâmplarea tatei din război, mi-a amintit mai târziu, de discuţia purtată între mr. Henry şi Catherine din „Adio arme”, a lui Ernest Hemingway :
   -„Ce-ar fi să nu mai vorbim despre război?” (îi spune Catherine lui Henry)
   -“E foarte greu. N-ai cum să nu vorbeşti.  …Nimic nu-i mai rău ca războiul!” (i se răspunde)
  Cu alte cuvinte, o grozăvie urâtă, oricum ar fi spusă, de oricine ar fi spusă, nu poate să fie decât, tot urâtă. Şi nu aveam cum să trec peste tristeţea şi singurătatea celui care povestea astfel de grozăvii, la urma urmei, fie şi cu ochii orbului rătăcit în atemporal şi aspaţial cum spuneam la început, dar ei orbii, au auzul treaz pentru “tăcerea îngerilor”, de a veghea, astfel, ca în afara “câmpului lor vizual”, acest vis urât să nu se mai repete. Nici măcar atunci când răzbiţi de foame, unii vor fi nevoiţi să urle ca lupii.           
 

miercuri, 18 aprilie 2012

138. Omul de aur de pe strada cu castani a Buzăului



„Am pătimit în viaţă prin a fi prea sărac. Am venit pe lume în familia unui ceferist, fiind al zecelea copil. Mi se spunea Prâslea. M-am născut la zi mare, la 1 Mai 1932” – astfel îşi face introducerea în „Amintiri despre apusul zeilor” (vol. I, p. 10). În ziua când trebuia să se nască Hercule, fiul lui Zeus şi al Alcmenei - după cum relata Homer -, tatăl său a anunţat zeilor că acesta era destinat să domnească peste ceilalţi muritori. Prin analogie, Bucur Chiriac este Omul de aur de pe strada cu castani a Buzăului. Citindu-i povestea vieţii, din cartea sa „Amintiri despre apusul zeilor” (2011), pari a te trezi lecturând povestea cu Sindbad, din „O mie şi una de nopţi”, atât de mult se aseamănă începutul vieţii sale cu a eroului din poveste. Să ne reamintim: „Era un biet om sărac şi se deprinsese, spre a dobândi pâinea cea de toate zilele, să care poveri pe cap”. Din clipa naşterii sale, Bucur Chiriac şi-a consacrat zilele şi nopţile stabilirii unei statistici a schimbărilor. A venit pe lume, cu un dar pentru cuvântul scris şi o dăruire „de suflet”,  pentru oamenii oraşului său. Nimeni nu şi-a iubit şi dăruit oraşul natal, cu dragostea şi zestrea sa sufletească, cum a făcut-o Bucur Chiriac. Mărturie: sutele de cărţi cu autografe (Marin Sorescu, Victor Frunză, Nicolae Simache, Fănuş Neagu, Ion Rotaru, Grigore Vieru, Laurenţiu Ulici etc.), dăruite bibliotecii V. Voiculescu, corespondenţa sa avută cu oameni de seamă ai veacului acesta (Margareta Sterian, George Genoiu, Artur Silvestri, George G. Potra etc.). Citiţi-i fişa biobibliografică şi veţi avea surpriza să auziţi ce nume mari ale criticii române i-au fost profesori, pe vremea când urma cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii Bucureşti, promoţia „George Călinescu”. A donat ca nimeni altul, tablouri, cărţi, obiecte şi piese rare, pentru renumele şi bucuria semenilor din oraşul său. Figura sa se conturează cititorului de pretutindeni, din scrierile sale (peste 14 vol. de poezie, 7 de memorialistică şi o minimonografie), din scrisorile sale, precum şi din mărturiile contemporanilor. E figura atrăgătoare a Omului de aur al oraşului său, la care un soi de orgoliu viu se asociază cu o mare generozitate umană, firea sa deschisă fiind, deopotrivă, înclinată spre revărsările de bună înţelegere între semeni, spre elanurile patetice ale cuvântului turnat în poezie, dar şi spre o imaginaţie a omului de bun simţ, iubitor de realităţi concrete, bun observator şi îndrăgostit de tumultul unei vieţi, în mijlocul căreia a trăit, iubit şi ars cu toată fiinţa. Prin tot ce a făcut pentru oraşul său, Dumnezeu se pare că i-ar fi încredinţat o misiune, chiar dacă unii vor spune - pe la colţuri - că viziunea sa romantică, în poezie şi viaţă, e viziunea unei lumi utopice. Dar,  în tot ce a scris şi gândit, nu a avut decât un singur gând: să se simtă mereu acasă. „Acasă înseamnă rememorare, trăiri, amintiri dragi şi dulci” – cum scria în Cartea de Onoare a B.J.B. (vol. I, p. 115), cu prilejul „Salonului cărţii - CLXXX”. Cine îi citeşte corespondenţa, dar şi meritatele cuvinte, adresate de confraţii săi, pe câte o carte dăruită, nu poate să nu remarce - că la vederea unor astfel de rânduri, obrazul i se înseninează, la vestea prin care dragostea şi fericirea, descoperită în acest colţ de lume intim, îi revarsă peste această nenorocită de soartă a unora, - credinţa sa, că omul se poate înălţa cât de cât în ochii lumii. Pilduitoare însemnări, despre părinţi, dascăli, prieteni şi oameni, întâmplător aflaţi în preajma sa, găsim în aceste file risipite între amintiri şi adnotări. Se va spune, cândva: odinioară cântecul său a fost cântecul unui vultur care credea că viaţa şi dragostea ţin o veşnicie. Şi nu credem că s-a înşelat. Pentru că, de ce nu, fiecare dintre cei care-i vor citi cărţile, sunt îngeri cu o singură aripă, şi nu pot zbura decât împreună cu cea de a doua aripă, dăruită prin scris de autor. O lume liberă, populată doar de sufletele celor care şi-au lepădat cu de-a sila învelişul de lut pentru a deveni, la rându-le, liberi, se revarsă din miile de pagini scrise de Bucur Chiriac, elogiat prin această carte, pe care nişte inimoşi bibliotecari i-o închină sufletului său de aur. Donaţia sa, din cadrul Colecţiilor Speciale ale Bibliotecii Judeţene Buzău, îşi merită, cu prisosinţă, titlul de „colţul de carte Bucur Chiriac”. Când tu, cititorule, vei trece pe strada sa, cu mulţi castani aprinşi de floare, să ştii trecătorule, că poetul, despre care scriu rândurile acestea, i-a visat, mereu, înciorchinaţi, de nu-i puteau duce doi inşi, într-un car dumnezeiesc. Când nu va mai fi, Doamne al tuturor, pune să cânte, în castanii, pe care i-a găzduit, pe strada oraşului său, Poezia - căreia i-a slujit cu sufletul şi n-a lăsat ca întristarea să-i tragă zăvoarele, dimpotrivă, cu toată fiinţa, s-a zidit, în templul acesteia, pentru totdeauna.                                                 

marți, 17 aprilie 2012

137. Lina, fata de pe lac



Mândru bunicul se ştia la vânătoare cu ortacii
(cioc de sturz îşi lăsase niţel)
Ogari şi cai. Pâlc de călăreţi
sărind de prin mărăcini şi tufari
în alergarea mistreţului cât un viţel.
Abia se iţiră ei înşirându-se pe lungul văii
În dreptul iazului lângă arţari.
Şi drept vă spun: nu era un iaz oarecare
Pânză să fi fost, albastră, de culoarea petalei de in,
de o sută de coţi;
că mulţi ar fi vrut să îngenuncheze acolo
şi din pumni să-şi arunce în faţă apa fermecată
câte puţin.
Mândru bunicul s-ar fi privit în pânza aceea
cât nesfârşirea cerului. Şi drept vă zic,
pe faţa lacului nu se izvodea nici o undă.
Doar poate cele câteva păsări răzleţe
croncănind blestemate. Şi inima zeului
încercând să mai tragă de timp câte un pic.

În acest timp vulturii pluteau neobosiţi
deasupra codrului;
ce codru, veţi zice, şi el un zeu
ştiut cum se văita de-cu-seară
înfiorând iazuri şi izvoare
până-n adânc sub pământ, bunăoară.
Dar nu era timp. Sus în nesfârşirea albastră
vulturii se roteau în mare tainiţă.
În tainiţă şi inima lui auzea
un ropot de copite, un ţipăt de femeie: uimire!
Gândul lui era deci, la casa cu lumină în geamuri
la umbra încremenită în visul lui,
după perdelele unde o ştia pe Lina
murind de iubire.
Călăreţii îşi scoseseră flintele încărcate
cu iarbă şi gloanţe. De-a lungul şi latul
săreau peste mărăcini şi tufari câte doi deodată:
„La arme, strigau! Să nu scape vânatul”
Dar la nimic din toate astea
nu era acum inima lui:
„Ia Doamne şi stânca aceasta de la inima mea,
acum când focul arde
şi nici o apă n-o poate stinge vreodată!”
Atât aştepta el. Să sară în şa
Şi să gonească-n neştire
Să-i ducă un pumn din apa fermecată iubitei
că tot promisese asta cândva:
„Pune tu maica mea, stepă a Dobrogei tu!
Până la ea, rugă subţire: «pe munţi - pune punţi
pe codruri, pune poduri
şi pe la margine, dorurile noastre,
păsări de aur în copacii de aur».

Slavă ţie şi, apără dragostea aceasta
şi ea lovită pe nedrept,
asemeni vitei lovită năprasnic între coarne,
şi pune hotar. De-a stânga şi dreapta arşiţei
care mistuie umbre”. Cele,
după perdelele unde o ştia pe Lina, fata de pe lac
murind de iubire.
Ascultă şi tu căluţul meu, reazemul meu
fratele meu mai mare!
Cum se frânge inima mea,
Lunecând spre celălalt capăt de zare.
Auzi vântule,
cum se frânge inima Linei?
Ca pe vremea cumplitelor trăsnete şi şuvoaie,
fă-ne tu pasul peste aceste dureri.
Ca valul urlând în maluri scobite de păsări,
ca valul de mare!
Ca pe vremea mult încercatelor noastre puteri.
Când până şi moşnegii pădurii clătinau a mirare”

Cântecul Linei? Ca firul de tors curge-n mister.
Ca din mâna bietei ţări şi sufletul nostru se roagă.
Şi acum, reîntors ecoul şi el pe cărare:
… pune-te tu hotar, maică a mea:
«pe munţi – pune punţi
pe codruri, doar poduri. Iar pe la margine,
dorurile noastre, păsări de aur în copacii de aur»
Slavă şi ţie, stepă a Dobrogei! De la fluviul şerpuit
până la Marea cea mare!

Şi vântul auzea. Despuia frunzele.
Toamna se risipea şi pe acele cărări străine
după arşiţa din inima sa
şi spre casa cu lumină în geamuri luneca.
Acolo, acolo Lina din inima lui
aştepta.
L-am văzut pe bunicul atunci.
Luneca înghiţit de stepa Dobrogei
care nici ea nu era cât un iaz oarecare
şi suflase în visul lui. Nimicindu-l.
Cal şi călăreţ. Înghiţiţi rând pe rând
fiecare.

Sus în nesfârşirea albastră
vulturii se roteau în tainiţă
că tot le promisese şi lor cineva
un pumn din apa fermecată.
Şi făcuseră cât de cât un hotar
la această nedreaptă şi ultimă
redută prin arşiţă.

vineri, 13 aprilie 2012

136. Peştişorul de aur



Ţopăind într-un picior ca o mierlă
Venea dinspre casa de pe deal,
Unde se zvonea că locuia ştima cea rea.
Şi nu mai era nimeni pe strada albită de soare
În afară de ea.

Mă scăldasem în iaz
Şi ca să nu mă zărească m-am ascuns
După o tufă de bozie
Boţit de nămol şi cercetat de furnici
Mici şi ciudate.
Încremenise şi cerul deasupra
Norii, în parte.
Până şi păsările rămâneau nemişcate în aer
Cu aripile tăioase ca nişte seceri
De care altădată aş fi făcut poate mult haz.
Ea cobora plutind ireală
Prin pelinul şi mărarul sălbatic
Până aici pe tăpşanul cu iarba ruginită şi pală,
Podbalul roşcat şi rochiţa rândunicii pătată,
Ca sângele uscat al iepurilor vânaţi în câmpie.
Privirea ei tristă, îndepărtată...
M-a zărit? Sau poate mi s-a părut mie!

Nu înţelegeam nimic
Din ce mi se întâmpla
Ţipătul unei păsări negre i-a atras atenţia şi ei
Pe partea aceea nu erau ulii
Poate doar turturele şi porumbei.
Apoi m-a zărit şi ochii ei scrutători
Mi-au atins faţa.
Am întrebat-o: „Ce vrei?”
Vântul îi mişca o şuviţă rebelă
Părea mută, ori chiar era
O prinţesă rece ca gheaţa.

I-am pus cerceii în palmă
Cerceii pierduţi
Şi găsiţi de mine pe tăpşan. Cercetaţi
Cu luare aminte.
Peştişorul de aur mi-i scosese-nainte
Sau drăcuşorul cu ochi bulbucaţi?

I-a luat c-un surâs.
Cred că mă privea cu ochişorii ei
Ca pe un diavol micuţ
Sau poate atât mai ţin şi eu minte.
Şi fugii înapoi spre strada albită de soare
Ca un spiriduş hohotind tot mai sus.
Nu înţelegeam nimic din ce mi se întâmpla
Chiar îmi era mult peste putinţă.

Poate că ea
Fusese peştişorul meu de aur
De care avusesem eu parte.
Şi ar fi trebuit să-mi pun măcar o dorinţă.
Pentru prima oară însă mi-aş fi dorit
Să plec şi eu în lumea cea largă
Cum plecase Călin file de poveste, în noapte
După doi tăciuni să-ntreţină un foc
Că până la Luna
Ce bătea în casa unde dormea fata
Aş fi ajuns şi eu
De mi s-ar fi urat un pic de noroc.

Şi chiar am plecat şi m-am întors peste ani
Acolo unde copilăria rămăsese plângând
Cu suspine,
Printre boziile de la iazul de peruzea
Şi cei câţiva oţetari.
N-am mai găsit la vechiul conac în ruine
Peştişorul de aur.
Să-i spun ce-mi dorisem cândva.
Doar o bătrână, în scrânciob ghemuită.
Nimic altceva.
Şi-n grămezile de gunoi din jur
Scormoneau nestingherite la râme
Nişte găini porumbace, bătrâne.

Bătrâna a ridicat o singură dată capul;
Nu părea să mă fi văzut.
I-am atins mâna netedă cu vine subţiri...
O singură dată.
Căci acel gând, de demult,
Altfel,
Nimeni nu l-ar fi aflat, vreodată.

joi, 12 aprilie 2012

135. Omul cu masca (cvp)



  De la întâmplarea cu iepurele şchiop, odată pătruns în ţinutul interzis numit Valea Plângerii, prinţul nostru, a ştiut că nu-i de ajuns o iluzie cu care să-ţi hrăneşti visele şi care poate să excludă din viaţa ta singurătatea; iar noi, ştim, că abia de aici începe basmul cu cel pornit să cucerească tinereţea fără de bătrâneţe… ca don Quijote, pornit să cucerească morile de vânt. Deşi, nu crede, că numai ele cuvintele au să-l facă pesemne cândva împărat, poetul care a zămislit basmul, nu părăseşte tărâmul iluziei cu care se mai minte câteodată: el este asemenea lui Sancho, care nu mai este dispus să-şi urmeze stăpânul, să-şi piardă timpul adică, şi renunţă, întrucât, e aproape convins că acum cuvântul, este uimirea omului în încercarea sa de a intra în legătură cu divinitatea. În copilărie, niciodată n-am fost mai aproape de Dumnezeu, ca în preajma sărbătorilor de iarnă. Când veneau sărbătorile, şi flăcăii mai mari porneau cu buhaiul sau capra, prin curţile oamenilor, noi, copiii, atraşi ca de un magnet invizibil, ne ţineam ca scaiul, de ceata acestora.. Ne ţineam însă la o distanţă oarecare, nu pentru că ne-ar fi vârât aceştia ciomegile între ochi, cum mai făceau unii pe nebunul, ci pentru faptul, că măştile pe care le purtau flăcăii din ceată, ne producea multă spaimă. Nu era spaima de care spune H.G.Wells în „Omul invizibil”, şi unde „copiii care-l zăreau pe înserat visau noaptea căpcăuni” şi „închizând uşa, doamna Hall simţi că i se zbârleşte părul; pe faţă i se citea uimirea cea mai adâncă” de a făcut-o să-şi scuipe în sân, şi să murmure: „Niciodată nu mi-aş fi putut închipui aşa ceva… Doamne fereşte!”. Spre deosebire de spaima copiilor de care vorbeşte Wells, în cazul nostru, pe atunci, era o spaimă care îţi stârnea intens curiozitatea. Asta, pentru că realitatea, de astă dată, nu putea fi confundată cu altceva, şi poate, pentru că şi noi ne străduiam de aproape să recunoaştem sub măştile care de care mai hidoase, şi mai pocite, pe câte cineva cunoscut. Nu ne păştea nici o primejdie, din partea celor care jucau capra sau buhaiul, fiindcă le cunoşteam regulile. Se ştie însă, că o mască, trebuie să fie în primul rând, pocită şi urâtă; şi de aici cred că provenea spaima noastră pentru omul cu mască. Poate nu mi-aş fi adus aminte de toate astea, dacă, în primii ani de şcoală, învăţătorul nostru nu ne-ar fi dus într-o bună zi la căminul cultural din comuna apropiată, unde urma să aibă loc o reprezentaţie, dată de către un teatru de păpuşi, din Constanţa. Era primul teatru de păpuşi pe care aveam să-l vedem. Ce bucurie! Aşteptam cu emoţie în sală şi, deodată, cortina s-a dat la o parte, şi au apărut păpuşile: mici, bondoace, pline de haz, fără măşti de parcă erau vii, naturale. Nu reuşeam să dezlegăm misterul ce le învăluia. Vorbeau, râdeau, se agitau… ele singure, pe toată scena. Toată sala era în picioare; aplaudam, plângeam, râdeam, tropăiam din picioare ori strângeam din dinţi şi pumni, sau ripostam cu voce tare la replicile acestora, ne aruncam căciulile în sus de bucurie, după cum personajele, intrau în conflict, ori ajungeau în cele din urmă la o bună înţelegere. Un an întreg, dacă nu mai bine, de la această întâmplare, pe uliţele satului, băieţi şi fete, ne strigam cu numele acelor păpuşi, ajungând să ne identificăm într-atât cu acestea, încât nu ne mai strigam pe numele noastre adevărate. Ne luam până şi la harţă din cauza lor. La supărare, unora le cântam chiar în strună, aşa cum auziserăm acolo pe scenă: „Zmeurel şi Zmeurica, plânge toată ziulica… sâc, sâc, sâc!”. Mi-aduc aminte de toate astea, cu atâta nostalgie, de parcă în toată copilăria mea, nu a fost bucurie mai mare ca acel teatru de păpuşi. Peste ani, însă, mi-am luat fiul (cam de vârsta pe care o avusesem şi eu, la primul teatru de păpuşi) şi am intrat la un alt teatru de păpuşi, din alt mare oraş. În locul păpuşilor, pe scenă a apărut un om în carne şi oase, dar un om cu mască. Apoi un altul. “Erau acolo şi două sperietori adevărate din zdrenţe/ cu câte o bejarcă de pălărie spartă-n cap/ Foarte urâte, aduceau a oameni mari”, cum spune M. Sorescu în “La Lilieci”, de parcă ar fi fost prezent şi el la acel spectacol, care vorba poetului: “a-ntors tot satul cu curu-n sus”. Dacă în copilărie, oamenii cu mască, porneau capra sau buhaiul prin sat şi ne dădea acea “spaimă” care ne stârnea curiozitatea, de astă dată, nu numai eu, dar până şi fiul meu a tresărit strângându-mă puternic de braţ, încât, am fost sigur că dădusem greş, şi nu-mi puteam ierta că-l dusesem la acel spectacol. Aş fi vrut ca şi omul cu mască de pe acea scenă, care încerca zadarnic să salveze piesa unui autor mediocru, să-şi strige la final vina, să ceară tuturor copiilor din sală să fie pedepsit. Sau, să-şi fi cerut iertare pentru aplauzele puţine pe care nu le-a meritat; pentru faptul de a-i fi înşelat pe micuţi. Dar, - în cazul lui – până şi iertarea ar fi fost o pedeapsă, vorba cuiva. Sau, atenţie, la spusele doamnei Hall din “Omul invizibil”; –“Doamne fereşte!”