A III-a ediție a Concursului ,,Voi sunteți lumina lumii” (poezie/proză scurtă)/august 2022

 

Sensibilitatea poetică între adolescență și  copilărie    

 

      Să te transpui, ca matur, în sensibilitatea poetică a copilăriei presupune, pe de o parte, acea  cunoaștere a ființei umane, experiență în relația cu copiii, dar și sensibilitate poetică, talent și stăpânirea limbii, pe de altă parte. Foarte puțini la au pe toate. Poți fi poet mare, dar să nu captezi ceea ce ține de sensibilitatea copilăriei. Poți avea cunoștințe, dar să nu fi făcut destul în relația ori experiența relațiilor cu copiii. Poți avea sensibilitate, dar să nu găsești formulările poetice și limbajul plin de acuratețe al copilăriei. Poți să ai experiența relațiilor cu copiii, dar să nu dispui de talentul transpunerii în vederile lor și al exprimării directe, firești.

     Iată că un astfel de concurs cu adulți și elevi, cum e și cel din această ediție a III-a din „Voi sunteți lumina lumii” – organizat de Asociația Liga Scriitorilor din Buzău, impus și de anumite condiții de organizare – ne oferă o literatură pentru copii care să ne arate cât de important este ca poezia pentru copii (și adulți) să fie una a percepțiilor și acțiunilor lor genuine, legate de viața lor de fiecare zi în lume, aduse la exprimare într-un limbaj „concret”, simplu și firesc vârstei participanților.

      Pentru mulți dintre participanți poezia începe la fel în fiecare zi a vieții: deschizi ochii, privești în jur și realitatea acestei lumi e rodul cunoașterii imediate și al rememorării altor realități imaginate, ce par să scape înțelegerii noastre critice. Când citești o poezie în care îți regăsești și câte ceva din gândurile tale, e ca și cum tu ai fi vrut cândva să o scrii, spuneam cândva. Dar ca într-o altă poveste cunoscută (că tot s-au folosit micuții creatori de lumea poveștilor), aceștia nu-și pun dinainte oglinda/oglinjoara fermecată pentru a-i arăta „cine e mai frumoasă din țară”, ci pentru a ne spune nouă, cititorilor, cine sunt ei în realitate și cât și-au dezvăluit, în realitate, adevărata lor față.

     Lectura multor pagini m-a dus cu gândul la tendința unora de a urma calea „scrierii creative” (caracteristice începătorilor), și care ar fi aura unei mode de a face poezie/schiță/eseu, în manierismul unei generații de creatori ce țin să dea cititorului, pe lângă o poezie a concretului mundan, o poezie cu „ceva” semnificații metafizice. Cel care ne citește acum, a înţeles, deja, că acest dialog în tăcere, purtat între cronicarul acestui „cuvânt înainte” și cititor, despre universul poeziei celor care au participat la acest concurs este singurul prilej de a găsi calea de comunicare cu cititorul meu. Pe de altă parte îl provoacă și pe cititor să se implice, să simtă emoțiile trăite de autori. „În ziua când nu reușești nimic, lumina care-ți cade pe mâini te mâhnește”, spunea un poet, convins că doar acele cuvinte buchisite de-un copil, ascultându-le, le vei simți ca pe razele de lumină ale galaxiilor rotindu-se prin spații. Câteodată apare în fiecare dintre noi, nevoia imperioasă de a spune adevărul nostru. Şi nu-l putem spune oricui. Şi nici a-l ascunde în noi la nesfârşit. Autorii de față (participanți la ediția a III-a a concursului „Voi sunteți lumina lumii”, sunt ca personajele lui Slavici sau Tolstoi: Ana lui Slavici, ca și Anna lui Tolstoi visa la o iubire care să atragă atenția cuiva în această viață. Toți visăm. Până când lopata unui gropar (ca cel din piesa Hamlet) îți vântură tigva de colo până colo. Ca și craniul pe care groparul i l-a arătat lui Hamlet în cimitir și despre care spunea că a avut cândva limbă în el și era în stare să cânte. Memoria acelui craniu, înțelegea groparul care îl descoperise, deținea o anume experiență a vieții. Lumea, în ziua de azi, nu mai e aceea în care scriitorii întâlniţi în copilărie, ne-au azvârlit şi pe noi, undeva spre ceruri, tare departe de ceea ce Boris Pasternak numea „un ecou de clopot” …unde totul, apărea şi dispărea apoi „ca-n urma unui car, răzleţe paie/pe cerul ud…”. Închei aceste gânduri, gândindu-mă la Marin Sorescu, cel care ar fi vrut ca în poezia noastră să apară şi „cel aşteptat”, spre care să ne uităm cu toţii „ca la cineva dintr-o altă lume”. Marile poeme sunt creaţii de tinereţe (înţelegem asta), numai că, în timp ce filozofii, de regulă, sfârşesc după 50 de ani, poeţii sfârşesc opera lor, cu mult înainte de atingerea acestei vârste. Un poem despre captivitatea persoanei iubite în gândurile cât și textul autorului, venit să confirme arhitectura barocă a unei lumi aflată în metamorfoză, a căderii rațiunii în metafizică, dar și în viața născută din vise profetice, scrie Gina Agapie (din „Umbra ta îmi dă mereu târcoale”): „Să plec năucă și-apoi să colind/În liniște și pace tot pământul,/Cu lanțuri de-aș putea să te cuprind,/ Mi te-ar aduce tot pe tine gândul./Aș depăna povești cu zmei și prinți,/ Păduri întunecate și jivine;/Oricât ar fi basmele de cuminți/Te-ar căuta și ele tot pe tine.”  În cazul altora, trenul iubirii și al dumnezeirii trece peste noi de parcă nimic nu mai face parte din ceea ce simt alții. Un fluviu curge în continuare (în noi) – care e și viaţa celui care scrie. Taina se întâmplă numai înlăuntrul nostru. E și cazul din „Pasărea dragostei”/Gina Agapie: „Am ochii prizonieri într-o năframă,/ Și clopotul inimii pus în ramă./ Picioarele însângerate-n cuie/ Desculțe pe Golgota ele suie.” Însă, oscilând între cele două stări sufleteşti, tristețe și nostalgie, poetul se trezește din visul scrierii unui poem de parcă ar improviza la pian o cantată populară. E starea incantaţiei interiorizate în faţa lucrurilor şi a meditaţiei nostalgice asupra lucrurilor pierdute, cum spune Violeta Bobocea (din „Firul de păpădie”): „Astăzi mă-ntâlnii în vie/Cu-o firavă păpădie,/Dar e supărată foc/Că n-are-n viață noroc,/Că e mică și plăpândă,/Ploaia iute o alungă./Tot e mică și i-e frică,/Bătută de vânt se strică.” Alt poet își admiră, în poem, ființa dragă: vezi Oana Irina Nichifor (din „Nicoleta”): „Îmi doarme Nicoleta fără caznă,/În așternutul alb, brodat  de in/E un copil frumos ca o icoană,/La care cu iubire mă închin.” Povestea unui poem scris e povestea fiecăruia dintre noi. Depinde doar unde ne găsim sentimentele noastre, când clipa lui de azi nu e clipa ta de mâine, dar ne face părtaşi la acţiune, iniţial, ca în cazul Oanei Irina Nichifor (din „Actor pe scena unei vieți nedrepte”): Actor pe scena unei vieți nedrepte,/De hainele ei strâmte mă dezbrac/Renunț la gândurile-mi peticite,/Nu vreau să le mai caut leac.” Un gând frumos pentru frumoasa limbă românească o are Florian Neculai (din „Frumoasa mea”): „Frumoasă ești, tu, limbă românească,/Cu ale tale rime și cântece de duh,/Cu armonii ce fac aripi să crească,/Și se se-nalțe până în văzduh.” Alteori, versificând în rondel ideatica sa, poetul, în singurătate, doar cu gândurile și tăcerile sale, dinaintea zidurilor de netrecut ale vieții, încearcă să dea explicație unui zbucium interior. Singurătatea unei tăceri, scria Pavese, poartă în ea dorinţa de a face rău. Și ne dăm seama că singurul arbitru între poet şi lume este Dumnezeu. Îl cităm pe Gheorghe Suchoverschi (din „...Și restul e tăcere”): „Râd şoapte peste ninsori de sfere,/După-o noapte sumbră, ce-a trecut/Cu un scâncet vesel şi scăzut,/Al luminii ce-a surpat frontiere …/Cât costă metrul cub de tăcere!!!” Cu alte cuvinte, cine va crede că are vreo părere sigură despre lucrurile din univers dovedeşte a nu se fi apropiat de niciuna din tainele fiinţei care se desfăşoară în acest univers, ne sugera E Cioran. După cum vedem, poeții nu-s nici triști, nici cuprinși de temere, ci temerile şi tristeţea le-au stratificat gândurile şi ceea ce ne pot transmite e că noi ceilalţi, căutători prin universul cuvintelor lor, trebuie să le decodificăm optimismul. E și cazul elevei Ioana Beldimănescu (din „Cum ar fi?”): „Cum ar fi să privim viața în culoare?/Să visăm spre un viitor cu soare!/Să avem un drum plin de porți deschise/Și de realizări nedescrise!” Ca și frumosul mesaj din poezia „Ploaie de primăvară” de Adriana Lungu: „În lan, cât vezi cu ochii,/stau aplecate spicele de grâu/și-n foșnetul de seară/adie vântul dinspre râu./Tu spulberi dintr-un suflu/o mică păpădie/și te bucuri./Aveai un vis”. După ce ai dat glas poemului tău, te frământă (totuşi) un gând: „Tu nu explici nimic, poete! Dar toate lucrurile prin tine devin explicabile” – cum spunea Paul Claudel. Abia după ce ecoul versurilor tale s-au stins, prin comentariile ce vor urma după citirea unui poem, împreună lector și cititor, rămâne să-i descifrăm poetului cuvintele „urmărindu-se pe dinăuntru”, ca în cazul elevei Victoria Maria Pripon  (din „După furtună”): „După furtună/Nu a rămas/ Niciun adăpost,/Jurământul pecetluit/Cu sângele celor care/ S-au sacrificat/Pentru binele nostru”.

      Dacă în poezie, îndeosebi, au fost cântate iubirea, cei dragi, țara, limba, divinitatea, natura etc..., în schițe/eseu/bucata de proză a participanților la ediția a III-a a concursului „Voi sunteți lumina lumii”, întâlnim o predilectă opțiune pentru poveste, pentru optimismul trăirilor și încrederea în forțele proprii, toate, după orânduielile și socotelile Domnului. Și în acest sens general ne-au atras atenția: Costel Avrămescu; Violeta Bobocea; Elena Căpățînă; Roxana Constantinescu; Paulina Georgescu; Ana Maria Lorena Popa; Alexandra Ana Maria Gheorghe; Simona Andreea Mozoc; Adriana Lungu; Sofia Elena Sîrbu; Victoria Maria Pripon; Alexandru Șomoiag; Ana Maria Daria Ștefan ș.a. Uneori (și mă refer la acești prozatori enumerați) încercările lor de a ajunge la acel binecuvântat tărâm al tinereții fără bătrânețe, atât adulții cât și copiii recurg la poveste ca prim șiretlic al atragerii cititorului. Dar, la transformarea unei personalităţi în real narator, un rol deosebit îl joacă „încrucişarea” (amestecul) talentelor din domenii diferite, din ceea ce unii numesc asta, „bastardizarea” simplei exercitări a scriiturii. Ca o concluzie, sunt optimist în ceea ce privește destinul unui poet/prozator, ce îi este dat să foreze, să imagineze, să scormonească în lumea cuvintelor spre a înțelege temeiul acestei lumi unde nimeni nu pare să fi găsit vreun răspuns mulțumitor, dar dat le e, tuturor, să imagineze un drum lămuritor, prin scris.

      Antologia „Voi sunteți lumina lumii” (ce va fi editată de Asociația Liga Scriitorilor Filiala Buzău), își asumă această experiență a vieții unor aspiranți la literatură și cărora, prin versuri îndrăznețe, gânduri-eseu, mici schițe în proză, așa cum înțeleg ei că scrisul devine măsura și expresia unei existențe, le stă înainte conștiința scrierii, având mai întâi un rol terapeutic, mai apoi pe a nemărginitei Judecăţi a cititorului şi pe a binefăcătoarei Biruinţe personale. Care dintre cele două chei, mi-ar da mie de înţeles, acum, că alegând-o pe una dintre ele şi lăsând-o deoparte pe cealaltă, nu au ales Resemnarea din faţa Destinului pe acest lung și anevoios drum? Rămâne de văzut. Și asta e încercarea poetului/prozatorului de a zări pe sub poarta închisă umbrele celor ce trec încolo și încoace, fericiți că nu rămân în scena ridicată de poet/prozator în lucrarea prezentată aici... și a visat să rămână singur, dar neînvins, la masa de scris.

 

                           Tudor Cicu (membru în juriu)

Notă! Podiumul premianților și trofeul - poezie/proză - (de la această ediție a concursului) va fi anunțat la manifestarea din toamna aceasta, dată ce va fi stabilită de Liga Scriitorilor din Buzău. 

Nicolae Teoharie, poetul din Țăndărei/Slobozia.

 

Ziua în care nu mai vrem să schimbăm lumea

 

     Un sondaj cât de cât optimist ne arăta nouă, cei care ne aplecăm asupra unui autor și a cărților sale, că oamenii vor continua să citească, dar acea lume veche cu întâmplări ce se petrec undeva între două lumi a cam dispărut. Și tot mai des întâlnim astăzi poeți care retrăiesc subiectele vechi ca pe niște instantanee derulate cinematografic, dar ceea ce se petrece în textele lor nu poate fi pe înțelesul unui cititor neavizat. Sau atunci când poetul chiar mixează tot felul de întâmplări, ori decupează teme consacrate și le reintegrează într-un discurs suprarealistic, care te implică în bătălia don-quijotească cu neantul vizibil la orizont, spunem că, în poezia lui s-a strecurat sentimentul unor constatări apocaliptice a ființei împinse spre „chemări” nedeslușite. Cunoscuta butadă despre scrisul că 1% e inspiraţie şi 99% e transpiraţie, este mai adevărată ca oriunde în elaborarea unui poem. Iar diversitatea stilurilor (în poezie) îi conferă cronicarului posibilitatea de a pendula între lectura strânsă și aplicată pe text și noi metode de lectură ale studiului pe text, din care câștigă modul nostru de înțelegere al scrisului. Pentru o sentință mai nuanțată sau mai apropiată de percepția noastră. Când un poet dorește să preia în „povestea” sa câte ceva din pulsul unei lumi aflate în continuă mișcare și transformare, înțelegem că în povestea sa lumea nu e doar un spectacol al existenței fizice, un continuum existențial ori un proces de umbre ce se furișează incert spre cine știe ce univers îndepărtat, ci îi oferă, dincolo de tonul confesiv și reflexiv al scrierii încarcerate în vastitatea timpului, o perdea a amintirilor, un suflu hieratic derulat în stil cinematografic. Poetului Nicolae Teoharie din Ţăndărei, citadin prin determinarea socială a creaţiei, suprarealist numai în aparenţă şi expresiv mistuit de o măcinare discretă, interioară, i-a apărut la Ed. Tracus Arte, 2020, cartea de poeme scrisă în timbru pregnant autoreflexiv: „o zi pe care am locuit-o cândva”. De această dată, axa dominantă a poetului ialomiţean este cea a poeţilor convinși că lumea nu se lasă schimbată decât dinspre periferie, o lume marginală care se furişează la infinit printre nuanţe. Lupta acestor poeți cu cuvântul nu se duce doar pe scena lumii. Se duce, mai ales, în interiorul nostru, şi în intimitatea existenței lor acești poeţi de investigare a fiinţei cu identităţi multiple şi obsesive, par definitiv ancoraţi în lumea deşertăciunilor. Cu noul volum, Nicolae Teoharie ne apare ca un poet înzestrat al poeziei cotidiene de perspectivă pesimistă, decepţionistă ori, mai degrabă, liric vorbind, în telurismul fluvial al stihuirii şi în expresia biruitoare a spaimelor autogenerate. Volumul este construit în cele patru părți, intitulate: mici veșnicii de familie, ultimul trup, barbarii și noaptea cafelelor tari, completându-se și prelungindu-se una pe cealaltă într-o succesiune care îl invită pe cititor la înțelegerea unei chei de receptare care ar spune cam așa: trăim într-o lume profund greșită, dar noi scriitorii/poeții venim să îndreptăm ceea ce au distrus alții. Decorul predilect al poetizărilor din acest volum sunt cartierele marginale, periferiile apocaliptice locuite de o lume degenerată: „printre cei ce vin aici/e unul cu găuri ce-i sângerează în mâini./nu te poți apropia de el. e păzit de câini și de frig./suntem șubreziți de vânt./un soare aburind ca un cartof ne însoțește/prin lume. aprindem focuri înalte la margini/de drum. suntem departe. poate nici nu mai suntem” (poate nici nu mai suntem). O lectură atentă şi o analiză imanentistă, din interiorul textului, păstrând prudenţa comparaţiilor, va descoperi şi cititorului lumea maladivă a alienării urbane construită pe afirmaţii incerte şi indeterminări sufleteşti: „știam că ai un suflet dornic de îmbrățișări speriate,/dar ai trecut pe lângă mine într-o haită de lupi.../sub noi mergea o populație palidă, sperioasă,/copleșită de vinovății și regrete.” (mitingul frunzelor). Astfel, poetul știe să trezească nu numai interesul unui privitor de tablouri pictate de Pieter Bruegel cel Bătrân, unde lumea pestriță e privită ca printr-un ochean de undeva de foarte de sus, ci și plăcerea cititorului, inclusiv prin citate savuroase, din care siluetele umbrelor imaginare se hașurează peste umbrele celor care luptă cu încăpățânare cu morile de vânt în lumea reală: „fulgi mari de zăpadă cad peste noi, ca niște obosite/rochii de mireasă, ca niște cireși adormiți în rușine./și ninge, ninge... ninge impardonabil peste sânii tăi” (echipajele smurd). Volumul devine treptat, din carte de poezie, un jurnal liric de texte meditative, adnotări imprevizibile ale unor felii din viața sa, constatări subsumate leitmotivului singurătății asumate printre oameni: „eu mă accept așa cum sunt și mă consolez/cu ideea că viața e o afacere a așteptării./teama de a mă trezi într-o altă ființă,/mai greșită, mi-a trecut. mai ales după ce/doctorul mi-a prescris numai prezentul, clipa,/ca pe o eternitate de unică folosință.” (migranții). Captiv unei vieți „în declin” („viața este o băltoacă în care un soare masculin/își spală șosetele” – cum spune în bunavestire II), poetul se regăsește în acel căutător al iubirii de ființe doborâte de soartă și al relației cu Dumnezeu-viața-singurătatea-tristețea-copilăria-moartea-timpul etc. Ori oscilațiile din aria sa poetică, cu repere adânci în sufletul și poezia unor uitate „fotografii sepia” și a unor „caiete cu ninsori”, menite a-i trata tristețea, sunt repere biografice prin care își arcuiește stările specifice. Dacă am apela (în cazul nostru) la Kafka - tot era el socotit un ins straniu, venit din altă lume, ce încerca să ne transmită în literatură o experienţă incomunicabilă -, am situa epicentrul obsesiilor poetului ialomiţean la marginea unui cer şi a unei lumi, unde la un moment dat „va veni cineva ca să ne caute,/în urma unui denunţ sau poate dintr-o mare singurătate”: „dovadă că mi sa-u întâmplat toate astea,/este că acum văd cum tata smulge/pătura de pe pat, mă învelește cu ea, suim pe cal/și pornim spre satul vecin unde o doctoriță are pentru mine/un leac străin. alergăm pe câmpul înzăpezit. lumina/lunii și vântul îmi ard vineții obrăjori. penicilina prinde/viața mea mică la margini și o vâră înapoi./tot drumul ciulinii și un câine mare și galben/au alergat alături de cal.” (cruciada ciulinilor).

     Poet de o complexitate aparte a percepției, având intuiția celui care simte și surpinde momentul când ochiul ațintit se deschide unei mai largi perspective asupra fenomenului, dar și vizionar asupra lumii fascinante care i-a fost scoasă în cale, Nicolae Teoharie e înzestrat cu energia şi ceremonia tragică a unui alt cântec metafizic cât un rug poetic incendiar, născut din dureri, tăceri, gânduri viscolite, trăiri ori moarte, smuls cu furia celui îndreptăţit să cerceteze partea unde e ascuns sufletul şi să afle pricina de tulburare a revelaţiei sale: „inima-mi bate ca nebuna până la replica/„să nu mă părăsești tu pe mine” și gata./după asta au intrat lupii în sat, și gata, oamenii/s-au legat cu țipete între ei, să nu se piardă/unul de celălalt. Brusc pelicula s-a rupt, s-a rupt./și de atunci între viețile noastre irosite a stat luna,/ca un dezinfectant al tristeții” (cinema pe holul școlii). Cu ciclul al doilea din volum, ultimul trup, poetul dă glas dorinței de a găsi „drumul spre casă” pentru încă o „naștere pe cont propriu”... și de la fereastra prin care își va privi în față „singurătatea, care nu este altceva/decât o iubire a ceva foarte, foarte îndepărtat”, va da glas unui gând prins prizonier într-un labirint tare încâlcit printre cuvintele rămase să adore, „să se povestească ochilor,/ca și cum ar fi avut o viață a lor, înainte” (o mie de pixeli). Iar când drumul vieții se bifurcă în poezie, îl găsim răscolind printre amintiri („ore în șir privesc prin fereastră/văd un cal singur, departe, pe câmp”) prin acest labirint al vieții, privind pentru a se salva, din acest puzzle de emoții, un amestec de sentimente care îi apasă sufletul cu „o tristețe care încearcă să dea din aripi”. Cu ciclul al treilea, barbarii, cititorului nu-i poate scăpa, percepţia încremenită a uimirii poetului în faţa lucrurilor terestre ce nu-i pot permite alegerea oricărei alternative (asemenea poeţilor de mare respiraţie), dar nici înlesni cu uşurinţă să înainteze şi să se desprindă într-o altă trecere firească către înţelegeri astrale vânate numai de cei hărăziţi scrisului ori crucificați: în singurătatea creației, în febra alcoolului și moartea în care se lasă purtați pentru a visa. Cităm: „când am urcat în trenul de noapte/de altfel cerul era negru, moartea favorabilă./aveam de unde visa.” (trenul de noapte). Avem aici și tabloul complet al imaginației poetului; unul care acceptă secvențe halucinante, dar unindu-se cu perspectiva reală a unui „ferestre” prin care privim viața, cât și nota fantastă ce dă realului percepția unei lumi posibile în sfera imaginației. Poezia sa are tangenţe cu pictura şi tabloul suprarealist al filmului gândit de Hitchcock, cu mesaje cifrate şi recepţionate ca de „pe planeta micului Prinț”: „pe la amiază norii s-au foit pe cer, apoi/au luat-o la sănătoasa, o zi cu șolduri late./pe marginea șoselei, în copaci și pe stâlpi,/mai mulți ca de obicei, șoimii.” (o zi pe care am locuit-o cândva).  Cu acest volum Nicolae Teoharie ne dezvăluie un poet nu atât al ideii de pustiire definitivă a lucrurilor şi lumilor, cu spaime „de tot ceea ce/nu s-a mai întâmplat”, cât al fastuosului ideatic, căutător printre aceste fragmente ale deşertăciunii din lucruri, întâmplări şi fenomene stranii. Poetul e pentru cititorul său un ghid vrăjitor, un magician al labirintului său epic, din care tot el te scoate în cele din urmă pe cărări neumblate cu o idee deschizătoare de perspective nebănuite care să te facă să te dai de partea magicianului ce se mişcă firesc prin lumea dezaxaţilor şi petrecăreţilor de prin crâşme, locuri care le deschid oamenilor și poarta unor trăiri halucinante, sau a unor senzații ce stau sub semnul generos al poeziei și care i s-au fixat și poetului ialomițean, nepieritor, în memorie. Și totuși optimist, că poate va veni o vreme când vom evada cu toții în spațiul extins și fără granițe al imaginației poetice, dându-i coerența unei lumi în ființă, ori poate doar atunci drumurile noastre vor fi retrase din memoria celor rămași să povestească și altora despre cei care ne-au așteptat o viață la capătul lor.

 

                                                              Tudor Cicu