nu se mai oprește ploaia...

 

nu se mai oprește ploaia...

 

nu se mai oprește ploaia de ieri

să ne fixeze-n poveste

și tocmai în armuri de ceva seri

cerul se-nvolbura peste

 

și cum tu mi-ai trimis acel zâmbet

gata oricând să mă mire

de acuma și marea-i în vuiet

izbind, lovind... în neștire!

 

pot suna dintr-un corn înspre soare

mă vei auzi, vei veni?

dar te-aud: „ploaia răpăie tare...

cu iluzii nu te hrăni!”

 

și înțeleg. cuvintele-s cheia

când viața ne-a fost ca un vis

„toate-s la voia Ta, dă scânteia!”

noi doi doar atât nu ne-am zis.

Cartea de poezie (Georgeta Muscă-Oană)

 

  Căutări, gânduri, nostalgii... viscolite în penița timpului

   

      Pe Georgeta Muscă-Oană, aflată în aria câmpului liric al nostalgiei și a unor fugare visări ce nu pot fi decât melancolice, trăind (în poezie) o „viață la superlativ, cronică a unui cotidian personalizat în note lirice...” - după Ionel Bota, mai presus de gânduri și simțiri, cititorul o va găsi „într-o iarnă de poveste”, scriind poeme de iubire în momentele de extaziere dinaintea acestui univers, „cu arome de santal”. Secretul acestui „soare din suflet” (bucuria versificării), pe care și-l dorește deslușit în elegii, ne este supus atenției în volumul de versuri intitulat „simili-cromatic” „Culorile trăirii”, volum apărut la ed. StudIS, 2020. Titlul volumului surprinde sinteza poeticii sale în secvențiale rostiri lirice și rostuiri în vers modern contrastante, ce se derulează în nota optimistă a unui eu liric cu obsesia luminii și a „curgerii prin timp”, a fericirii de a „scrie psalmii iubirii”. Că „inima-i deschisă spre lumină” și culorile ei nu mai sunt o taină pentru cititor, o recomandă propria rostire: „Lumina/Ce-mi este de o vreme hrană!”; „Îmbrățișând Lumina... (de) simt culorile pulsând”; „În armonia de culoare,/Lumina,-n unduiri rotunde”; „Lumina scrie pe ferestre/Sărutul ei înrourat”; „În privirea serii se răstignesc culori”; „fluierul luminii cântă-n rouă”; „Să-mpletesc trăirea serii/Din săruturi de lumină” etc.

     A-ți explora eul liric din perspectiva poetului-observator cât și a artistului plastic, în poezia autoarei atât poetul-pictor cât și poetul-spectator, în labirintul căutărilor sale, va zugrăvi doar acel decor în care se ascunde, în nălucire, norocul. Topind în matrița poemelor secvențe de poezie concretă, poeta găsește („în inimă de zări”, când „privirea e spre zări”), calea de comunicare cu cititorul. Dar, din realitatea concretă, la visul aspirant, distanțele acelei lumini izbăvitoare sufletului nu sunt doar spirituale, ci și fizice, acolo unde eul lăuntric caută cărări nebănuite spre tămăduirea sufletului: „Las tocul în cerneală și-ntrezăresc în pagini/Vâslind idei cărunte pe râul de imagini,/Iar flacăra dulceagă, în tresăriri blajine,/Îmi amintește drumul parcurs până la Tine...” (Sub pavăza voinței) –sau– „În acorduri de chitară,/Toamna bate la ferestre/Și-n parfum de crizanteme/Scriu trăirile terestre.” (din Surâsul patimei).

      În labirintul acestor trăiri și stări poetice poeta se expune, uneori prea deschisă și înclinație spre pastel, în notații de natură descriptivistă. Paradoxal, în poezia cu fragmentarii lirice autobiografice (vezi: Cântecul anilor; În mine apusul zâmbește; De-aș fi...), o găsim în ipostaza unei poete descriptiv-crepusculare, iar când își exteriorizează, în cele „hanuri cu vise” trăirile, (vezi: Sete galactică; Atingeri astrale; La hanul dintre vise; Poem matinal; Sunet de final), ea devine mult prea solară. Ne-am fi așteptat ca împlinirile unor momente trăite, venite uneori din gesturi simple, să producă un oarecare impact emoțional în biografismul atins în treacăt, deși în poezia cu dedicație: aleșilor țării (Avem puterea să vă spunem frați),  mamei (Ești liniștea de dimineață, mamă!), copilului drag (De ziua ta), poetului nepereche (Eminescu, ne e dor!”, copilăriei (Dimineață de ajun; Parfum de violete), satelor noastre uitate parcă și de Dumnezeu (Secetă; Să ne întoarcem către sate) - iubirea și sufletul poetei se concretizează într-un sincer mod de viață. Melancolia foarte frecventă la clasici, astăzi doar la poeții ce continuă a scrie versuri fără a simți revelația clipei de dincolo de orice precaritate a vieții („Ți-amintești cum dansam prin perdele de ploi,/Iar pădurea-nfrunzea începuturi de drum?/Cât de dură era nerostirea din noi/Când furtuni se-abăteau peste sacrul parfum!” – din Trup de apă cântând), e melancolia acelor copii ce se visau în „zbor spre stele”, gândită pe metoda deconstructivism-ului, sub forma unor notații textuale. Teme precum viața, destinul, singurătatea, tristeţea, misterul clipei trăite, speranţa, visul, iubirea, dorul, aplecarea spre povestea mitică, durerea, timpul, sufletul etc: sunt ipostaze poetice care-i vor aşterne poteci de străbătut dinspre gândul ce aleargă (vezi: O rugă-mi este poezia!) spre poezia care îi induc și cititorului drumul spre acele cuvinte cheie (cer, lumină, destin, suflet, lună, stele, soarele, ploaia, noaptea, muntele, câmpia, marea... etc), pentru a sugera starea euforică trăită de un eu ce-și caută destinul între pământ și cer. Într-un anumit fel trăirile poetei sunt mai mult exteriorizate, decât interiorizate, iar privită cioranian, fraza filozofului de la Rășinari: „Doamne m-am prăbuşit în inima mea!”, ne duce cu gândul că poeta Georgeta Muscă-Oană își dibuiește soarta, visând mereu alte ieșiri însorite, din acest labirint al prăbușirilor noastre. Poezia ei rescrie ceva din nostalgia unei iubiri din care durerea, dar și iubirea, smulg așchii... („Și firul ierbii plânge, și apele scâncesc,/Trec notele pe clape și-n lacrimi se-adâncesc – din E cântecul mai trist), ca acele „răcori iluzorii” rispite cu pulberea stelelor pe pământ, pentru a povesti celor care o citesc, despre durerile unor clipe capcană ce țin să păstreze-n vers „parfumul din anii ce trecură”. Dar când contrastele dintre tristețe și dragoste, singurătate și dorință, vise și iubire, sunt transpuse în versuri integrate în universul numit viaţă (și te pot cuceri), atunci, poezia feminină e ca o perdea trasă peste o oglindă în care tristeţea, ori singurătatea, sub vraja unei taine percepute, devine o urzită nuntire: „De multe ori aș vrea să tac, dar tocul/Alergă prin pădurea cu ispite,/Ca un mustang ce nu-și găsește locul/Și mușcă din cuvinte nerostite” (De multe ori aș vrea să tac...).

      Pentru Georgeta Muscă-Oană poezia este, totuși, tărâmul ei de vis unde se retrage pentru a-și descărca sufletul de povara unor trăiri zbuciumate și duse pe firul vieții trecătoare, luptând cu încăpățânare cu morile de vânt ale unei lumi invocate în vers („o rugă-mi este poezia!”. „Mă lupt cu noaptea, o înfrâng” (după cum ne mărturisește). Și o face până la granița de trecere al unui suflet ce trăiește în constelația risipei de metafore, pentru a lupta cu nerostitele cuvinte, într-o sumă a căutărilor prin care își dorește reprezentată însăși ființa.        

Notă! Cronică apărută în revista „Litere”/ nr. 9 (270), septembrie 2022

 

                                                                         Tudor Cicu

Visele și poezia

 

Visele și poezia.

 

      L-am visat acum câteva seri pe Marin Ifrim. Din 2010 și până în 2019 când s-a dus la Ceruri, unde tronează Dumnezeu, ceva ciudat s-a petrecut între noi. După ce s-a întors din Anglia („ceva” se petrecuse acolo?, aici?) a fost asta, dar n-am aflat niciodată ce anume. Dar să revin la visul meu. Nici nu știu unde mă găseam, în acel vis, dar eram în așteptare (a ce?, nici eu nu știu) pe un trunchi de copac. S-a apropiat și s-a lăsat pe acel trunchi, lângă mine. Mi-a zâmbit. Mă așteptam să-mi spună câte ceva. Măcar acel fapt pentru care m-a îndepărtat de lângă el. L-am privit insistent. Mi-a surâs, dar nu mi-a spus ce mă frământa. Era tăcut. Atâta tot!

       Mi-am amintit cum în 2010? / 2012? mi-a dat un telefon să-mi spună să nu-l mai caut vreodată (?!). N-am înțeles de ce. Cu acel secret să fi plecat în mormânt? Acum câteva zile un amic, povestindu-i la o bere visul avut, îmi spune și secretul. Că eu (?) aș fi stat la toate cele întâmplate, când, ajuns în Anglia, cel care îi promisese spațiu pentru cazare, nu i-a mai acordat nicio șansă și i-a întors spatele, lăsându-l pe străzi să întâmpine noaptea în Londra. Cum naiba puteam avea eu așa putere asupra celor din Anglia (?), când eu nici nu ajunsesem mai departe de hotarele țării până atunci și nici pe hartă unde venea Anglia (sic!), n-am înțeles. Asta m-a trimis la scena în care Patroclu, din „Iliada” lui Homer, i se înfăţişase lui Ahile, după moarte, întreg şi nevătămat. Ba, chiar vorbindu-i: „Dormi şi de mine uitata-i cu totul Ahile? ...De-asta zadarnic mă vântur la poartă pe lumea cealaltă”. Ca să înțelegeți ce spun, întoarceți-vă la personajul numit Vasile Beldiman, al lui Mircea Eliade, din povestirea „Ghicitor în pietre”, cel care spunea: „Sunt oameni care citesc în stele sau drojdie de cafea, sau în boabe de porumb. Noi, Beldimanii, citim în pietre...”. Pentru că, omul, niciodată nu se aşează la întâmplare în faţa pietrelor care îi atrage privirea, şi-l face să şovăie cu gândurile, dinaintea lor. Vedeți? Dar se poate citi în vise? Nu prea îmi vine să cred. Dar ce am vrut să spun e ca o spovedanie nemărturisită, şi nici măcar o spovedanie întreagă. Mai curând o mărturisire a sufletului care nu comunică deloc cu trupul celui din care se desprinde. Și doar poezia, a mea și a lui Marin Ifrim, scrisă în acei ani, ne poate lămuri cam ce a fost? Sau nici măcar ea? Să vedem:

 

aici... vorbele rostite sunt ca o rusoaică despuiată

 

Toamna se coace tutunul. Aici,

Vorbele rostite sunt ca o rusoaică despuiată de port!

Aşa-mi striga Esenin trecând,

Cu sănii, cu cai, cu fete, cu tot.

Acum, nici a lui Esenin armonică nu-i...

Stoluri de păsări,

Stoluri zboară dinaintea săniilor lui. Zboară...

Şi moartea le-nşfacă hapsână cu-o gheară.

 

Ehei! Ehei!... Armonica spărgea zările-n dungi.

...Să nu plângi, repetam. Să nu plângi!

Patria e la locul ei. Noi nu mai suntem în ea!

 

Cum toamna se coace tutunul, aici...

Şi lumea asta e ca o rusoaică,

Strigând: pentru ce!... pentru ce!...

Ca Anna Karenina dinaintea trenului

Iar noi doi ne întrebam ce e omul

Și toți îl căutăm ca Diogene cu lumânarea.

 

Dă-mi voie domnule! Îți spun:

cred că ai luat-o un pic dinainte,

Numai lasă-mă să-l mai văd trecând pe blondul Serghei

în sănii trase de caii săi arăpeşti.

Nu mai e mult și

Biata mea mamă spera să fim toți unul și unul

Deocamdată acolo în cimitir, toți

Împărţim câte o cană şi o strachină

Morţilor, de pomană!

 

Ehei! Ehei!?.. Şi armonica-i pierdută în zarea

Celui rămas în urma trenurilor pierdute în utlimul ceas

Ori a celor plecaţi într-o noapte,

Atât de târziu.

Și crede-mă! Nu-i...

Nu-i bluesul cântat tutunului când se coace

Pe câmp. Nici a lui Esenin armonică nu-i...

Stoluri de păsări,

Stoluri zboară dinaintea săniilor.

Zboară... tot zboară!

Iar moartea ne-nşfacă hapsână, rând pe rând

Cu o gheară.

 

                                                             Tudor Cicu

 

 

Mă întreb (și doar atât):

 

 

 

Mă întreb (și doar atât): de ce doctorii noștri mor înaintea pacienților? În ce țară

Murim? Miniștrii de la Sănătate, miniștrii de la Guvern, miniștrii de peste tot, inclusiv peste

Cuvintele mele, la „Cultură”, ne oferă Spitale mai proaste decât cavourile din cimitire.

Apă murdară, aer bășit, pământ furat, cer astupat de coloneii patriei. Aceasta e țara

Mea. Sunt vinovat. Trebuia să mă nasc după toate astea. Biata mamă mi-a dat

Un viitor furat de aceste pecingini milenare. M-am născut în partea regulată a

Lumii. Și nu-mi pare rău. Voi reveni prin vorbele mele. Ăștia trebuie beliți odată

Pentru totdeauna. Îmi caut țara. O țară scufundă în peșterile de odinioară și-n

Suflete precum cel al poetului Marian Ilie, care încă nu divorțează de ideea de

Patrie la locul ei. Un optimist. El însuși o hartă a întregului, un om care nu se trage

Din Guvernul lui Charles Darwin, ci de undeva din Bărăgan, cu versuri cu tot.

Îmi caut țara cu lumânarea și nu e deloc bine. Mi se tot spune că nici prin cimitire

Nu trebuie să mai trec. La locul memoriei, nu mai e nimic românesc. Inclusiv în

Manuale, aceste chestii înguste în format tipografic precum niște virgine de bordel.

Încă nu sunt resemnat. Încă n-am fost resemnat. Iubesc România mai mult decât

Rahații ăștia din fruntea ei. Sunt optimist cu virgulă. Va veni și vremea în care voi

Respira aer curat în cimitirul țării mele. E vorba de pământ. De tot ce au distrus

Barcagii lumii. E vorba de soare, de noapte, de azimut, de puncte cardinale. Sunt aici

Ca să știu tot. Țara mea e ocupată de o ocupație care se face că se ocupă cu democrația.

Se ocupă singură, în temă precum motanii care au regulat cartiere de pisici mov.

Țara mea nu va muri odată cu mine și nici cu Marian Ilie, un poet mai bun decât

Bunii noștri. Țara mea e pe moarte. O să mor înaintea Ei. Așa e sorocul. Am dreptate

Întru eternitate, țara mea nu poate fi altfel decât cum suntem noi: lipsă la apel,

Devastată, regulată în vârfuri, dusă în mlaștini cu țânțari extraterești. Țara mea e

Violată. E împinsă în fund. Are un pistol dement între obrajii din jos. Nu vreau să fiu

Vulgar. Nu mai e mult timp și țara mea va fi doar un fel de carte de identitate, un

Număr, o serie și un CNP. Un fel de bucate grecești, rahat și cu apă rece. Atât!

 

Marin Ifrim

cântec de pe eșafod

 

cântec de pe eșafod

 

speram să-mi secer grâul, ca nici s-apună ziua

și hoardele de iepe să-l calce sub copite;

tot așteptând pe Godot să vină în pre-ziua,

cu marile speranțe promise de ursite.

 

credeam precum Novalis, că viața nu-i un vis

de m-am trezit cu gâtul sub laț pe eșafod...

iar tu-mi strigai: „e soarta! așa ne este scris,

de când fenta turbinca, chiar moartea, lângă pod”.

 

aruncă peste mine, lopata cu pământ

până și umbra lunei sub care doarme Hades

că tot visam iluzii, ca și vânări de vânt

ce-n fir atârnă toate, ca lupta de la Padeș.

 

și mă aștept să treacă pe cer Cozma Răcoare

și-n birja lui toți craii din cartea lui Mateiu

cu lumea lor pe urme, plecați cu bărci pe mare

ca Swift rătăcitorul, făcând-o pe holteiu’.

 

 

Podul cu porumbei

 

Podul cu porumbei

      Într-o zi, rătăcind pe lângă debarcader, Paul dăduse de fată pe o bancă. Avea umbrela de soare pe braț. Acest amănunt îi atrăsese atenția. Ar fi vrut să-i surprindă profilul pe coala de desen, dar nu avea la el blocnotesul cu schițe. Fata era mlădioasă şi înaltă, cu trăsături fine pe obrazul pudrat în alb-auriul amurgului. Avea aerul unei domnişoare ce tocmai se trezise din povestea pe care o ascultase, când era mic, seară de seară de la mama lui când aceasta trăia și el nu ajunsese la orfelinat. Fata era îmbrăcată într-o splendidă rochie de culoare vişinie, cu un imprimeu drăguţ pe piept, corsaj strâmt în jurul trupului, mâneci scurte, terminate în pliuri de culoare roz şi un şal alb, vaporos, ce i se lăsa pe umeri în jos. Din ochii negri arunca înspre Paul priviri îndrăzneţe şi vesele, iar buzele răsfrânte într-un zâmbet naiv îi erau destul de atrăgătoare. Era ceva mai plinuţă de cum arătau fetele din cartierul lui, însă trăsăturile feţei îi dădeau, în genere, un aer ştrengăresc. Nu ştim cât de repede poate ticăi inima unui iepure la auzul goarnei ce vesteşte că arma vânătorului nu-i prea departe de tufa după care se află pitit, dar era de închipuit uimirea lui Paul, băiat de orfelinat, văzând fata singură pe acea bancă. O barcă legată de un otgon fremăta complice cu agitaţia din inima fetei. În depărtare discul roşu al soarelui, înainte de scufundarea sa în mare, începu să se legene la dreapta şi la stânga, în acelaşi ritm cu picioarele lui Paul, până când fata se desprinse de acolo şi părăsi băncuța. În urma ei amurgul roşiatic pulsa complice printre şuviţele părului răscolit de vânt...

            -Am crezut că visez când am zărit-o acolo pe bancă! îi mărturisise prietenului său Chiril.

- Nu-i bine să visezi cu ochii deschişi, aşa să ştii! spusese Chiril.

     Când Paul i se destăinuise, erau cu barca lui Chiril, amândoi, în largul mării. De acolo din larg, Paul zări vechiul port pescăresc, mult rămas în urmă, semănând cu un cazan în care fierbeau laolaltă bărci, pontoane, nave de pescuit, mici ambarcaţiuni de croazieră, corăbii, barje aşteptând goale lângă docuri şi macarale, şlepuri încărcate cu minereu şi cherestea... şi mult zgomot. Iar pe deasupra, ca nişte zdrenţe spulberate de vânt, pluteau lin, surprinşi de vopselele amurgului, câţiva pescăruşi care, cu ţipetele lor stridente, erau sarea şi piperul acelui tablou. Undeva departe, la picioarele digului, valurile mării se spărgeau continuu.

       Spre stânga lor, de la ultimele trepte ale falezei, până la digul de piatră, rămâneau câteva picioare de plajă nisipoasă. Din locul în care se aflau, cei doi auzeau la fel de limpede vântul urlând, departe, în larg, opintindu-se să împingă valuri turbate asupra ţărmului și la picioarele digului. Și era încântat de tot ce vedea; mai întâi fu impresionat de valurile care explodau, în răsucirea lor ameţitoare, în mii de cristale colorate. Apoi, de cum câte un val mai îndrăzneţ se ridica şi se înfuria până făcea clăbuci, ca o balenă gata să înfulece tot ce mătura cu coada ei în ofensiva pornită val-vârtej în urma lor. După care, valul se subţia, se rostogolea, aşternând bale lăptoase în siajul bărcii, ca un balaur dezumflat de fierul ascuţit al lăncii în care-şi rupea botul. Pentru a se retrage imediat, ca o reptilă în faţa primejdiei. Părea că, în adâncuri, o fiară își dădea duhul.

-Ce a fost asta, Paul? Chiril, aflat la cârma bărcii, îl observase cum ridicase mâna și se închinase.     

-Nu te-ai închinat și tu cât ai stat în larg?

-M-am rugat, da!... Cum o vrea Dumnezeu!

-Când eram la orfelinat, m-am rugat și eu pentru iubirea alor mei, să vină, să mă ia acasă. Îmi făcusem o păpușă și îi spuneam și ei povestea mea. Ți-am mai zis-o?

-Nu. Dar acum sunt gata să te ascult!

     Paul începu să-și spună povestea, iar Chiril era numai ochi și urechi.

-Se spune că undeva la țară, într-o căsuță mică, trăia odată o fetiță împreună cu bunica ei, începu Paul să povestească. Bunica ei era tare bătrână. Într-o zi scoase din cufăr o păpușă din cârpe și bucăți de lemn, pe care zicea că i-o dăduse un prinț ce trecuse pe acolo. Îi mai spuse fetiței că, dacă are să fie cuminte, într-o zi, când se va face mare, va trece iarăși prințul pe acolo, va recunoaște păpușa și le va lua cu el. Fetița se juca uneori în poiana din apropierea casei și își legăna păpușa pe brațe, zicându-i să nu plângă, că prințul sigur va veni. Odată a trecut pe acolo un om și a găsit-o pe fetiță plângând. „De ce plângi?” a întrebat-o. „Cred că am adormit și când m-am trezit, nu mi-am mai găsit păpușa”, a lăcrimat fetița. „Nu-i nimic, hai s-o căutăm împreună!” Au căutat-o prin toată poiana, dar s-a înserat și omul i-a zis că o să vină și a doua zi să o caute. Bărbatul n-a mai apărut și fetița își pierduse speranța, fiind tare mâhnită. Au mai trecut două zile, iar omul s-a întors cu câteva rânduri scrise ca din partea păpușii. Iată ce era în acea scrisoare: „Draga mea! Te rog să nu plângi după mine! Am plecat într-o călătorie lungă. Dar îți voi scrie zilnic și îți voi povesti despre minunatele mele peripeții și despre câte minunății am să întâlnesc în cale”. Și de câte ori se întâlnea în poiană cu omul acela, el scotea câte-o scrisoare și-i citea fetiței aventurile imaginare prin care trecea mult iubita ei păpușă. Așa azi, așa mâine, până când omul i-a adus o păpușă diferită de cea pe care i-o dăduse bunica ei, însoțită de un bilet pe care scria: „Să nu te miri, dar călătoriile prin lume m-au schimbat mult! Ai încredere că prințul nostru va veni odată și odată! Doar să avem răbdare...”. Mulți ani mai târziu, fetița a crescut mare și, devenind femeie, a uitat de păpușa ei. Odată, încercând să înlocuiască rochița veche cu alta nouă, din interiorul păpușii a căzut la picioarele ei un bilet, pe care scria: „Tot ceea ce iubești vei pierde până la urmă. Dar în final, iubirea se va întoarce la tine sub altă formă”.       

    Cât timp povestise Paul, Chiril ţinuse ochii închişi. Pesemne îi făcea bine briza mării și povestea prietenului său de la orfelinat.

-Nu cred să fie pe lume un copil mai bun ca tine, Paul! îi spuse.

       Venise timpul să întoarcă brațul cârmei și să se îndrepte spre țărm.

       La despărțire Paul îi promise că, pentru această plimbare cu barca, o să-l ducă la o clădire veche și are să-i facă rost de niște porumbei pe care să-i învețe voiajori. Și poate să-i ia și cu el, pe mare.

     Și chiar îl duse într-o bună zi la clădirea unde era un depozit de cărbuni din cartierul mărginaș al orașului. Depozitul de cărbuni era o clădire lungă și dreptunghiulară. Paul știa că între orele 11 şi 12, paznicul din baraca aflată la poarta depozitului, de obicei, lipsea. Paul și Chiril aveau cunoştinţă că prin spatele depozitului, gardul de scânduri putea fi escaladat cu ușurință de niște draci de copii ca ei. Două dintre ziduri aveau ferestre mici, pătrate, prin care niște trupuri firave ca ale lor se puteau strecura înăuntru, fără prea mult efort. Paul mai încercase asta și-n alte dăți, mai ales prin fereastra din capătul zidului din dreapta, unde se afla un burlan de tablă, solid. Aflaţi înăuntrul clădirii, copiii se puteau strecura printre haldele de cărbuni și, odată ajunși la scara de lemn care urca pe o platformă, se găseau în locul de unde se puteau împinge cele două uși ale chepengului din tavan și intra în podul depozitului. Aici își aveau sălaș porumbeii de prin împrejurimile cartierului. Podul era foarte mare, părea un fel de hrubă nesfârșită. Păsările își aveau cuiburile prin locurile întunecoase, acolo unde acoperișul se fixa cu bârne groase de lemn pentru prinderea căpriorilor ce susțineau acoperișul de-a lungul zidurilor. Pe măsură ce înaintau, pipăind de-a bușilea printre obiectele bizare aruncate la gura podului, norul de praf se ridica în urma lor, în fuioare subțiri, către luminatoarele în formă de solzi de pește de pe acoperiș. Din întuneric, Paul îl auzi în spatele său pe Chiril:

-Paul, mai avem mult?

            -Nu, ce vrei?

            -Auzi, Paule? Ne umplem sânul cu porumbei și eu zic să plecăm cât mai repede.

            -În regulă! Dar ți-am zis de la început că nu trebuie să vorbești tare!

     Chiril îi aruncă o privire încruntată și își lăsă capul în piept.

            -Am uitat, Paule! Am vrut să te aud, doar. Mi-ai spus că nu există spirite care să locuiască de sute de ani în pod. Mi-ai spus, nu-i așa?

            -Ți-am spus, Chiril! Știi că nu trebuie să scoți o vorbă!

            -Am uitat, prietene!

            -Acum trebuie să fim atenți, să nu facem o prostie! N-avem prea mult timp, știi, nu?

            -Așa-i! Da' mergi mai încet, să nu cumva să dăm cu capul în ceva!

            -Nu te teme! Ia-te după mine, doar am mai fost pe aici!

     Paul se întoarse spre Chiril și-i făcu un semn ștrengăresc, din ochi. Zâmbi cu gândul la naivitatea prietenului său de joacă. Chiril îi zâmbi și el. Apoi privirea îi alunecă spre cotloanele podului, unde se simțea freamătul porumbeilor stârniți din cuiburi – iar Paul încă zâmbea fericit, cu gândul la păsările pe care le și simțea zvârcolindu-se prin sânul cămeșii. Căutând prin cuibare, copiii îşi vârâră în sân câțiva pui mai mărișori. Paul prinse de-o aripă un porumbel bătrân, dar acesta i se smulse din mână și zbură afară, prin portița deschisă în peretele lateral. Mâna sa întinsă  nu-l ajunse în zbor, ci îi alunecă pe genunchi, sprijinindu-se în ușița care se deschise larg în afara acestui perete. Zări curtea depozitului, un mic gang, iar dincolo de gardul de scânduri o clădire cu ferestre mari prin care lumina zilei trecea cu ușurință într-un salon cu câteva persoane. Printr-o fereastră deschisă răzbătea, până la gura podului unde se afla Paul, o melodie cântată de cineva la un pian pentru începători. Zgomotul porumbelului scăpat afară atrase atenția copilei de la pian. Băiatul zări doi ochi arzători scânteind prin geamul ferestrei, ochi ce îl săgetară cu o căutătură ciudată. Unde îi mai văzuseră? Încercă să-și aducă aminte, dar renunță. În spatele său, Chiril păru a-l da la o parte ca să privească și el prin ferăstruica aceea. Paul privi mai atent să-și întipărească în memorie cui aparțineau acei ochi mari şi negri, dar nu le găsi asemănare cu ai vreunei fete din cartierul lor.

            -Paul? îl auzi în spatele său pe Chiril.       

            -Ce vrei?

            -Fugi de-acolo! Dacă te vede cineva?

            -Și ce-i?...

            -Păi, dăm de dracu', n-ai spus tot tu? Nu vreau să dăm de bucluc!

            -Nu-ți face tu grijă! Mă descurc eu! Dar l-am scăpat pe ăla mare, unul porumbac.

            -Dă-l încolo! Eu zic să mergem! Ne ajung ăștia.

            -Mergem, Chiril. Hai, ia-o înapoi!

     Băiatul se întinse și trase de portița podului, așa cum fusese înainte. Se luă după Chiril. Îl auzi întrebând:

            -Ai văzut-o?

            -Ce tot vorbești acolo?

            -Pe fata aia... Ai văzut-o?

            -Ce te roade? Hai, spune clar!

            -Am vrut să știi că nu mă bag... După scurt timp: Așa-i că  era frumoasă, nu-i așa?

            -Îhî!... Și Paul respiră adânc.

      Câteva zile la rând Paul dăduse târcoale clădirii unde văzuse acei doi ochi sclipitori, dar cum nu întâlnise nicio fată cu astfel de ochi, ieșind de la cursurile școlii de muzică, cum scria la intrarea clădirii, se lăsă păgubaș. La ceva timp de la acea întâmplare, aflat la debarcader, băiatul deschise blocnotesul ținut sub braț, se lăsă pe o baba din fontă, de care erau legate cu niște lanțuri bărcile la cheu și se apucă să traseze în creion profilul copilei aplecate peste balustrada de lemn. Fata nu-l observase de la început. Dar nici Paul nu prea arăta că l-ar fi interesat fata, ci ținea să dea impresia că îl interesa mai mult priveliștea portului, dar când și când, bănuind că nu ar fi atras atenția nimănui în jur, trăgea cu ochiul la profilul fetei. Era sigur că în fața lui se afla fata văzută din gura podului, acolo la depozitul de cărbuni, necunoscuta cu cei doi ochi arzători pe care-i zărise scânteind prin geamul unei ferestre. În depărtare zbaturile unei șalupe-remorcher loveau molcom apa. Tot în apă se oglindea și umbra fetei ce ar fi vrut să ia apă în pumni și să se distreze, aruncând-o înspre un stol de pescăruși ce dădea roată pânzei de la suprafața apei, apoi se ridicau în văzduh și reveneau pe deasupra băiatului aflat pe acea baba și care continua să deseneze, și se făcea a nu pricepe nimic din toate astea. Între el și fată se lăsase o perdea lucioasă, reflectată de strălucirea colii de desen. Nici nu băgase de seamă când se pomenise cu fata în spatele lui și care privea insistent profilul creionat pe coala blocnetesului. Vru să acopere coala cu podul palmei, dar fata i-o luă înainte:

            -Unde ai învățat să pictezi? întrebă ea. Părea chiar curioasă să-i cunoască secretul. El ridică ochii de pe schița în cărbune și îi urmări ochii mari, negri. Nu se hotărâse cum să îi încadreze profilul în acea schiță. Din privirea fetei simți că între ei doi se ridicase o spadă dușmană.

            -Dar tu unde ai învățat să cânți la pian?

           -La școala doamnei Mara. Nu te face că nu pricepi! Te-am zărit de câteva ori de la fereastra clasei unde se ţineau orele. Recunoaște că acolo m-ai văzut prima dată!

            -Tu erai cea pe care am zărit-o din gura podului, la depozitul de cărbuni?

     Fata nu păru să-i răspundă. Se înălță de câteva ori pe vârful pantofilor, întârziind anume, doar-doar tot el va spune ceva. Și într-adevăr băiatul vorbi primul:

- Când trăia, mamei i-a fost greu să mă dea la o școală. S-a tot plâns de lipsa banilor, dar a insistat cineva din cartier, un meșter, care mă luase pentru început să lucrez cu el.

            -El te-a învățat să pictezi? fu ea curioasă. 

            -Nu, acela era un meșter olar! Îl ajutam pentru câțiva bănuți pe săptămână să care oalele pe la târguri și să le vândă. Mă pricepeam și la zugrăvitul lor, dar asta a fost mai târziu. Când eram ca tine am învățat să pictez de la un pictor ce locuia pe strada noastră. Făcea mai mult portrete la comandă, pentru bani. De la el am învățat cum să îmi aleg culorile.

      Fata începu să-și mângâie părul cu degetele. Sta sprijinită de balustradă cu mâinile sub ceafă, privind trecerea norilor pe cerul albastru. Încerca să se gândească la ceva, înainte de a trage o concluzie, apoi se apropie precaută de el și aproape că-l atinse în clipa când își aruncă privirea pe desen. Nu zise nimic și se depărtă din nou lângă balustrada debarcaderului.

            -Nu cred că ești cu mult mai mare! Ai cincisprezece ani?

            -I-am împlinit acum o lună…

            -Păi vezi? Și eu împlinesc, peste alte  trei, paisprezece.

      Nu își mai spuseră altceva. El întindea umbre cu creionul pe schiță, iar ea încerca, printr-o mișcare primejdioasă, să prindă apa cu podul palmei. Apoi, într-o doară, spuse:

            -Știam cine ești.

            -Cum așa? Spui asta, fiindcă am pomenit de podul ăla!

            -Ba bine că nu! strigă fericită copila. Uite cum a fost! Fana și Linette, două dintre prietenele mele, au venit într-o zi și m-au tras de-o parte. Mi-au zis: „Fato, știi ce am descoperit noi două astăzi?” Le-am zis că nu am de unde să știu. Nici nu mă gândeam ce taină cunoșteau ele, doar am fost un pic mirată că ceea ce știau era în legătură cu mine. Mi-au mărturisit cum, în ziua aceea, întârziaseră la ora de muzică și te-au zărit la poarta de la intrare. Că aveai cu tine tabloul în carton și ți-au admirat desenul făcut în acuarele. Mi-au zis că fata de la pian, cu privirea întoarsă spre una din ferestre, prea semăna cu mine. Ai întrebat dacă și ele o cunosc pe fata din tablou. Și au dat din cap că nu, nu-i așa? Atunci chiar au ținut să-mi spună asta, dar că nu au suflat o vorbă că eu aș fi în portretul acela. Inițial am crezut că vor să-mi facă o farsă, dar prea erau convinse de ce spuneau.

            -Și cum te-a răbdat inima să nu afli dacă nu și spuneau adevărul?

            -Uite așa! Mi-a fost suficient să știu de la ele cum te cheamă. Paul, mi-au zis ele. Mi-a fost de-ajuns. Iar numele meu e Marina, e bine să știi.

      Fata își retrase mâna de deasupra apei, tocmai când unul din valurile făcute de nava cu zbaturi se lovi de cheu și-i stropi rochia. Bărcile legate în lanțuri de babaua pe care stătea băiatul începură să se legene din ce în ce mai tare. Fata se uită în jos la picioare, acolo unde ajunsese apa izbită de zidul ce încastra în el balustrada. Băiatul păru a se gândi la ceva.

            -Marina!

            -Ce-i? zise fata.

            -Ar fi trebuit să-ți arăt mai demult tabloul ăla. Eu zic că trebuie să fie al tău pentru totdeauna. Ți-ar plăcea, nu-i așa? Ți-ar aminti de ziua aceea. Aia de la fereastra podului ăla.

            -Păi, na, cui nu i-ar plăcea? zise ea.

      Apoi, pe negândite, cu ochii spre cer, ca și cum ar fi ascultat o muzică celestă, pe care numai ea o putea pricepe, spuse:

            -Nu, Paul, nu-l vreau!

      Băiatul ridică privirea.

            -Cum așa?!  Nu-l vrei? Dar nici nu l-ai văzut!

         -Dimpotrivă! Te-am zărit și eu atunci la gura podului. Îmi atrăsese atenția zgomotul făcut de porumbei. Rămăsesei ca înlemnit. Am crezut că visez....

            -Da! S-a petrecut ceva, atunci, cu mine. S-a rupt ceva înăuntrul meu, nu știu, parcă pentru toată viața. Dar de ce nu vrei să-l primești?

            -Fiindcă e prima ta amintire cu mine, Paul! Dacă vrei, mi-aș dori să termini portretul ăsta nou și bineînțeles, l-aș pune pe un perete deasupra pianului meu de acasă.

     Ceva mai târziu, puținii trecători puteau să observe doi tineri tăcuți stând aproape nemișcați, foarte aproape de cheu, rotindu-și doar  capetele, din când în când, spre dreapta și spre stânga, la cei care treceau. Între cei doi nu mai era nicio spadă.

 

 

 

 

Lamia (povestire)

 

Lamia *

 

      Toamna, când se împărțea grâul la C.A.P., Victor dădea pe la basculă de se strecura printre sacii încărcați și căruțele trase la cântar, trăgea cu ochiul, asculta și, până când brigadierul moșmondea cu plaivazul pe caietul ăla cu scoarțe tari, ori se scărpina între timp după ureche tot socotind în gând, adunând cantitățile de pe cântar și scăzând greutatea sacilor, el și făcea socoteala, tot în gând, și striga întotdeauna primul, tare: „trei sute șaptezeci... cinci sute șasezeci și opt...”

      Asta atrăsese atenția brigadierului de la basculă, tătar cu ceva carte acolo, care se minuna, după ce încheia socoteala, cum de știuse băiatul să facă socotelile fără de plaivaz și hârtie. Nici batjocurile și nici indiferența celor ce așteptau la rând să li se facă socotelile nu-l alungaseră pe copil. După ce-i ieșeau și paznicului socotelile, tot alea pe care le strigase ceva mai înainte copilul, oamenii începuseră a se agita:

- Măi copile, pleacă naibii de-aici că, uite, încurcași socotelile domnului Bonai. Apoi se îndreptau cu brațele întinse către brigadier. Se mai rugau odată: „Hai, domnule Bonai, mai socotește odată, nu se poate să fi ieșit cum a zis mucosul ăsta! Ce știe el, un copil, colo! Dă-l încolo de copil!” Sperau că li s-ar fi cuvenit mai mult grâu. Tătarul se mai scărpina odată după ureche și se apuca de socotit din nou. „Asta nu-i lucru curat, zicea. Copilul ăsta nu-i prost deloc!” și-l punea mai mereu să mai verifice odată ce socotise el pe hârtie. Asta îi apropiase.

- Al cui ești, copile? Că nu te știu a fi de prin partea locului. Băiatul îi spusese ce și cum, că nu se știa a fi avut vreodată un tată, dar mamă-sa era fata unuia de prin sat, iar el era plecat demult de prin aceste locuri și uite că mai venea, înainte de începerea școlii, pe la bunici.

     Le spusese și numele: „Sunt de-al lui Stoenciu. Pe mama o chema Maria. Mama era căsătorită cu unul Udrea din Comana”. Cum auzise de Maria a lui Stoenciu, lui Victor începuse a-i da târcoale și a-i arunca unele ocheade, un oarecare „uscățiv”, om cam la șaizeci și ceva de ani, care ajuta șefului de la basculă să pună pe cântar sacii, să-i dea mai apoi la o parte și să strige la săteni: „Hai, faceți loc, altul bre... Ce vă tot moșmondiți atâta? Mai repede, mai cu vână, bre! Nu dormiți de-a-n picioarelea!” Pe băiat începu să-l cam îngrijoreze privirile ăluia, ciudate și stăruitoare. Doamne, cum îl mai privea, când el repeta că socoteala tătarului fusese corectă.

     Alteori, crezând că poate Victor nu-l vedea, ca din întâmplare, se apropia de tânăr și-i studia gâlma aceea de la gât, un fel de prună abia formată, și apoi își ducea degetele rășchirate de-și freca și el gâlma de la baza gâtului. În duminica aceea, fiindcă nu se lucra la basculă, paznicul lipsea de la baraca unde se afla cântarul, iar Victor trecuse, ca de obicei, pe acolo. Nu era singur. Era împreună cu Amit, prietenul lui din cartierul tătăresc, cel cu care avusese de gând, în ziua aia, să de pe la casa morarului Roman, și chiar dăduse, pentru a se întâlni cu Lamia, fata acestuia.

      Victor o cunoscuse pe fata mică a Romanilor cu ocazia unui transport de gaz. Se înțelesese cu evreul să îi aducă patru sute de litri de gaz pentru patru sute de lei transportul. Deși fata se afla doar în vacanță la părinți, fiindcă învăța pe undeva la oraș, se tot învârtise pe lângă caii lui Victor și nu arătase că nu i-ar fi plăcut să lege o prietenie cu băiatul acesta voinic ce își mânuia strașnic cei doi cai arătoși. Și din una în alta, din vorbă în vorbă, Victor află că Pușa, sora mai mare a Lamiei invitase la sfârșit de săptămână băieții și fetele din sat la o șezătoare cu muzică și dans în casa lor. Iar dacă Victor ar dori să vină, o putea face ca invitatul ei, al Lamiei. În noaptea aceea Victor venise la șezătoarea care se ținea la casa Romanilor, dar nu fusese singur. Era cu prietenul lui tătar Amit. Tot ce-și amintea era că fusese o noapte cu ceață deasă ca și cum ar întinde un tăbacar dohotul negru peste pielea proaspăt tăbăcită. Ajunși la casa Romanilor îl simți pe Amit, mai exact citise în ochii lui negri, îngrijorarea. Îl văzuse cum se lăsase deodată chircit în spatele gardurilor și cum ceva se frânsese în trupul prietenului său. Zărise și el două umbre în pridvorul casei Romanilor. Când luna se eliberă de perdeaua unor nori vineții și putuse privi mai atent, inima i se oprise și lui, ca limbile unui ceas stricat, brusc. Voise să-i spună ceva lui Amit, dar nu mai avusese putere și se rezemase cu amândouă mâinile de gard. Acolo în pridvorul casei două umbre stăteau îmbrățișate și contopite una în cealaltă. Recunoscuse și el la lumina lunii pe Nasmie, prietena amicului său, în brațele unui flăcău trecut de vârsta celor care se pregăteau pentru cătănie. Îl mai văzuse pe Amit plângând de ciudă. Își amintea cum se aplecase deasupra prietenului său, încercând să-l tragă de umeri și să plece amândoi de-acolo. Dar nu mai apucase. Amit sărise ca arcul în sus și escaladase gardul spre pridvorul casei Romanilor. O vreme nu mai auzise nimic. Luna dispăruse din nou după nori. Apoi, cineva în noapte fluierase de trei ori, un sunet scurt și ascuțit, dar nu se dumirise ce anume se întâmplase acolo, apoi desluși vorbele tăioase a celor doi care se încăierase în pridvor, iar trosnetul unei scânduri îi atrăsese atenția. I-a urmat un strigăt de durere. Apoi nimic. La scurt timp, pe uliță, se văzură câteva umbre care fugăreau o alta ce alerga împleticindu-se. Victor se și lăsase ghemuit la rădăcina gardului, sperând să nu fie și el descoperit. Cel care fugea în față fusese deja ajuns din urmă și câteva bâte se și năpusiseră asupră-i. Iarăși urmară niște răcnete de durere, după care din nou se lăsase tăcerea. Pe uliță în jos Victor zărise o luminiță de chibrit scăpărând în întuneric. Cineva se sfătuia cu altcineva, vorbind numai în șoapte. La un sfert de ceas, își amintea Victor, se desprinsese și el de lângă gard și se îndreptase spre locul unde auzise sfada. Nu mai era nimeni prin preajmă, doar o mogâldeață părea că gemea în mijlocul uliței. Acolo îl găsise pe Amit chircit în drum și cu o dâră de sânge care i se prelingea pe față. Abia reușise să-l salte pe umeri și să-l care în sat până la casa doctorului Kîias. De-atunci nu mai dăduse pe la casa Romanilor, însă o întâlnise prin sat pe colega lui de școală, Eleonora, care ținuse neapărat să-i transmită mesajul Lamiei. Faptul că Victor fusese în câteva nopți (așa se vorbea) sub ferestrele ei, nu-i mai dădu pace Lamiei. La ureche îi mai ajunsese, auzite tot de la Pușa, sora mai mare, despre cearta aprigă dintre tatăl ei și Victor. Că într-o zi venise la moară și se opintise în pieptul tatălui lor, Gavrilă: „Am să o răpesc pe Lamia și o să fugim departe în lume. Spui că ai să ne cauți și-n gaură de șarpe? Cine-i ăla, prostul să-ți mai ceară mâna fetei când Lamia o să îmi poarte copilul în pântec?” „Tu, mă? Un biet copil din flori? Niciodată! - îi striga și tata. Dacă nu ieșea Mitea zdrahonul de la „gaura sacului”, cum i se zicea jgheabului pe unde curgea făina în saci, era vai și amar”. Că tatăl lor, Gavrilă, deja slobozise două focuri de armă în urma lui Victor, mai spusese Lamia. Eleonora ascultase cu ochii mari toată această tiradă încâlcită, rostită dintr-o suflare, a Lamiei. A ținut însă s-o liniștească: „Înțeleg foarte bine ce e acum în sufletul tău, Lamia. Dar multă lume vorbește, puțin se adeverește, ridicase Eleonora din umeri, cu trimitere la o veche zicală din popor. Cred că cineva te minte, fiindcă Victor nu mai e demult în sat la bunicii lui. E plecat de vreo lună la casa mutului Udrea din satul vecin cu noi, ăla de fusese însurat cu maică-sa, la o depăratre de șapte km. de aici. Mai are acolo două surori vitrege.”

- „Hîmmm!... se arătase Victor neîncrezător. Și Lamia ce a spus?”

- „Părea dezorientată. Și a mai zis cam așa: Eleonora, ai impresia că e distractiv să auzi gloanțele șuerând pe la urechi, sau să dormi pe perna ta în fiecare noapte cu frica în sân? E greu să înțeleg ura asta a soră-mi, care nu ține seama de nimic și nici nu se stinge. Nu știu ce să mai cred. Însă, vreau să știi, nu mă joc cu vorbele! Într-una din zile mama mi-a zis că Pușa o pârâse, de față cu ea, la tata. Și tata chiar ridicase mâna asupra mamei, amenințând-o că dacă mă mai întâlnesc cu „bastardul ăla” (așa zisese!) avea să mă închidă în casă, ori să mă trimită înapoi la unchiu’, la oraș.

      În urma celor aflate Victor se hotărâse să dea, totuși, pe la casa Romanilor, dar îl luase cu el și pe Amit pentru a-i fi martor la discuție, adică unul care să jure cu mâna pe inimă, că tot ce i se vârâse în ureche de Pușa nu erau adevărate. Intrând în curtea Romanilor împreună cu prietenul lui tătar, Victor dădu cu ochii de una dintre fetele evreului, cea mare, de douăzeci de ani, Pușa. Nici n-au făcut doi pași prin curte că Pușa l-a și luat la zor: „Pleacă mai repede să nu te vadă tata, că iese cu moarte de om. Nu-ți ajunge că ai făcut din viața Lamiei un iad? Și oricum nu o găsești acasă. A trimis-o tata, înapoi, la unchiu’ la oraș acum două zile.

            -Ce facem acum? și-a întrebat Amit prietenul.

            -Hai pe la baraca lui moș Novac, paznicul de la basculă. Poate prindem niște porumbei la hambare și ne-am făcut cu încă o pereche din ăia jucători pentru Lamia, a zis Victor.

     Plănuiseră împreună să meargă pe la paznicul de la basculă și mai vorbea cu el de una şi alta. Cum nu-l găsise la barăci, dăduseră să plece. Uscățivul era însă acolo și-i invită în baracă, să mai stea de vorbă, că poate o veni și paznicul. Amit îi făcu cu ochiul, că poate să rămână, iar el va da o raită pe la hambarele cu porumb să vadă porumbeii. Dar Victor numai de sporăvăiala necunoscutului ăla nu avea chef în dimineaţa aceea. Însă ţi-ai găsit! Uscățivul îl și trăsese în baracă, de parcă avea să-i spună un secret. Îl invitase să stea pe o canapea lângă masă. Îi făcuse pe plac, dar uscățivul întârzia cu ţigara în gură, iar tensiunea sporea dincolo de cuvinte. După ce-şi terminase ţigara, bătrânul trase altă canapea aproape de masă, luase de pe dulapul din scânduri grosolane jumătatea de coniac dintr-o sticlă uitată cine ştie de când acolo şi îşi turnă într-un pahar. După ce sorbi fără să se strâmbe primul pahar şi-l umplu pe al doilea. Victor îl privea tot timpul încordat la maxim, era ca şi cum la picioarele lui se afla un animal jegărit care încerca să-l fixeze ţintuit lângă perete.

- De ce râzi? (Nu râsese. I se păruse, doar.) Apoi, văzând că Victor făcuse un pas ca să plece, zise: Nu-ţi fac plăcere, nu? Ce să-i faci, m-am ramolit și eu. Ţi-ar plăcea să nu mă vezi. Te holbezi de parcă ţi-aş sta ca o ploşniţă în vârful capului. Şi parcă ai vedea în faţa dumitale o broască râioasă. Sau poate crezi că o fi altceva de capul dumitale. Nu, tinere! Toţi sunteţi la fel. Visaţi cai verzi pe pereţi. Spune drept, ai împlinit optușpe ani? Pe maică-ta n-o cheamă Maria? Una mică, bondoacă? Nu locuiați voi pe lângă fântâna seacă? Aia de la marginea satului?! Ai?...
      Victor, îngrozit, căuta în jur un obiect pentru a se apăra, în caz că bătrânul avea să întreacă măsura vorbelor rostite. Băuse pesemne şi în altă parte. „Îi ştiu eu p-ăştia. La băutură devin violenţi”, dar era sigur că din prima lovitură îl va doborî. Şi pe urmă?...

     Mirosul de fum îi trezi amintiri triste în sufletul lui Victor. Mama lui fumase și ea când îl născuse. Avea cam șapte ani când o tuse seacă a doborât-o, ca secerată la pământ. Bătrânii au tras-o cu gaz și i-au făcut ceaiuri din buruieni, cum știau ei, dar asta n-a salvat-o. Acum își are locul de veci, undeva în cimitirul din satul vecin. Iar el rămăsese o vreme să-l crească bunicii. Apoi plecase la Udrea, unde mai avea două surori mici, gemene. Mai venea pe la bunici, doar când și când. Dacă-și iubise mama? O iubise, dar nu-i putuse ierta faptul că n-a vrut niciodată să-i spună cine-i tatăl lui. „Lasă! îi zicea maică-sa. Nu merită nici să-i știi numele. Și nu mai strâmba gura aia, Victore, că-mi aduci aminte de nenorocit.”

     El era deja cu gândul în altă parte, dar uscățivul trăncănea întruna:

- Ai să râzi când am să-ţi spun ce trecere aveam la femei, dar nici măcar nu merită, continuă uscățivul. Află tinere că nu se afla cineva mai mândru în şa ca pe vremea când treceam eu călare prin sat. Nu era femeie să nu ofteze în urma mea. Iar taraful ăla în urma mea făcea moarte de om. Dumneata ştii cum cântau țiganii pe urmele mele? Cu vioara la spate şi arcuşul trecut după ceafă? Şi ţigăncile lor! Eheei!... Când dansează ele în pielea goală nu-ţi mai pare rău că te-ai născut. M-am ramolit acum, zici dumneata, ţi-e scârbă cu mine, nu-i așa? ... Ha, ha, ha!
      Râdea de unul singur, cu gura larg deschisă, dezvelind nişte dinţi pătaţi de nicotina tutunului inhalat în decursul anilor. Victor ştia că dacă ar fi ridicat o mână, gângania asta uscată din faţa sa ar fi tăcut chitic.

- O ţigară, dacă nu te superi?! Şi-i întinse una. Victor îi împinse, cu un deget, mâna uscată. Uscățivul se făcu că nu bagă de seamă. Scăpără chibritul, ținându-l în palmă cu o singură mână, de își aprinse țigara. Apoi: Vezi, noi doi ne-am înţelege de minune... Să vii și seara pe la mine... Dacă aduci cu tine un pol, doi, nu ne-ar sta rău. Ajunge de un chef cu lăutari şi o ţigancă arzoasă. Uite, pe masă, aici o punem, să ne arate buricul. Sau poate găseşti dumneata altceva. Dracu ştie?! Nu eşti băiat prost... Însă, să ştii, fără ţigancă arzoasă nu te las şi să mori. E cadoul meu pentru că ești băiat deștept, semeni cu maică-ta. Îmi plăcea și mie!...

     Apoi schimbă vorba. Pesemne își dăduse liber la gură, nepermis:

-Țiganca asta care vine uneori, zău că se merită. Păi când îţi pune ea o ventuză, uiţi cum te cheamă.

     Ca și paralizat, Victor nu putea decât să se condamne: „Sunt un dobitoc! Mă tem de ăsta, parcă mi-a dat cu spray paralizant, nu pot gândi în prezenţa lui. Ce pot să-i spun?” Totul îi părea atât de absurd, atât de lipsit de sens şi ar fi vrut să plece. Să plece cât mai repede. Ceva nelămurit îl țintuia locului. Privi la gâlma de la gâtul uscățivului și deveni mai atent la vorbele aceluia.
Uscățivul întredeschise gura să zică ceva. Dădu însă a lehamite din mână. Încercă apoi să râdă, dar văzând pe chipul lui Victor muşchii feţei încleştaţi, înţelese că nu era o glumă şi rămase cu gura căscată, ceea ce băiatului i se păru din ce în ce mai strâmbă. Şi atunci avu loc incidentul. Victor văzu clar cum una din venele de la gâtul uscățivului se umflase şi pulsa sub cămaşă ca un sfârc de ţâţă. Întinse mâna să pipăie acel loc însemnat, însă bătrânul crezu că acesta vrea să-l strângă de gât şi să-l gâtuie ca pe un pui de găină şi îşi feri tot corpul pe spate. Canapeaua se dezechilibră şi bătrânul alunecă pe spate, la podea, odată cu Victor, a cărui mână nu întâmpină nici un obstacol de rezistenţă. În cădere, băiatul crezu că bătrânul ridicase braţele pentru a lovi şi încercând să pareze presupusa lovitură izbi violent, cu cotul, falca bătrânului. Se auzise doar un zgomot înfundat, capul bătrânului atinse podeaua şi din buza crăpată a acestuia ţâşni un firicel de sânge. La început se speriase, văzându-l cum sta cu corpul inert și căzut la podea ca un sac de cartofi degeraţi. Se învârtise în jurul lui ca un zăpăcit, neînţelegând cum se procedează în astfel de situaţii şi, când realiză grozăvia faptei, încercă să fugă de la faţa locului, dar se răzgândi şi apucându-l pe bătrân de umeri îl trase afară din baracă la aer, rezemându-l cu spatele de scândurile barăcii. Înjură tăcut: „Cristosul mă-ti de guşter. Vă ştiu eu… Bețiv ordinar! Tu vorbești de mama, mă, tâmpitule! Mama era o sfântă, așa să știi. Javră ce ești! Ce vrei să spui? Că sunt copilul tău?!”

     Apoi își aruncă privirile spre magazii, acolo unde spusese Amit că vrea să arunce o privire dacă mai sunt porumbei la hambarele cu porumb. Când se aplecase din nou asupra bătrânului, să-i șteargă dâra de sânge, apăru și Amit.

-Ce are ăsta? Ce naiba s-a întâmplat?

-A căzut de pe canapea și s-a lovit un pic. Nu are nimic. Apoi către bătrân: Mă! Ridică-te, mă! N-ai nimic, nu-i așa? Doar te-ai lovit nițel. Un pic de sânge, dar o să treacă. O să vezi că o să treacă!...

     Fugi în baracă, luă o pătură și-l înveli. Turnă și niște apă pe fața uscățivului, apoi îl șterse cu pufoaica la gură, după care se îndepărtară amândoi, tot mai repede, luând-o repejor la picior. Chiar alergau către sat să ceară ajutorul doctorului Kîias. Amit, în urma lui, nu înțelegea ce tot bălmăjea Victor, fără noimă: „Eu nu sunt cel pe care-l crezi tu.... Nu! E altcineva. E doar un străin!”

      Își repeta întruna, sperând ca cineva să-l audă și să-l liniștească. Dar satul se întindea înaintea lor, cufundat într-o vrăjită tăcere de moarte. În stânga lor câmpia Dobrogei știa multe, văzuse multe. „Și Lamia? Ce o să-i spun Lamiei? Îi promisesem o pereche de porumbei din ăia voiajori...” În capul lui o haită întreagă de gânduri așteptau să se pună în mișcare. Dar ce mai conta o așteptare în plus?

 

 * Povestirea a stat la baza scrierii romanului meu Copil din flori/ed. Editgraph, 2017. Fiind apoi rătăcită printre manuscrise, povestirea nu a mai fost prinsă în niciunul dintre volumele de proză.