Gina Zaharia: în „Lacrima cu multe c(k)arate”
„Lacrima cu multe c(k)arate”,
apărută la editura Ispirescu, Satu Mare, 2014, a autoarei buzoience Gina Zaharia
este cartea de poezie în care transferul de personalitate a făcut posibilă
asemănarea unui zbucium pe un tărâm al poeziei încărcate de un lirism aparte.
Și asta pentru că, arzându-și destinul pe tărâmul liric, Gina Zaharia își
cuibărește visele spre a trimite semnale spre „zariștea poeziei”, strigându-și
uimirea și bucuria rostirii. Născută sub steaua poeziei moderne de un lirism
cuceritor prin veșmântul epic cu care își rostuiește poemele, Gina Zaharia e
înzestrată cu o excelentă ureche muzicală, cu darul de a da un rost epic
tabloului descris, cu ampla rostire a unei imaginații șocante, dar cu efecte
scontate. Dacă textele de început, din volumul acesta, ne ajută să ne
familiarizăm cu povestea presupusă a unei călătorii pe oceane-mări (și) tărâmuri
de vis, ironia abia schițată din următoarele poeme vizează fie o lume virtuală
cu toate ispitele ei, fie o lume prin care bântuie umbre ale unor ținuturi
orfeice, alunecând cu certitudine dinspre concretul lumii imediate spre
povestea în care îngrămădește visele ei flămânde, într-o poezie a sufletului:
„am de gând să-mi fac un pod/pe unde să-mi plimb umbra din când în când”. Poeta
se risipește, uneori, dar, în cele mai bune poeme ale sale o face cu un farmec
aparte al epicității, fiindcă la fereastra ei, constatăm cu uimire, „cineva
descarcă hambare” - de vise transformate
în poezie de amploare: „veneam de departe treceam prin lanul în care
privighetorile cântaseră fără odihnă”. Până și-n diminețile, care îi sunt
„întemnițate fără rost”... „împletesc cârduri de vise sub ploile care repetă
descântece”... (și ce frumos rostește, urmarea altui gând)... „să-mi pot înhăma
lupii/altfel mă pierd în nămeți”. Cum bine observăm, prioritară este
predispoziția ludică și reconstituirea pseudo-epică a trăirilor sale. Dacă prelungirea
unor versuri e resimțită de cititor, ca pe o agresiune la propria imaginație,
actul de creație e văzut ca o înfruntare continuă cu destinul unui eu creator
în căutare de noi și noi teritorii poetice, precum acele tărâmuri mult căutate
de poeți și prin care se pare, încă n-a trecut poezia predecesorilor întru
modernitate și, cu care, acum, „împărțea cetatea cu paznicii risipiți în noi”. În
poemele Ginei Zaharia se adună și îngerii pe trepte pentru a asculta ca din
glasul unei alte Șeherezade, continuarea poveștilor până la o mie și una...
„Într-o altă viață am fost pescăruș pe umărul tău”, spune, undeva, semn că va
trebui să-i ascultăm glasul în liniștea care se cuvine ascultării unui poem ce
ne-ar fi aparținut cândva, într-o altă lume și în alt anotimp. Până și
vreascurile trosnind „a dragoste” în șemineu, par a-ți spune povestea lor. Și,
ca în orice poveste, în poezia autoarei buzoience, „munții își întind aripile”.
Abia „după ce vom fi câștigat secretul cu muntele”, ne vom lămuri asupra
tentației avute de a se pierde/risipi în filmul amintirilor din ”aceste cârduri
de vise”. Astfel de secvențe (ori) felii de viață nu au cum să nu atragă atenția
cititorului aflat, la lectura poemelor, într-o bună dispoziție lirică. Pentru
că, împreună cu poeta ne vom trezi „curcubeu” ori „un copac la marginea zării”
prin care rătăceau „ploi” și se odihnesc zmei. Să-i redăm, în întregime, poemul
„plugurile nu ară
duminica”, în care
ne invocă participarea afectivă:
„nu alerga prin
câmpuri de fier
plugurile nu ară
duminica
când pornesc în
risipă
știu că-n urma lor
sosesc privighetori
să îngroape ultimul
cântec
prin secerișul
uimirilor am trecut și eu
eram cu un pas la
dreapta
te-aș fi strigat
dacă nu recunoșteam timpul
nostru
într-un cuib de
vulturi
odihnește-te în
scorbura negării e loc și pentru tine
voi naviga pe un
fluviu de ceață
din când în când voi deschide un
poem
să culeg întunericul”
Mai apoi, în poezia cu rimă versul
curge dezinvolt, deși, ici-colo, se simte și forțarea rimei. Dar poezia
păstrează, în continuare, același mister al căutărilor ei fără odihnă:
„Aș vrea să schimb
decorul, să las un ban pe iarbă,
Cu siguranță hoții
vor trece înapoi,
Tu vinde-le-nserarea
și-ntoarce-te în grabă,
A înflorit misterul, și-a înflorit în
doi...!”
(A înflorit misterul)
Când metrica versului, în
versificație mai puțin amplă, e mai sigură (prin curgerea sigură a versului
scurt), cititorului i se întipăresc mai ușor imaginile create și mesajul
poeziei e cel ghicit și așteptat (vezi: „Siberiana”; „Pe drumul spre mine”;
„Pe-un fapt divers, doi maci îmbrățișați”; „Ocean de oglinzi”... etc. Discreția
rostirii în dialogul iubirii, adaugă încă o poetă, împăcat-confesivă, uneori
(ori) grav-meditativă, alteori, în spațiul poeziei feminine.
Notă: cartea e pusă pentru lectură pe site-ul „ÎNSEMNE CULTURALE”,
unde am găsit-o și eu.
Tudor Cicu
Sunt onorată, domnule Tudor Cicu, să știu că poezia mea a făcut obiectul acestei frumoase cronici. Ați scris despre călătoria mea prin lumea pe trepte, adevărat, fiecare privire de suflet este altfel, însă faptul că am reușit să conving juriul să-mi claseze volumul pe locul II la concursul Editurii Inspirescu,faptul că dumneavoastră ați așezat volumul pe raftul cu poeți, mă obligă să-mi continui drumul. Vă mulțumesc cu inima întreagă!
RăspundețiȘtergere