Nu
credea să-nvețe, a muri vreodată...
Aflat în Grecia, în concediu de
odihnă, vestea morții, incredibile, a tânărului buzoian Sorin Șaguna, la numai
25 de ani, m-a lăsat mut. Mi-l amintesc, cum apăruse prin 2009-2010, în Casa de
Cultură a Sindicatelor, la o lansare de carte. Cu o aroganță de tânăr,
cuceritoare, cu avânt și încredere în poezia sa. Versul i se născuse sub tâmpla
de adolescent și se topise în mâna cu care ne arătase, tuturor, prima sa carte
tipărită. Când îl ascultam recitând din poezia sa de liceean (căci mai mult
recita, nu citea de pe foaie), îmi închipuiam cum acestui tânăr ielele îi
făcuse vrăji cu flori de castan de pe bulevardul Crângului buzoian. Pe lângă
cei de seama lui îmi părea un vifor ospătând zeii care-l ascultau. Avea,
indiscutabil, mult talent actoricesc în fiecare geană a privirii. Simțeam că
deținea în fiecare deget o armă din piese de Cehov, din piese de Ibsen, din
piese de Caragiale, pe care, ca un prestidigitator norocos, urma să le joace în
fața noastră. Poezia sa era un amestec foarte ciudat de tărâmuri și ținuturi de
Nenoroc, de răspântii labișiene prin care curg mâluri de stele unde vin
căprioarele să se adape. Nu credeam că peste puțini ani, Destinul avea să-i
toarne conturul Morții, o moarte parcă inventată, nu autentică, cum nu poți
crede că la 25 de ani, acest actor-poet, în plină ascensiune și confruntare cu
Viața, s-a stins. Poet cu îndemnuri melancolice, sortit să rostească doar în
Ceruri, roluri săpate în marmura tristeții, lui Sorin Șaguna, medicii i-au
prescris Moartea ca înalt Judecător al plăcerilor, de nu i-au putut descifra
boala și prescrie leacul salvator. „Au orfană mi-i mâhnirea!” – e țipătul unui
alt poet, căutându-l pe scena unde Sorin Șaguna nu-și putea dormi somnul de
prea multe gânduri. Se spune că orice mare artist plutește într-o uriașă
lacrimă a tristeții. Mă urmărește, din cărțile lui (despre care am scris pe
blogul personal la postarea nr. 171, din iunie 2012) acea extraordinară înviere
a durerii, a iubirii, a Judecății de Apoi și dovada unui talent care n-a
cunoscut niciodată șovăiala. Doamne, îți reproșez că n-ai ales bine, că nu ni
l-ai lăsat nouă, muritorilor de rând, să ne bucurăm, mai întâi, de talentul lui
ieșit din comun. Și, te întreb: cine pierde?cine învinge? Și cu ce lacrimă
trebuie să plătim, acum, toate întâmplările din scenele nejucate ori din litera
lui nescrisă? Aud, Doamne?
Tudor Cicu
Adevarat.Pacat ca s-a dus prea devreme.Era un talent inascut, cu nume predestinat. Dumnezeu s-al aiba in paza sa.
RăspundețiȘtergereTrecere
RăspundețiȘtergereÎn drum spre soare ard
ca o făclie
şi-n raza lunii mă găsesc
arzând,
îngemănând zborul
cu neodihna
din căutările-mi pe-acest
pământ.
Notă: Două versuri ale sale, nu-mi ies din minte, abia, ACUM: „trupul meu lipit de cer...plânge uşor, aproape stins”. (și) „Dumnezeu cântă la pian, cu fericirea-mi”
RăspundețiȘtergereRestul, e tăcere!
Imi permiteti sa-l public si pe site-ul meu http://arspoetica.hol.es, indicand, normal sursa si autorul?
RăspundețiȘtergereȘi pe www.marinifrim.wordpres.com e un articol al celui care l-a cunoscut mai bine, un articol mult mai pământean, d-le Petre Ioan. Pentru mine, era speranța tinerei poezii buzoiene. Simt că ceva s-a frânt definitiv... o vreme!
RăspundețiȘtergere