Totul e de nespus...
(poetului
Ion Lazu, cel din poezii dedicate)
„Atunci când mă
opresc la florărese”
Şi, nu visam
(nicicum) să le privesc de sus.
Vă jur pe suflet!...
ce senzaţii cereşti
s-ar desprinde din
aste versuri alese,
în fila acelor, abia
scrise poveşti?
„Nu-s vorbe căutate
(acum) să le adun”
În taina ce leagă,
aici, două lumi.
Cu cât sufletul, nu?,
se fărâmă mai mult
Dumnezeu lasă
veşnicia-n cătun.
Şi, totul e de
nespus. Tac. Tac şi te-ascult.
„Prin bălării (iată)
ce cresc în cărare”
Nu se-nvinge moartea,
de n-ar fi uitare.
Oamenii o-aşteaptă ca
moment final.
Păi?! Cum să nu fie
ea biruitoare,
ceea ce e sigur, unic
şi real?
„Şi-i (cam) place
vieţii, sufletul ce râde”
Ori terapeutic – altă
detaşare!
Crezi în suferinţă
sau tristeţe rară?
Ură şi feerie ai în
propriul gâde,
când tot migăleşte,
funia la scară.
Tudor Cicu
Dragă Tudore,
RăspundețiȘtergereiar intru în vorbă. Ţi-am spus recent, la ureche, că Ion Lazu e un mare cărturar. Am vorbit şi despre alte cele. Despre incompatibilităţi între spirite. O să public ceva cât de curând...Cu bine, Marin