Notă: Imaginile sunt suprinse cu aparatul soţiei, prezentă la lansare.
O
lansare de carte
în
mansarda bibliotecii „La
Bastilia”
Vineri 1 Noiembrie, 2013, la Biblioteca “La Bastilia” din Piaţa Romană,
în centrul Bucureştiului a avut loc lansarea romanului “Urma” a poetului Adrian Alui Gheorghe din Piatra Neamţ. Am fost şi
eu acolo, onorând invitaţia poetului. Am ajuns fix la orele 18, când era
anunţată, pe programul afiş, de la intrarea în bibliotecă, lansarea. Din holul
bibliotecii, de unde ne-am procurat cartea, am urcat alte două etaje, pe scări
înguste de lemn, până sus la mansardă. De la actorul Vasile Murariu (când i-a
venit rândul să ne citească un capitol din carte), am aflat că acea mansardă
aparţinea, cândva, unui pictor celebru, care picta cu ajutorul unui briceag. Că
acolo, a urcat şi dumnealui (odinioară, student fiind) mai ceva ca în romanele
lui Dickens, pe acele trepte şi labirinturi înguste, până la mansarda
pictorului. Acum e spaţiu pentru lansări de carte. Am apărut, urcând acolo sus,
împreună cu familia: soţia şi fiul meu Adrian. Nu-l cunoşteam, decât din poze,
pe poetul Adrian Alui Gheorghe, însă, nu mi-a fost greu să-l recunosc, în
încăpere aflându-se cca. 8-10 personaje. Ne-am dat mâna şi ne-am aşezat la una
dintre mese, în aşteptarea evenimentului. L-am surprins pe poetul Ion Lazu, migălind
câte ceva la trepiedul pe care trona un aparat, gata să imortalizeze cele mai
fierbinţi momente ale serii. Cum m-a văzut, m-a îmbrăţişat ca pe un vechi
prieten şi m-a întrebat dacă îi cunosc pe invitaţi. Cum n-aveam de unde, s-a
oferit imediat să mă prezinte fiecăruia, în parte. Astfel, am făcut cunoştinţă
cu cei prezenţi, apoi, cu alţi câţiva, veniţi în ultimul moment. Reţin, dintre
cei prezenţi la lansare pe Radu Cange, Răzvan Voncu, Mircea Bârsilă, Liviu Ioan
Stoiciu, Doina Popa, Cornelia Maria Savu, Ion Cristescu, Pavel Şuşară,
Constantin Ardeleanu, Teodora Stanciu de la Radio Cultural. La o masă retrasă
se afla Geta Dimisianu, Rodica Lăzărescu, actorul Vasile Murariu... etc. Apoi,
au mai sosit Constantin Cristian Bleotu, Dinu Rachieru, Lidia Lazu, Ioan Groşan, Daniel Cristea Enache. Criticul Daniel
Cristea Enache, a deschis lansarea, mulţumindu-le invitaţilor pentru un
asemenea interes la un astfel de eveniment cultural şi, totodată, (a remarcat!)
prezenţa deosebit de mare la o astfel
de lansare. Actorul Vasile Murariu, presat de obligaţiile speciale ale unei
premiere la teatrul Ion Creangă unde activează, ne-a delectat cu citirea
unui capitol (22 – n.n.), cel în care ni se povestesc împrejurările, în parte
hazlii, în parte tragice, în care un actor de la Circul Kiev (războiul îl
prinsese, însă, la Bucureşti), prestidigitator şi bun iluzionist este trimis în
închisoare, la indicaţiile ocupantului militar sovietic, victimă a scheciurilor
teribilului comediant Constantin Tănase. Trebuie să deducem că insul cu pricina,
un fost iubit şi îndrăgostit la nebunie de una dintre actriţele din trupa
Tănase, este unul dintre cei care ne transpune dinaintea unor scene hazlii,
supranaturale, din teribilul şi renumitul penitenciar Aiud, renumit în grozăvii
inumane (după fenomenul Piteşti), ale perioadei de reeducare a unor oameni
politici care şi-au găsit, acolo, sfârşitul. După lectura acelui capitol din
carte, l-am urmărit luându-şi rămas bun (grăbit să ajungă la spectacolul cu
copii de la Teatrul Ion Creangă), coborând asemeni lui David Coperfield,
scările de lemn. Daniel Cristea Enache, referindu-se la atmosfera romanului,
spune că noi facem parte din generaţia care şi-a trăit copilăria, adolescenţa
şi prima tinereţe sub comunism, am simţit pe propria piele
"binefacerile" epocii de aur... Sunt observaţii logice la ceea ce
AAG, în roman, surprinde sub latura umorului. Sigur (spune el), nu am suferit
detenţii politice, precum un Ion D. Sârbu ş.a., dar vremurile apăsătoare ne-au
marcat felul de a fi. Cum, noi, nu am cunoscut, decât din mărturii (suportat de
deţinuţi, fără crâcnire) tratamentul inuman al puşcăriilor de pe vremea acelui
regim totalitar (aşa cum e redat în carte), se impune deci să depunem mărturie.
Luând, imediat cuvântul, Răzvan Voncu vede în acest roman o parabolă a „unei
epoci”, în care uneltele regimului totalitar (din vremea aceea, care se
întreceau în zel faţă de şefii lor) se credeau, cu toţii, nişte mici dumnezei, ce
s-au dovedit a fi doar nişte brute de neimaginat în literatură, ca să nu mai
spunem, cum s-au manifestt în timpurile acelea. Imaginaţia creatoare a
autorului este dublată de un demers realistic, fiecare din personajele imaginate,
sunt evocări-mărturii ale deţinuţilor care au mai rămas în viaţă după acest
genocid voit. O formulă mai rară în proza noastră, observă vorbitorul, care
subliniază aspectul moral al romanului romanesc. R.V. (are un discurs liber şi
tangenţial la carte), mai face o trimitere la Sorin Titel, cu a sa „Lunga
călătorie a prizonierului”, unde autorul scotea în evidenţă ideea că în relaţia
călău-victimă, graniţele se intersectează, că până la urmă şi călăul devine el
însuşi o victimă a contextului inuman. Prozatorul Ioan Groşan a dat citire unui
text ce va fi publicat în Viaţa românească; apreciază că noi avem o literatură „carcerală
consistentă” (cum îşi nota Ion Lazu, pe blog), consideră drept capodopere ale
genului cărţile mărturisitoare ale unor Ion Ioanid, Teohar Mihadaş şi N.
Steinhardt. În textul prezentat, Ioan Groşan argumentează şi de ce AAG vine cu
o ficţiune, care se referă la aceleaşi probleme ale vieţii de privaţiuni şi
nedreptăţi şi crime politice într-un regim concentraţionar. Aşa cum ştim din
memoriile lăsate de deţinuţi, în închisorile politice existau torţionari şi
victime, două categorii ireconciliabile. Încheie prin a afirma că romanul este
scris pe un ton grav, însă autorul găseşte calea „reimaginării” prin tonul uşor
situat între parodie şi umor, cu desfăşurarea unor scene hazlii chiar într-un
context sinistru. „Să nu uităm, cum s-a spus, conchide vorbitorul. Dacă uităm,
nu merităm”. Luând cuvântul (după ce Daniel Cristea Enache, Ioan Groșan și
Răzvan Voncu şi-au încheiat discursurile de apreciere la romanul „Urma”),
Adrian Alui Gheorghe mi-a strecurat prin cele spuse, sugestia unei fraze
citite, cândva. Că Byron, la dezvelirea bustului său, se spune, îi reproşase
sculptorului Thorvaldsen, astfel: „Acesta nu sunt eu. Eu am un aer mult mai
nenorocit decât ăsta”. AAG a fost mult prea modest faţă de ceea ce dăduse în
scris. Pentru că, Adrian Alui Gheorghe a scris o carte pe care va trebui,
pentru frumuseţea cu care a fost scrisă, să ajungă în mîinile cititorului,
neapărat. Fraza: “Şi Dumnezeu dacă e, trebuie să dea socoteală...!” cu care îşi
încheie johnsteinbeckian, cartea, nu-mi mai dă pace. Trebuie să scriu,
neapărat, o cronică la această carte. I-am citit cartea (întors acasă, la fiul
meu), chiar în seara lansării. Între real şi ireal, fabulaţie ori parodie şi
revelaţia unei posibile evocări a îngerului trimis să toarne în urechea
naratorului o altfel de memorie atemporală a unei a doua existenţe, din ceea ce
s-a petrecut, cândva, Golgota acestui neam trecut prin malaxoarele durerii, sub
crucea reeducării, prin penitenciarele anilor 60, stă sub intuiţia unui
interesant prozator, pe numele său: Adrian Alui Gheorghe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu