glonțul final

 

glonțul final

 

era un han, mai știi?

pe undeva-n Lactee

și chiar un țărm de mare

unde-am sperat să vii...

„am auzit că scrii!”

 ai spus doar ca idee

dar ai uitat bag seama,

că toate-s fantezii.

 

dar poate știi un iaz

ceva mult mai aproape

și-o lebădă ce-ntreabă

de ce nu am noroc.

în gândurile cui,

pe lună plină-n noapte

așa să-mi fi scris soarta,

cu litere de foc?

 

eu nu găsesc răspuns

și-i pusă întrebarea

când nu mai sunt speranțe,

sau poate doar mă mint?

pe scurt, i-aș cere morții

ce-a câștigat prinsoarea,

ca glonțul tras pe lună

să fie de argint.

 

Maica stareță de la Câmpeni/Buzău... cu „Sic Cogito”

 

Ceea „ce credem”... (sau) despre marile treceri ale omului prin viață

      Când o astfel de carte (cum este și Sic Cogito a Lucillei Iona) îmi este pusă spre lectură, nu am cum să nu mă gândesc la cele spuse de Milan Kundera, cel care ne avertiza despre soarta literaturii, spunând că aceasta riscă să fie absorbită de logica pieței și a divertismentului, și atunci ne-am întreba și noi: „unde s-ar fi pierdut capacitatea autorilor de a reflecta asupra existenței umane, în general, dar să o mai și facă într-un mod credibil și provocator”? Rețin doar (de pe unde?) că J.L.Borges trăsese concluzia că s-ar fi înțeles din Evanghelia după  Ioan, că ființa care își notează impresiile (viață-gânduri), într-un jurnal, este o făptură „întraripată și sacră” care nu poate compune nimic dacă nu se află în acele momente de inspirație străină unei stări de normalitate, adică un fel de cenzură a propriilor gânduri răscolite de secvențiale amintiri (ce par a se derula cinematografic în memorie), și căreia îi cade pradă. Vorbind despre memorie, cred că Freud spunea că memoria nu e decât un tărâm de „ruine psihologice” (o adunătură de amintiri), dar din aceste amintiri îşi croiesc scriitorii, subiectele cărţilor lor. Cartea Lucillei Iona e cartea poem, scrisă sub forma unui jurnal biografic ce cuprinde sub forma unor povestiri-dialog, secvențe derulate cinematografic în memoria autoarei: momente stranii petrecute în trecut, menite să rețină și captivitatea cititorului în acest hățiș al gândurilor și trimiterilor pe la diverși autori și operele lor, gânduri menite să confirme arhitectura barocă a unei lumi aflată în metamorfoză, a căderii rațiunii în metafizică și un sens dat vieții născute din vise profetice. Astfel de povestiri-dialog, deși par ieşite de sub ,,pana” monologului continuu, asemănător unui procedeu jurnalistic, reuşesc să-ţi transmită acel sentiment de ,,largă deschidere interioară”, sentiment pe care-l ai şi când priveşti și comentezi acele fotografii de familie executate cu mult timp în urmă. De aceea scrierea Lucillei Iona se citeşte ca pe nişte mărturisiri spontane, ori un dialog colocvial purtat în atmosfera de postşezătoare literară, la o cafea, cu prietenele de suflet. Asemenea predecesorilor (autori universali), pe care îi amintește cu scrierile lor, autoarea mărturisește sincer: „Scrisul mi-a înrobit sufletul; un tremur al degetelor, nerăbdarea de-a ști dacă omul își cunoaște menirea, misiunea cu care l-a trimis Tatăl în Lume.” Iar îndemnul de a continua să citim spre a ne lumina viața, e firesc: „Și... mai ales –citiți! Notați-vă impresiile zilei – spre amurgul ei, păstrându-le numai pe cele frumoase.” Și, mai concret: „Voi scrie numai ce-I este plăcut lui Dumnezeu. Numai de n-aș scrie minciunile guvernanților! Dar... cum să-I ascunzi ceva Creatorului?! Doar...El vede tot, aude tot, știe tot!”.

      După prezentarea unui „CUVÂNT din partea autoarei” (explicativ pentru povestirile-dialog ce vor urma), autoarea adresează, în scris, o Rugă în iarnă către Creator. Pentru că, uitat în această pustiitoare singurătate, la masa lui de scris, scriitorul chiar moare cu fiecare cuvânt scris și dacă Dumnezeu chiar există, îl va salva. La sugestia autoarei din această carte, reținem că omul e o lumânare aprinsă care luminează atâta vreme cât gândește. „Ceea ce cred eu...” (sic cogito), pare a ne spune autoarea, e cam tot ce se întreabă oamenii despre viață, moarte, destinul omului, cât o încercare alegorică experimentată și de pictorul Paul Gauguin în celebrul tablou „De unde venim? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm?”; întrebări fără de care omul, acea lumânare aprinsă care luminează atâta timp cât gândește, s-ar stinge. Populat de himere, de regrete, de porniri superstițioase, care să-i aducă acel liman de speranță, B.P. Hașdeu, în lungi ședințe de spiritism avute în castelul ridicat memoriei fiicei sale Iulia, scrisese cartea Sic Cogito, tot sub imperiul atâtor întrebări și gânduri despre viață, moarte și soarta omului, înțelegând că datoria celor care trăiesc este de a merge până la capăt cu investigația unei minți obsedate de această privire dincolo spre tot ce înseamnă trecut, prezent și viitor. E ca și cum ai întinde hârtia de muște ca viața să-i prindă pe toți cei petrecuți deja în marginea acelor momente etern-amânate, etern-evocate, dintr-un labirint al memoriei. Dialogurile de taină, avute în prezența Raisei, în confesiunile Lidiei, din primele povestiri-dialog (Graiul frunzelor; Puntea; Casa....), au ca trimiteri trecutul: anii de școală (cu gânduri amăgitoare ale tatălui natural despre o așa zisă unire a familiei); apoi acei ani grei cu trimiteri la „puntea vieții” (și sunt derulate, cinematografic, momentele stranii despre o admitere la universitate și o vizită făcută cu mama undeva la țară, acolo unde gândurile par a cântări altfel); culminând cu anii de studenție la Filologie, amintiri de vacanță la munte, la mare etc. Uneori, în această lume de poveşti a copilăriei și adolescenței se întâmplă numai lucruri, fapte, întâmplări „în car tras de lebede” (sugestie venită de la Andersen), care se petrec pe tărâmul situat între posibil și imposibil, cea-care-scrie, împletind doar ghemul care ne/îl scoate pe cititor din labirintul memoriei în care tot lunecă... alunecă printre ființe dragi, întâmplări și lecturi din autori cunoscuți. Cap.4 „Raftul cu cărți” îl scrie, stabilind corespondențe inedite și interpretări multiple despre cele trăite, cu gândul la ființele dragi de pe vremea bunicii, despre vremurile grele ca au urmat războiului, despre dureri trecute etc. Spune autoarea: „Voi scrie – și voi reține numai lucruri ce se petrec, lucruri, fapte, idei, gânduri îndeosebi – cele ce se petrec în lume, așa-zis reale. Altfel – ce rost ar avea?!” Nevoia afectivă de a împleti lumea cărților cu lumea traită de autoare, este împlinită de trăirea directă a unui dialog aluziv cu amica confesională. Dialoguri necesare, dacă avem în vedere că orele petrecute în lăcașul de cult (Citadela) ar fi putut fi împovărătoare în lipsa unei ființe căreia să te confesezi și, prin care, să comunici cu cititorul tău, indirect, pentru că omul n-are posibilitatea să-l cunoască întru totul pe Dumnezeu. Conținutul acestor povestiri-dialog au fost gândite să aibă un substrat teoretic pronunțat și o circulație a ideilor dinspre proză, prin tratarea lor eseistică, înspre variile forme ale gândirii (filosofie, religie), înapoi la viață.

     Pentru a scoate la iveală sufletul, când pătrunzi dincolo de informația rece a ceea ce vezi, autoarea acestor pagini de carte știe că tehnica povestirii va trebui să surprindă și o pendulare între posibil și real a celor deja trăite. Cam așa ceva va întâmpina cititorul lecturând următoarele capitole din carte (Mezaninul de la Liceu; Bob de rouă; Cu sens giratoriu; Crepuscul și ploi pe Anotimpuri etc), adică ceva asemănător dialogurilor platoniene cu prietenele și amicii de la lăcașul de cult: făcând un slalom printre amintirile anilor de liceu și colegele acelor ani, despre familiiile aflate în straturi diferite ale societății, despre coșmarul cutremurului din ’77, despre anii de studenție și marea văzută pentru prima oară la Costinești, timpul petrecut cu bunica Ana și bunicul Jurka etc. Însemnările făcute în aceste pagini de jurnal au acum rostul lor, fiindcă nu ştim niciodată cât de lungă este călătoria noastră prin lume şi nici când şi unde se va termina, iar memoria va trebui să surprindă cam totul. Că viața, nu-i așa, e o călătorie care ne privește pe toți!

     Mergând cu lectura mai departe (cap. 9; 10), pe autoare, aflată într-o continuă stare de veghe (în clipele de meditație, în lăcașul Domnului), citindu-i confesiunile dintr-un „altfel de jurnal”, o caracterizează o dorință insațiabilă de comunicare. În dialogurile avute de Lidia cu suratele ei din lăcașul-azilant, acum, prin sfaturile date și încurajările permanente, se dovedește acel om generos și suflet deschis, de bun creștin. Spune autoarea: „credința e-aceea care susține sufletul, prin ea dispare orice frică – de moarte, calamități și-atâtea alte Frici...” Scrierea jurnalului confesional are, acum, acea aură pe care o simți citind din Biblie psalmii, ori ascultându-i integrați în laudele bisericești mult cântate la vecernie, pavecerniță, utrenie, ori liturghie... iar nevoia afectivă de a împărtăși celor din jur bucuria credinței, împlinită de trăirea directă, vine să compenseze alte goluri biografice. Așa cum o face în cap.11 „O floare și doi grădinari”, când revine la acei ani de studenție și le dedică amintirii mult tânărului actor constănțean Mircea Psatta. Povestirea e „un Imn – Timpului, timpului meu de-atunci, cel plin de visuri – idealuri ai anilor tineri...”. Acum, „prin această povestire rememorez idealuri, visuri de fericire la marginea mării; m-am întors din timp pentru a comemora amintirea unui Prieten, din nefericire – necunoscut.” În „Caietul de vise” (din „Un om norocos” a lui Octavian Paler), autorul se pomenește că, povestind viața sa, unui necunoscut, acesta îi spune după un moment de tăcere: „Povestește mai departe... altfel vei muri”. Autoarea acestor rânduri, de „un altfel de jurnal”, o spune ceva mai optimist: „când scriu, mă aflu-ntr-o altă, miraculoasă Dimensiune: voi scrie-n fiece clipă a vieții! Pentru a surprinde CLIPA”... Clipa! Mă opresc la o frază: „scrisul meu, spre folosul celor ce-l vor citi.” Se intersectează fraza aceasta cu alt gând: ...Pornit și el pe urmele lui Oedip, la lumina unei lumânări (se spune), Diogene a întrebat Oracolul din Delphy ce trebuie să facă pentru a ajunge cât mai faimos. Oracolul, se pare, i-ar fi arătat lui Diogene, că OMUL pe care-l căuta Diogene nu stă într-o iluminare a unei lumânari care să-i dezvăluie chipul, ci în pana de scris cu care, cel care îl caută, va simți în ea, acel gen de devotament pe care trebuie că-l are naufragiatul pentru pluta lui. E cam ceea ce căutăm cu toții. Dialogurile Lidiei cu Sarra, Raisa, Adela etc. (în capitolele din finalul cărții), sunt precum acele  „nisipuri mișcătoare de învins timpul”... și, o da!, „omul are nevoie de... povești”, asta trebuie să reținem. Iar această călătorie (prin labirintul memoriei unei autoare prozo-poematice), pe care acum cititorul o face, lecturând această carte, seamănă cu cea din tramvaiul care-l purta pe Gavrilescu lui Eliade (din La țigănci) spre poarta „de întoarcere a timpului”, pentru a-i ghici, țigăncile, destinul. Stațiile la care ne oprim uneori, unde se face și schimbul de cai, cu care poştalionul acela a lui Gavrilescu era condus spre capătul drumului, sunt momente din viața noastră. Momente care vor dăinui într-o carte menită să ascundă o lume în ea. O lume în care, s-o cităm pe autoare: „Gândul omului ar trebui să fie mai des la Creatorul său.”

      Încheiem aici comentariul făcut în urma lecturii, spunând că scriitura acestei cărți confesionale este încărcată de multă căldură sufletească, eleganță narativă și sinceră  de la un capăt la altul, că ajungi să fii și tu curios să parcurgi aceste povești-dialog, să te muți mereu dinspre ceva înspre altceva. Mai în toate aceste povestiri confesive, întregind acest jurnal sentimental, autoarea se fixează pe meditații cu încărcătură lirică pe marginea vieții și a destinului orânduit de Dumnezeu, iar cele întâmplate într-un cotidian frământat de angoase și tulburat de iluzii ne arată cât de efemer este destinul omului, dar întotdeauna în mâinile Domnului.

 

                                                                      Tudor Cicu

                                                      (membru USR Filiala Dobrogea)

 

Arca lui Poe (poezie) - cartea buzoianului Laurențiu Belizan

 

  Acolo unde logosul e însăși ființa...  din realitatea concretă în cea imaginară

 

      Poet înregimentat în suita poeților novatori-vizionari, aflați mereu în căutarea unei realități care să includă viața ca exercițiu poetic, și de o complexitate aparte a percepției, având și intuiția celui care simte și surpinde momentul când ochiul ațintit se deschide unei mai largi perspective asupra fenomenelor, Laurențiu Belizan înclină spre o incursiune metatextuală în teritoriul poetic. Pesemne nu face decât să împingă granițele ariei sale poetice spre noi concepte și o altă fațetă a unei realități, în care imaginația, uneori la limita suprarealistă, să facă parte din lumea unui matrix al închipuirilor. Iar din această perspectivă, a spaimelor stârnite, când nu „te poți opri din drum,/să descoperi superbele nimicuri ale zilei”, ni s-ar releva ca poet înzestrat al poeziei cotidiene și de o îndrăzneală inedită în reprezentarea suspansului întreținut de lentila ochiului. Și de fiecare dată în telurismul fluvial al stihuirii sub un unghi diferit de observație. În expresia biruitoare a spaimelor autogenerate, și unde „firesc ar fi să plăsmuim noi concepte”, el ridică această răzvrătire interioară la formele unui curs neîncetat al gândului liber: oare „ne putem permite încă o zi?” Laurențiu Belizan din volumul de poezie „Arca lui Poe” (apărută la ed. Junimea/2024) e poetul care simte nevoia să redea energia lumii așa cum o primește în momentul de creație, iar viziunile sale despre lumea înconjurătoare sunt vaste, cuprinzând și zonele nebănuite ale unei percepții deosebite, arătând pe de o parte, prețuire intuiției și revelației, pe de altă parte, o trecere a universului exterior în cel lăuntric: „știu, știu, întâmplările sunt stupide/dacă nu nasc revelații./da, iadul stă în detalii,/dar și paradisul, uneori./dacă hoțul ar fi lăsat rama Giocondei/pe acel perete alb-larvar,/în câteva nopți ar fi reapărut/ca pisica lui Schrӧdinger,/încerc,/încerc să trec prin alveolele zidului/fiecare linie a trupului tău.” (iubita lui Schrӧdinger). În arealul poeților buzoieni Laurențiu Belizan își face un loc singular în plutonul poeților experimentali deschizători de noi direcții. Așa cum o făcuse, îndrăznind, Rimbaud în poezie, și nu întâmplătoare e trimiterea poetului la acesta: „cerșetorul din colț recită acum din Rimbaud”. Fiecare vers al său e o lume văzută cu o imaginație care trece de plăcerile livrești ce îi definesc respirația poeziei scrise, iar în „călătoria” aceasta încearcă a-i pune și cititorului, dinainte, o bogăție de informații despre lumea văzută doar prin lentila sufletului său. Deocamdată întrebarea stă în percepția cititorului nostru de a-l situa pe poetul Laurențiu Belizan în gruparea care practică un lirism metafizic, ale cărui coordonate sunt: pe verticală (o transcendere în lumea obsesiilor și revelațiilor provocate de amalgamul unor emoții aflate la capătul gândului) și pe orizontală (surprinzând această tehnică mecanicistă a desfășurării unei imagistici stranii în raport cu realul). Lirismul lui merge pe firul unor teme extraterestre, acolo unde poetul observă și examinează (în același timp) stări noi, neelucidate de o minte normală, dar în această deschidere pentru viitor, în căutările febrile a zonelor neexplorate de poeți (unde doar „noi dresăm metafizica” și doar „noi construim obsesiile” – cum afirma într-un poem fracturist Ruxandra Novac), semnificația din spatele cuvintelor arată o tatonare a acestor noi tărâmuri poetice, prin simboluri. Și nu preferă să-și lămurească cititorul, însă, în dorința de a și-l apropia, îi furnizează destule elemente ale lumii prin care cotrobăie în căutare de noi înțelesuri: cum ar fi cele din „boarea cărților citite care ar fi tot atâtea vieți trăite”. Așa cum un alt poet, Ștefan Baștovoi, spunea: „atunci mă vei vedea la capătul/gândurilor/privindu-te/ca și cum nu aș fi plecat niciodată”. Primul ciclu intitulat „Blockchain” e baza lui de date, unde lumea nu e doar un spectacol al existenței fizice, un continuum existențial, ci o „realitate-n emisie”, ori un proces de umbre ce se furișează incert spre cine știe ce univers îndepărtat care îi oferă, dincolo de tonul confesiv și reflexiv al scrierii încarcerate în vastitatea timpului, un suflu hieratic derulat în stil cinematografic. Dar „ce blasfemie să încerci definirea poeziei” (spune poetul), fiindcă (doar bănuim asta) poezia sa are tangenţe cu pictura şi tabloul suprarealist al filmului gândit de Hitchcock. Mesajele cifrate şi recepţionate ca de „pe planeta micului Prinț”, ne dau senzaţia acelui gând prins prizonier într-un labirint tare încâlcit.  

      Poate că va veni o vreme când vom evada cu toții în spațiul extins și fără granițe al imaginației poetice, dându-i coerența unei lumi în ființă, ori poate doar atunci drumurile noastre vor fi retrase din memoria celor rămași să povestească și altora despre cei care ne-au așteptat o viață la capătul lor, iar stilul nonconformist al poetului buzoian ne va dovedi că poezia e un ecou al acestor multe întâmplări în care l-au zidit cuvintele simbol: „sunt aici și dincolo,/un bărbat aproape copil,/aproape bătrân,/cu amintiri irizante/prinse-n viscerele timpului” (poem în bernă). Și, în definirea poeziei (ca în cel de-al treilea ciclu al volumului „Poeticum ex machina”), îl găsim visând poezia, chiar din tabloul ei, întrucât „am reușit să înșel timpul câteva milisecunde”.

      S-ar mai putea întreba cititorul nostru, care nu dă de căldura unui suflet care să-i transmită acea emoție așteptată, unde o fi sufletul poetului, dar agățându-ne de un fir nodal locuit de un ochi suprarealist și abstract, ce ne va deschide și poarta unor trăiri halucinante, or a unor senzații ce stau sub semnul generos al poeziei și care i s-au fixat nepieritor în memorie, răspunsul trebuie căutat în chiar limba acestor trăiri pe care le „vorbește” chiar sufletul.  Drumul acesta, care se bifurcă în poezie și un fel de a fi neimaginat, are taina rostirii ei, dar e și punctul de pornire al avalanșei lirice dintr-o poezie nouă în raport cu cea încifrată: „peste aproximativ patru miliarde de ani/Calea Lactee se va ciocni cu Andromeda./în principiu asta mă sperie,/aș vrea să pot zâmbi,/să îți spun că e prea departe apocalipsa;/avem timp să respirăm pe îndelete,/să mergem pe jos în jurul lumii,/să citim, să facem dragoste, o casă,/să disprețuim cu pasiune, adică toate nimicurile care alungă plictiseala,/dar parcă tot mai mult mi-e teamă/că într-o zi nu te voi mai recunoaște-n mulțime” (ayahuasca). Avem aici tabloul complet al imaginației poetului; unul care acceptă secvențe halucinante, dar unindu-se cu perspectiva reală a unui „ferestre” prin care privim viața, cât și nota fantastă ce dă realului percepția unei lumi posibile în sfera imaginației. Pe de altă parte, descifrând limbajul cuvintelor în care se zidește biografic, tabloul „găurilor negre de aiurea și de aici,/spre acest trotuar de provincie” completează un autoportret încadrat în singurătate, dar confruntat cu misterul și capacitatea acestuia de a întrupa un spirit aflat într-o strânsoare a destinului cu toți poeții acestei lumi (cum frumos zice Radu Vancu, în caseta de pe coperta a IV-a). Îl cităm: „pe care nu un profet, ci un poet va încărca toată frumusețea care trebuie salvată” în Arca lui Poe.

      Poemele din ciclul al doilea „Mântuire în miniatură” capătă, acum, câte ceva din conceptul de reinventare a poeziei pe care o trâmbița Rimbaud în poezie. Cioran spunea în „Cartea amăgirilor”, că cine a înțeles că lumea asta nu întrece condiția amăgirilor n-are decât două căi: prin credință să se salveze desprinzându-se din lume, sau să salveze lumea distrugându-se. Și în poezie gândurile poetului trebuie să fie umerii pe care se sprijină sufletul cititorului. Este, desigur, un alt fel de descompunere a realului, un fel de a fi acoperit de ceața unei vizibilități aparente pentru cineva pus să contemple spectacolul lumii: „blocurile se înclină ușor,/se visează Turnuri Pisa,/deasupra, ici-colo,/nori negri de consoane miros a ploaie -/ploaia care potopește, care primenește./rup înfrigurat/o filă din Cartea Amăgirilor și fac o luntre -/o arcă a lui Poe/Alan Poe,/în care doar poeții pot urca,/niciodată coborî” (arca lui Poe).

      Miza discursivă a poetului buzoian este să  creeze spațiul fluctuant de comunicare, ca în „aum” (titlul unui poem) și alteori, cu acea plăcere estetică de a medita asupra dimensiunii posibilului în hipertext, ne vorbește despre ceea ce se mai poate zări printr-o fereastră aproape mătuită. Puse dinaintea minţii, fie de văz, fie de închipuire, apropierile sale de acele porți ale irealității pot însemna cheile participării sale la acest ceremonial al ridicării unor lespezi de pe suflet: „râd și plâng, nu știu ce este mai tragic,/să scrii poeme sau să combați un sofist/care își scurmă creierul/să înțeleagă umanitatea,/să descifreze algoritmi și legi ale firii?” (aum).

     Și cu aceste gânduri ne desprindem de tărâmul unde poetul buzoian îndrăznește intertextual și nu-și refuză o tușă din „determinismul cuantic” și efectul coriolis  „dintre toate teoriile despre salvare” a poeziei.

 

                                                          Tudor Cicu

final de piesă

 

final de piesă

 

când a căzut cortina, mai toți priveau decorul

chiar socotind misterul făcând parte din viață

cu ochii în lunete să prindă autorul

dar cel ce a scris piesa, nu mai era de față.

 

toți așteptau doar gongul, ca din senin să bată,

dar scena părea mută și așteptau lumina -

ca strigătul din beznă pe care niciodată

nu l-au crezut nici perșii, pe câmp la Salamina.

 

și-a zis Șeherezada că prințul n-a sosit...

frumoasa din poveste ce-o așteptau să vină

se spune că în astre țiganca i-a ghicit

că altuia promisă i-a fost (ea) de regină.

 

participant la Troia, într-un război stupid

un ins din altă lume ținu să aflu rostul;

cât imploră Casandra, nimeni n-a stat sub zid

și-au apărat cămașa, cu fuga, lăsând postul.

 

dar ce urmă-n culise n-a spus Șeherezada

actorul nu gândise nici când jucase piesa,

deși un orb ca mine ce-a deslușit șarada

mai aștepta pe scenă să dea un semn prințesa.

boemă de toamnă

 

boemă de toamnă

 

azi la gura sobei... prins în roi de gânduri

luna din fereastră da să-mi facă semn

damele-n trăsură treceau către târguri

lângă domni de seamă, pe capra de lemn.

 

eu și muza-n vise biciuiam o iapă

hamul clămpănindu-i pe al ei grumaz

m-am trezit când tocmai, cele zori se crapă

cu un corb la geamuri, ajuns pe pervaz.

 

ca să pun degrabă iapa la trăsură

dinspre lună, iată, vin atâtea vești

mare bal, chiar mare... oaspeți pe măsură

trag acum la scară rânduri de calești.

 

dacă vii domniță, țin un loc de seamă

știi, călătoria... va dura ceva

are murga noastră clopoței la coamă

și drum ca în vise cred că vom avea.

 

mă trezii când iapa, sălta prin hârtoape

corbul sus pe sobă sta pe-un trepied;

asaltat de rime și clipind din pleoape

dârdâiam în friguri, ghemuit sub pled.

                     

                           (tudor cicu)

          

Gânduri răzlețe

 

          Gânduri răzlețe

     Cei care au citit „Crimă și pedeapsă” a lui Dostoievski nu au cum să nu fi tresărit auzindu-l pe Raskolnikov, spunându-i Soniei, că nu crezuse vreodată că Dumnezeu era o soluţie; doar Sonia întrezărise, în aceasta, singurul mod de a-şi apăra singurătatea, dar, şi a explica lumii, că, nevoia de a te ruga e singurul mod de a intra în contact cu Adevărul. Și, mai ales, se ferea să-l judece pe Raskolnikov pentru crima comisă, înțelegând că doar Dumnezeu are dreptul să judece o minte rătăcită pe calea arătată de El. Și... vai de acei care se erijează în Dumnezei judecători! Adevărul va dăinui, chiar şi după linşajul acestor zile, care au cocoşat spinarea celui care a crezut în cuvântul pus pe coala de hârtie. Nu arunc cuvinte mari! Dar uneori cuvintele au acea bucurie lăuntrică de a revitaliza, în noi, cam ceea ce simţim că înseamnă sâmburele Adevărului. Da, cuvintele au o putere magică atunci când cel care le aşterne pe hârtie, ori le rosteşte publicului larg, ori le caută doar pentru el să le înţeleagă rostul. Și mă gândesc la vagabondul rătăcitor prin lume, Panait Istrati, cel căruia Romain Roland i-a luat cuțitul de la gât și l-a îndemnat să scrie. Când se aduce vorba despre Panait Istrati mă gândesc la urmaşul său în arderea trăirilor prin cuvinte, Fănuş Neagu, la tot ce au însemnat ei pentru mine, dar, mai ales, ca şi voi, sufăr pentru soarta Chirei Chiralina şi a lui Codin. Mă urmăresc, şi în somn, rândurile autorului la tânguirile Chirei: „Ah, biata inimă omenească! Cu ce uşurinţă se avântă pe făgaşurile bucuriei. Cât suntem de orbi!” Cum, de altfel, nu-mi iese din cap, imaginea lui Codin, mort pe prispă, iar mama lui, Anastasia, cu o lumânare de cinci parale în mână, „îl privea cum priveşti o râmă”. Glasul lui Codin mă trezeşte, înainte de a cădea pradă coşmarului din vis: „Ah, frate Adrian, ce mare lucru să te iubească un om!”. Nu-i aşa? Nici nu ne dăm seama, cât pierde literatura noastră, când, astăzi ne prefacem cum că, cei doi brăileni nici măcar nu au existat. E trist. Un amic mi se confesa, pe blogul dumnealui, despre tot ceea ce însemnase primul său dialog cu cititorul cu nume necunoscut. Vorbea Saharei, fără nicio speranţă de a gasi calea spre oaza vreunui dialog. I-aș fi spus spus: „Te înţeleg. Aşa începe totul, după cum se rostea într-o povestire, M. Eliade. De la un om spre altul, mereu spre altul, cei care au ceva de transmis cititorului vor trebui să le dea glas prin cele scrise din interiorul durerii. Doar acela e lăcaşul din care ne vin cuvintele. Să nu ne ferim, aşadar, de durere, pentru că „ea este gura de sânge a cântecelor” – spunea Nichita. Sapă-ţi în inimă aceste cuvinte (îi sugera Ion Lazu, cititorului, la p. 382, în Himera literaturii), îndemnând cititorul spre intensitatea trăirilor din scrisul vreunui autor şi, abia în al doilea rând, către precizia exprimării sale. Cu gândul acesta am plecat prin lume, asemeni lui Rimbaud, cu pumnii înfipţi în rupte buzunare şi întrebarea argheziană: „Unde ne ducem? Cine ne primeşte?”. În curând totul o să se lămurească, ca în noaptea destăinuirilor, din „Fraţii Karamazov”, dintre stareţul Zosima şi „oaspetele de taină” Zinovie. Tot mai grea, ţărâna unui ogor pârjolit, au vrut-o ei celui-care-scrie; poetului însă, nu-i poţi strânge beregata, ca acelui piţigoi, captiv într-o colivie. Cu atât mai mult, celui care vede şi scrie despre toate acestea. Când iubim cu adevărat viaţa, orice muncă (chiar de Sisif) nu ne-ar părea zadarnică, oricât ar fi ea de grea. Cine nu iubeşte viaţa, mare prăpastie va deschide sub acoperişul său. Trei momente, ale memorie mele, mai pot umple golul care s-a deschis aici. Iisus, sacrificându-şi viaţa din iubire pentru toţi, Sonia Marmeladova, din iubire pentru cel pe care a mizat că-l va mântui de crima comisă, şi Don Quijote, care şi-a risipit viaţa pentru o iubire imaginară. Sunt trei momente asupra cărora, încă, se mai poate reflecta. De aici încolo, lumea acum se naşte, acum moare, cioranian, dar în legile fireşti ale trezirii continue din somnul materiei. La masa de scris,unde nimeni nu te învaţă să scrii şi nici nu scrie în locul tău cineva, a fi scriitor înseamnă a te condamna la singurătate. Dar pornisem, la drumul acesta, de la calea ce trebuia urmată de fiecare dintre noi, spre Adevăr. Câteodată, apare în fiecare dintre noi, nevoia imperioasă de a spune adevărul despre noi. Şi nu-l putem spune oricui. Şi nici ascunde în noi la nesfârşit. De aici şi eroarea în care a căzut Ana, din „Moara cu noroc” a lui Slavici. Adevărul are multe pajişti. Vietăţile, care îi pasc iarba, sunt, însă, agitate peste măsură şi aşezate peste un muşuroi de furnici, încă, paşnice. De sub acoperişul sub care suntem sortiţi a ne măsura destinul, în inci, yarzi, mile etc, aşteptăm, de prea multe ori, minunea mare: un simplu cuvânt, Doamne! Că din toate cele ce i se întâmplă, într-o viață, omul surprinde evenimentul în sine ca pe-o mirare, apoi îi dă semnificație și îl integrează în propria sa existență, preluându-i greutatea. Adică: „ori suferi mai departe și te vei prăbuși pe drum, ori îți bandajezi rana și mergi mai departe” – cum sună o zicală.

      

  

                                                                 Tudor Cicu

 

 

cântec de pierzanie

 

cântec de pierzanie

 

cât am strigat la tine, oare la noi la ușă

e tras până la capăt prin lanțuri și zăvorul?

că mă pândește moartea sub gene de păpușă

să tragă când îi vine, sub noi, cu sârg covorul.

 

te rog, și-o spun din suflet, să faci cum crezi mai bine

mai lasă cartea unde, convins, Sancho mai scrie

stăpânului scrisoare, cum s-ar jertfi pe sine

când toate-s doar iluzii, ca și în poezie.

 

deci, calcă-ți pe furie, chiar nu observi cocorii

cum nu mai vin în țară și zboară în derivă,

iar moartea-n prag așteaptă să nu ne-apuce zorii

ca să-și încerce coasa, de-o vreme inactivă?

 

îți văd privirea rece, nimic care să-mi soarbă

cum eu povești cu tine croiam printre cuvinte

ca multe alte vise... și stam culcați în iarbă

și-n cer stele cu ochiul porneau să ne alinte.

 

te-aș mai striga, cred însă, nici soarta nu-mi promise

să-i scriu lui don Quijote misiva oportună

și câte-n viață doamnă, poeme n-ar fi scrise

de-am fi privit cocorii o noapte împreună!

 

Polemici cordiale... cu micii și mai marii autori din concursul recent.

 

Polemici cordiale cu participanții la concurs

 

      În vara aceasta, aflat pe o plajă din Creta, mi-am adus aminte de discuția avută cu un amic, discuție despre cititul cărților de către românii noștri, discuție care nu l-a prea convins. Îi spuneam amicului meu despre ceea ce arătau statisticile: că statisticile recente spun că peste 90 la sută dintre români nu cumpără nicio carte într-un an. Iar scriitorul român, fără partenerul de dialog, cititorul, pare a fi o Cassandră care vorbește în pustiu. Dacă ne gândim că oamenii citeau, în loc de altceva, într-un timp în care toate lipseau? Alte statistici arătau că 38% din cei care totuși, au citit o carte, nu înțeleg nimic din ce citesc, iar 31% din români n-au citit vreodată o carte. Iar dacă e să ne raportăm la țările în care cititorii au citit măcar o carte pe an, suntem pe locul 27 din 28 de țări din Europa, continentul în care s-a făcut statistica. Acolo, pe plaja din Creta, departe de casă, zile la rând, atenția mi-a fost atrasă de cei 5-6 inși de pe cele 20 de șezlonguri (din acea zonă a plajei) care citeau câte o carte. Am repetat exercițiul acesta, de a-i număra pe cei care citeau, ceva mai târziu, când m-am aflat în țară, pe una din plajele noastre. Din 100 de locuri (câte număra zona în care eram instalat) aflate sub umbrelele ce adăposteau turiștii, unul singur avea alături, pe măsuța dintre șezlonguri, o carte. Nici acela, însă, nu citea din ea, ci butona mobilul cu o curiozitate care îl acaparase cu toată ființa. Și nu de alta, dar întâlnești pe plajele noastre turiști de toate vârstele, cu trupuri încinse de căldură, tatuate în toate felurile și de cele multe ori, în apă, pe nisip, încingând o horă dezlănțuită ca să se distreze. Pe stradă, dacă te uiți atent la oamenii care se foiesc în jurul tău, vei descoperi fețe golite de orice expresie, ochi stinși, chipuri pe care nu pare să fi trecut vreodată fiorul vreunei emoții înalte, al vreunui gând mai adânc. Asta îmi aduce aminte de vorbele lui Schiller, care fusese întrebat dacă mai are subiecte de scris pentru piesele sale, iar el a răspuns foarte convins, că atâta timp cât întâlnește pe stradă, oamenii ce iradiază pe fețe atâta prostie, încă nu i s-au epuizat subiectele de scris. Spun toate acestea cu gândul la ceea ce aș fi vrut să găsesc și în textele celor asupra cărora m-am aplecat, în acest concurs aflat la a V-a ediție (Voi sunteți lumina lumii), concurs organizat de Liga Scriitorilor Buzău. Ne-a interesat modul în care le erau absorbite (în texte) gândurile și imaginile și cum ochiul naratorului avea să se întoarcă spre sine pentru a-și arăta zborul aflat la granița între permis și nepermis, ori să-mi întărească convingerea pe care o avea și Brâncuși când spunea: „Eu nu creez Păsări, ci Zboruri”. Și așteptam să descopăr în fiecare dintre ei acea legătură invizibilă a scrisului lor între cer și pământ, precum și faza „revelației” exprimate în scris: cea metaforică prin scrierea poetică sau cea metonimică prin scrierea descriptivă, într-o povestire în care fiecare să încadreze dorințe, visuri și întâmplări vesele sau triste, în care să fi aruncat (precum prințul din poveste) piatra care să se facă munte între el și cititor. Ca lector mi-ar fi plăcut să găsesc în aceste texte doar povestea care evoluează în acel efemer care se află, cum s-ar zice, în priză direct cu viața. Și lucrul cel mai important, acel text menit de a nu plictisi cititorul. Fiindcă (aviz la spusele lui Schiller) există și acest sentiment că lumea noastră e un loc cât se poate de misterios și că orice fapt miraculos se poate întâmpla. Asta e ceea ce se numește realism magic, ceva care nu se manifestă în realitate, dar care se petrece în imaginația noastră. Și asupra câtorva ne vom opri și noi, riscând unele „polemici cordiale” cu cei care nu ne-au atras atenția. Pentru unii, acest discurs (ca de școală creativă) poate fi o ocazie de autocunoaștere, de explorare a propriilor adâncimi și vârfuri în scrierea lor. Și cum se va vedea, alții vor înțelege că proza trebuie să de acel „semnal” că-și redobândește libertatea spunerii, curajul de a imagina lumi ficționale plauzibile artistic. Mulți vor înțelege, însă, că poezia lor e în suferință fiindcă își poate pierde publicul, continuând a însăila „întregânduri” fără sentimente și trăiri emoționale. Nu-i un secret că a fi scriitor, trebuie să te naști scriitor, să citești, să exersezi continuu. Iar proza momentului alunecă spre o textură prea terestră și biografică, riscă de a deveni o relatare fotografică. Mulți nu mai vor să cunoască nimic în afara internetului. Cumpără totul de-a gata doar de aici. În marea lor majoritate, cei care scriu azi ignoră tot ce s-a scris până la ei, nu citesc... și fără nicio tresărire de regret au cu totul altă înțelegere a literaturii, cum „că literatura e un râu care curge, care vine de undeva și merge undeva” – cum spunea un cronicar. Și cel mai mult observăm că ficțiunea a pierdut autoritatea pe care o avea în trecut, la predecesorii noștri. Și experiențele lor se istorisesc în stilul „dezbrăcat de neprevăzut, suspans și imaginație”, asociat unei narări care nu ne cere să-i descifrăm adevărurile ultime, ori să articuleze mesajul într-o cheie complet diferită pentru fiecare dintre cititori, mai curând autorul de text pare să se apropie de cititori mai mult prin propria persoană decât eroul lui. Dar, la masa de scris - de-o parte lumea cu realitatea ei, de alta, imaginația noastră, iată cum îngredientele prozei: acțiunea, neprevăzutul, suspansul și imaginația, dar mai ales personajul care i se lipește de retină și cititorului (fără de care nu se poate scrie proză) -, suntem pe tărâmul marilor reculegeri, în care gândirea va trebui să cerceteze o altă lume şi să nu tremure în această nouă lumină: narațiunea imaginară. Adică, acea narare în care imaginația rămâne singurul instrument care, conferind anodinei realități o tentă metaforizantă, mai poate salva mesajul adresat lumii. De aceea realitatea și imaginația, cu ceva între posibil și închipuire (cele văzute și cele nevăzute) nu se mai opun, ci devin subansamble sudate, un „aliaj sui-generis”, dar dintre acești scriitori „vizionari” puțini sunt cei care mai experimentează idei noi.

      Acum, vorbind despre concursul organizat în cea de a V-a ediție „Voi sunteți lumina lumii”, în urma căruia a rezultat și Antologia (trimisă la tipar), toți cei înscriși s-au folosit de mesajul din titlu pentru a vorbi despre teme de viață, unele morale. Analizând un prim capitol (al Boboceilor) ne-am bucurat să vedem că, într-o perioadă când copiii petrec o groază de timp pe telefoane, pe telefoanele inteligente, unii dintre ei mai sunt interesați de povești, iar dacă găsesc cărți bune, având și interesul lor pentru descifrarea acestei lumi, le vor citi. Și nu în zadar mulți dintre ei „trag” după propriile puteri câte un semnal de alarmă, întrucât totul a devenit azi foarte periculos, pentru că tinerii nu mai au modele în eroii cărților scrise de înaintași, nici în rândul artiștilor sau sportivilor performanți, ci văd mai degrabă modele în „influencerii” care cultivă o lume a drogurilor, infracțiunilor și „norocului” fără muncă. Și când totul, în textele lor, sună a basm, povestea curge de la sine. Acest aspect l-am remarcat începând cu Spînu Sara Ioana  din textul scurt „Să ai încredere”, pentru care teatrul reprezintă rampa de lansare, un amestec de bucurie și tristețe, câștiguri și pierderi” în încercarea de a-și găsi drumul în care crede. Natalia Păunoiu din schița „O inimă mare”, redă povestea Alexandrei, colega lui de bancă, fata care a găsit în colegul ei „lumina” care îi dă curajul să creadă în ea și să meargă mai departe. Cu mână sigură de povestitor, Ciopîrtac Ines Ioana, din schița „Fricile mele”, simte că prezența unui „prieten”, pisoiul Tobit, îi asigură curajul de a înfrunta furtuna și fulgerele unei nopți în singurătatea casei, pentru totdeauna. Mînăscurtă Ștefania Cristina, din textul „Memorabilă zi”, narează o întâmplare în care câștigă încrederea unui copil trimis să cerșească, salvându-l pe trecerea de pietoni și vorbindu-i ca unui „frățior” mai mic. Îi supunem atenției cititorului și pe Nămălosu Sofia-Ioana cu „Daruri neprețuite” și pe Malacu Sofia cu schița „Câte stele sunt pe cer?” Trecând la copiii de gimnaziu, ne găsim într-un dialog cu cei un pic mai mari, care nu aduc doar strălucirea unui spectacol al scrisului, ci unul care să lărgească mereu şi mereu, alte orizonturi unde imaginaţia sa se va cristaliza într-o nouă realitate, precum şi o evadare într-o lume paralelă, pentru a arăta că viața îți oferă surprize mari. Pornind de la o cugetare freudiană a visului şi delirului care se nasc din astfel de refulări ale vieții, omul chiar se naşte îngrădit şi îşi trăieşte continuu zădărnicia unei aspiraţii către viaţă, o viaţă fără griji, ori comunicarea neîngrădită cu semenii. Micii condeieri pricep că „poezia textului”, care depăşeşte nivelul „jocului secund” (aşa cum și-au propus), are un număr al sensurilor prin care cititorul poate aluneca şi pe care le poate scoate în faţa minţii, fără ca întregul să sufere. Ne îndreptăm atenția la Tiu Eliza Rosanna cu a sa povestire „Dincolo de toamnă” și ne simțim atrași de „jocul peniței pe hârtie” menit a-i vindeca sufletul, atât celui care își scrie pentru sine „Basmul de foc”, cât și copiilor din orfelinat, și cărora le dedică povestea. E „o poveste despre cineva ca ei, care să îi învețe cum să-și descopere drumul”, o poveste emoționantă despre participare la inițiativa de a lua viața împreună. Grosu Cezara cu schița „Sclipici de licurici!”, notează în evoluția ei unele realizări demne de interes în domeniul literaturii, muzicii, dansului și înțelege că această muncă trebuie continuată și cu surioara mai mică „un sclipici de licurici!”, căreia îi va asigura, prin muncă, un drum identic. Sebastian Ionescu în textul „Și eu sunt lumina lumii!”, ne vorbește (în calitatea celui care crede că are ceva de spus prin scris) despre un „fitil” pe care fiecare îl are, important e ca să-l aprindă în viață și pentru a-i lumina pe ceilalți, fiindcă „lumină înseamnă și a-i inspira pe ceilalți”. O frumoasă poveste ne scrie Ștefan Ana Maria Daria în textul „Și eu aș putea fi lumina lumii!”. Întâlnirea (după planul lui Dumnezeu) cu atlasul „Anatomia corpului uman” îi dă credința că a găsit calea de urmat: medicina. Dar și încrederea că, salvând suflete, va urma calea plănuită de Cel-de-Sus, o cale plină de speranțe și bucurii. Tacaliuc Alisa cu „Aripile albe”, ne istorisește cum, aflat în parc la joacă, a dat peste un puiandru de cățeluș abandonat, într-o plasă, de către un suflet hain. Nu a stat pe gânduri, l-a luat acasă și cu ajutorul părinților a învățat să-l hrănească și să-l crească. Un gând care avea să-l conducă spre visul de o viață: Facutatea de Medicină, pentru a salva sufletele necuvântătoarelor. Și tot la categoria gimnaziu amintim și pe Irimia Luca cu povestirea sa „Tot mereu spre bine!”. E povestea unui copil pe nume Luca pe care bunicul i-a spus-o, ca pildă a binelui făcut. În biserică Luca face gălăgie, încercând să-și adjudece scaunul unei bătrâne care tocmai lipsea de la slujbă. Dat afară de mama sa, copilul pornește spre casa bătrânei pentru a afla de ce lipsea de la slujbă. Găsind-o bolnavă în pat Luca se întoarce la biserică pentru a-i mobiliza pe oameni să sară în ajutorul bolnavei. Acest gest îl va evidenția pe Luca în fața oamenilor. Nu aceleași frumoase gânduri le putem exemplifica despre poezia elevilor de gimnaziu (precum și a celor de liceu, cât și a celor din categoria tineret) prezenți cu texte lirice la concurs. Textele lor lirice sunt doar niște ecouri ale unor voci disonante, care nu are cui să se adreseze, neavând toate argumentele pentru a fi convingătoare și emoționante.    

       Trecând de la categoria gimnaziu, la cei din Liceu, eu așa cred: ca să convingă cititorul că „exprimă ceea ce simte”, cel-care-scrie va trebui să-și pună în tablouri cât mai convingătoare visele, spaimele, trăirile și speranțele, deoarece cititorul, ca partener de dialog (am mai spus asta!), simte mai ceva decât cel-care-scrie, că mâna întinsă care nu spune o poveste seamănă mult cu glasul Cassandrei care nu sensibilizase nici o inimă în toată Troia. Așadar, la categoria liceu ne-a reținut atenția Alice Tania Bulf cu schița „Zăpezile unor vremuri de mult apuse”, un text scris în stil epistoliar, cu adresare tatălui. Asaltat de amintiri, trecerea de la copilărie spre maturitate a naratorului se face într-un proces de beatitudine după clipele copilăriei trecute și încărcate de nostalgii. Radu Noemi-Alexia cu schița „Secretul succesului” și Nica Bianca Andreea cu schița „Lumina prin ochii ei”, au ca temă credința în Dumnezeu și binefacerile aduse pe calea credinței. Ne simțim norocoși să lecturăm două povestiri bine scrise: e vorba de Manciu Marius-Alexandru cu schița „Și eu sunt lumina lumii”, un gen apropiat de cel al realismului magic de care aminteam în aceste polemici, o istorioară credibilă în povestea fetiței Dorothea, cea care aduce lumina de la o lumânare în casele oamenilor rămași pe întuneric, apoi îi unește pe toți în biserica Domnului. Pop Roberta Luciana în „O mare de suflete”, ne istorisește cum, începând cu ziua în care deschide ușa clasei surorii mai mici, simte chemarea către pedagogie, ceea ce o face să meargă, mai târziu, ca voluntar, la o asociație pentru copiii nevoiași pentru a da „speranță cui avea cu adevărat nevoie”. Și iat-o și pe Gheorghe Alexandra cu povestirea „Ea o lume, eu o lumină – împreună o viață”, care ne încântă cu o poveste bine scrisă și un contur narativ întregit de talentul sigur al naratoarei, „povestea unui suflet ce își alege un nou drum”, dar și povestea de viață și camaraderie a „două jumătăți care, în sfârșit, au găsit echilibrul”. În fine, tot aici, Tarnovețchi Ioana cu „O zi specială din viața mea”, în care se simte emoția admiterii, la Liceul Eminescu, în glasul autoarei. Trecând la proza celor tineri, două nume ne-au atras atenția: Cîrlugea Andreea-Marina cu schița „Un far în întuneric”; Denisa Elena Cristian cu povestirea de suflet „Eroul meu – Tata” și Rareș-Ionuț Cristea cu schița „Mergând pe mare”, prea puțin însă conturate pentru niște tineri care caută tâlcul povestirii în sacii abandonați în lada copilăriei, dar nu fac decât să scormone prin memorie după ceva ce seamănă uneori cu o narațiune de atmosferă, care să umple un spațiu epic.

      În sfârșit, încheiem cu categoria grea (la adulți), unde e și cum zicea Kafka: că niciodată, poarta cetăţii nu se va deschide dinaintea ta, dacă nu ești destinat ei. Cetatea va rămâne, veşnic, cufundată într-o vrăjită tăcere de moarte. Ce și-ar dori cel mai mult cel-care-scrie, decât să ajungă la sufletul și mintea cititorului, cu lumea ascunsă într-o narațiune de fiecare participant și să-i inducă o stare nouă de visare. Nu vom analiza textele, așa cum am făcut-o la celelate categorii, dar dacă aş fi cititorul de dincolo de imaginea tabloului prezentat de acei care au dovedit că au mână de condeier, oare, ce mi-aş dori? Ştiu şi eu, că, o lume, pe care scriitorul ar vrea să o redea cititorului, trebuie clădită cu toată iubirea, ca să poată privi, liniştit, de acolo, de sus, spre ea. Lumea asta va fi ca via (din pilda biblică), pe care ai sădit-o cu propriile mâini. Numai rodul viei, pe care ai îngrijit-o cu propriile mâini, poate să fie de aur curat, ca grâul care se „scutură greu pe pământ” în poezia lui Zaharia Stancu. Dar să-i trecem în revistă pe cei merituoși, și la secțiunea proză avem pe: Frusina Agheană cu schița „Sunt și eu o lumină!”; George Dimitriu cu „Dând viață cu un surâs”; Carmen Gogolan cu „Și eu sunt lumina lumii”; Marțian Toni cu „Palma”; Liliana-Elena Simion cu „Labirintul luminii”; Lilioara Macovei cu „Lumină pentru Codruț”; Delia Smaranda Terțan surprinde frumos cititorul cu „Catarsis și fidelitate”; Neta Muscă Ionică cu „Între două lumi”; Bobu Daniela cu „Licuricii”; Marcel Serea cu „Lucrarea de cercetare”... și o distincție specială pentru Cristian Ovidiu Dinica din frumoasa narațiune „Naivul”. La secțiunea poezie amintim pe: Constantin Mosor cu poezia „Dacă vin demolările”; Geta Lipovanciuc cu poezia de dragoste „Doar bolul de iubire”; Adriana Apostol cu poezia „Întâlnire cu Dumnezeu”; Teodorescu Lăcrămiora cu poezia „Rugă”; Grațiela Cristina Herghelegiu cu cele două poezii: „Eu m-am născut să fiu lumină”și „Calea spre lumină”; Angela Petre cu „Rondel de lumină” și „Demers spre nemurire” ș.a.

      Ne-a mai atras atenția și participanții la secțiunea reportaj, cum sunt: Manciu Marius Alexandru; Mara Elena Untea; Victoria Maria Pripon; Denisa Elena Cristian și uimitor (și aici la reportaj) o găsim pe Gheorghe Alexandra.

      Când gândul mă poartă către autorii participanți la această ediție a V-a „Voi sunteți lumina lumii”, a căror lume a încântat și celor din juriu imaginația, am impresia că mă simt în tramvaiul care-l purta pe Gavrilescu lui Eliade (din La țigănci) spre poarta „de întoarcere a timpului”. Mulți dintre noi facem parte din povestea fiecăruia dintre acești autori. La ei vom găsi, cândva (să sperăm) și CHEIA pentru a descifra taina lumii; pășind peste FIINȚĂ, în adâncul tuturor lucrurilor. Adică: o nesfârșită căutare a singurului lucru care există în lume, mai bine zis, chiar LUMEA. Or, cum mult mai bine o spunea J.L.Borges: „O carte (aici un text, o schiță) ascunde o lume!” Dar sunt și din cei care nu se regăsesc în textele lor, sau într-o poezie, atunci când tocmai am terminat lectura: pentru aceștia, asta trebuie să fie un mare motiv de tulburare. Salutări tuturor! (pentru că asta contează în acest concurs de proză-viață și poezie).

 

                                                                       Tudor Cicu

                                                       (membru USR, președintele juriului)