luni, 23 septembrie 2024

în locul frunzei

 


în locul frunzei

 

mi-am zis că e doar un vis

că doar eu rămăsesem să te caut în Valea Lunii

dar în camera unde am respirat dorul tău

printre cearceafuri și pături

trebuia să fim doar noi singuri pe câmpul acela de luptă.

„nu lăsa vulturii să provoace viscolul, ți-am spus

nici pescărușii să alerge în ciocuri luna pe mare

noaptea asta pare atât de bizară...”

nu credeam să fie așa prima noastră noapte de dragoste

și te numeam Antigona

deși scenariul era ca eu

să-ți fi luat acea frunză adusă de vânt

din palmele unde am ținut să-mi fie inima.

cum i s-a întâmplat lui Oedip

până la ieșirea lui din destin

tu, ce e drept, dormeai

și toate aceste mișcări ale sufletului

Kafka le-ar fi pus pe seama fructului oprit

și al momentului când adevărul

a căzut ca ghilotina peste noi.

până târziu pescărușii au tot țipat deasupra mării:

„Antigona este fiica lui Oedip!”

...spre zori viscolul încă șuiera la fereastră

să anunțe că poezia

doar ea

avea să rămână pe câmpul acela de luptă.

joi, 19 septembrie 2024

„O mamă își strigă deznădejdea” - de Aurel Cîrlig

 


Confesiuni „dialogate” într-o scriere... epistolară 

     

      Lecturând acest gen de scriere din cartea lui Aurel Cârlig, inginerul buzoian care a mai dat tiparului câteva cărți, gândul m-a trimis la anii adolescenței mele, pe vremea când citeam „Aventurile lui Telemac” de Fėnelon, iar sfaturile date de zeița Minerva, deghizată în înțeleptul Mentor, prezentau un deosebit interes adolescentului care eram. Minerva venise în ajutorul lui Telemac, cel plecat în căutarea lui Ulise, tatăl, imediat după terminarea războiului troian. Calypso, vrând să-i aprindă în inimă flacăra iubirii tânărului, avusese în înțeleptul Mentor un potrivnic pe măsură. În acele vremuri ale adolescenței am avut surpriza de a mă afla dinaintea multor cărți, având ca subiecte: sfaturi înțelepte, convorbiri și dialoguri epistolare între inițiatorii unor astfel de scrieri, însă realitatea e că puține dintre ele aveau și altă valoare în afară de cele sentimentale. Cartea lui Aurel Cârlig „O mamă își strigă deznădejdea” (ed. Omega, 2024), e genul de jurnal epistolar, în care sunt reproduse citate, aforisme și cugetări din scrierea înaintașilor lecturați cu timpul, acel gen de scriere în care cei doi protagoniști (autorul și colega de facultate întâlnită la un eveniment organizat în amfiteatrul Universității de la Brașov), se respectă și se raportează unul la celălat cu afecțiune. O întâlnire colegială care începuse bine: „...discutam cu colegii despre o multitudine de lucruri, făceam în continuare poze, depănam amintiri din timpul facultății, vorbeam despre întâmplări hazlii, despre examene, distracții, drumeții pe munte, despre prieteniile legate între noi... (și mai departe)... Era minunat, atmosfera era una de excepție, am cântat cu toții cântece din timpul studenției, cântece populare, folk și am dansat ca în tinerețe”. Cartea care a rezultat din convorbirile pe mobil a celor doi protagoniști, cât și din mesajele lor scrise, unul către celălalt, nu putea fi decât una așezată, liniștită (în intimitățile firești ale unui jurnal), cum sunt și temperamentele celor doi colegi de facultate. După prima întâlnire a studenților aflați acum la pensie, în amfiteatrul de la Brașov, întâlnire care s-a lăsat cu o masă festivă, autorul se găsește vecin la masă cu Cornelia, colega din studenție, pe care nu o mai ține minte, dar din discuția avută o convinge să arunce în aventura scripturală ce va urma întâlnirii, povestea ei de viață. „După câteva luni de dialoguri la distanță cu Cornelia, în urma cărora am aflat destule lucruri despre viața ei, și mișcat peste măsură de ceea ce am aflat, i-am zis într-o zi, foarte hotărât, că aș vrea să scriu o carte despre viața ei...”, se mărturisește autorul. Autorul a reușit să smulgă femeii, în urma discuțiilor telefonice și a convorbirilor pe mesageria mobilului, nu doar ultima mărturisire de iubire eșuată din viața ei, dar și o serie de observații despre căsnicia ei, pe care le ținuse, până acum, bine ascunse. Povestea femeii „parcă făcea parte dintr-o altă lume...”. Pentru autor scrierea este și un bun prilej de a reproduce în text formulări, fraze și fragmente din cărțile anterior citite. Nu au fost ocolite nici scrierile confesive din viața Corneliei, care s-a referit extensiv în ele la copilăria ei, la chipul și bunătatea de sfințenie a mamei, la anii de școală, anii de studenție și deazamăgirile avute din cea de a doua căsnicie. Latura gravă a experiențelor prin care a trecut Cornelia în cea de a doua căsnicie merită multă atenție din partea cititorului, care devine și el părtaș la aceste ultime confesiuni dureroase, fără menajamente, la adresa fiicei sale Oana, lucruri pe care le-ar fi ascuns toată viața dacă n-ar fi găsit acea minimă înțelegere și „umerii pe care să-și strige deznădejdea” ai autorului. Pe autor îl caracterizează o dorință insațiabilă de comunicare. În dialogurile avute cu eroina cărții, autorul se dovedește, prin sfaturile date și încurajările permanente, acel om generos și suflet deschis, de bun creștin: „Noi nu putem schimba pe nimeni, fiecare se schimbă numai dacă vrea”. Discuția eroinei, cât și mărturia scrisă de Cornelia poate fi numită bucuria unei mame de a fi ascultată cu atenție și înțeleasă ca mamă de copilă care nu-i acordă nici un dram de iubire, iubire pe care cum avem să constatăm o și merită. „Problema nu e să-i schimbi pe alții, ci să te schimbi pe tine. Odată ce vom face asta mai mulți, se schimbă și lumea din jurul nostru”, vine încurajarea celuilalt. Se simte în glasul Corneliei, că ar avea nevoie de un bilet de ieșire din acea lume rea, nepăsătoare la durerile ei. Multe pagini lirice, poezii imnice dedicate femeii și fericirii de a fi alături de ea sunt trimise Corneliei prin intermediul email-urilor, încât cartea pare mai degrabă un jurnal intim ori o autobiografie literară, nu e un roman confesional așa cum ne-am fi așteptat, sau o anliză temeinică a unui fenomen atât de controversat într-o căsnicie unde n-a existat iubire, înțelegere, ci partea feminină a avut doar „calitatea” de martor-victimă în mariajul de fațadă, forțat de împrejurări. La prima vedere scrierea acestui „jurnal epistolar” născut „dintr-o interacționare confesională” și deschidere a sufletelor, în direct la telefon (cum spune unul dintre autorii cărții asupra căreia am poposit acum), ori prin intermediul unor epistole sosite de la unul către celălalt, fie că ascunde printre gândurile transmise, în epistole, unele cerințe ale imaginaţiei, fie că reflectă năzuinţa ascunsă de a nu spune cam totul a celor doi „coautori” care au ţesut această poveste, întrucât „nu vei reuși să citești sufletul unei femei, este o carte cu multe file, iar pe zi ce trece se mai adaugă câte o filă” – cum scrie undeva. Memoria din carte e a unei femei care și-a iubit ca pe o sfântă mama, dar care n-a avut parte de aceeași măsură din partea fiicei, este o memorie care pivotează în jurul femeii aflată la răspântia dintre două drumuri necunoscute și abrupte ale vieții. Iată o mărturie cutremurătoare a Corneliei: „După moartea mamei... am trăit cea mai decăzută stare a bărbatului-animal... încercarea de viol asupra fiicei. Nici azi nu știu ce nu am iertat tatălui meu: pentru că a aruncat-o pe mama de pe patul de moarte sau încercarea de viol asupra mea!” Căsnicia Corneliei alături de Ion, tatăl Oanei, avea să-i pună dinainte reversul aceleiași medalii din vremea când trăia mama ei: „Toate au durat (excepție câinele orb!) până când tatăl tău Oana, acum foarte mulți ani a dispărut cu totul de acasă din Brașov, fără acceptul meu. A dispărut cu mașina mea, banii și timpul familiei din Brașov – soție legitimă și copil născut după patru ani de la căsătorie”. Asta, pentru că „soțul meu și tatăl tău a rămas sluga în lanț a celei pe care mama lui (e vorba de sora mai mică a tatălui Oanei – n. n.) i-o lăsase să-l umilească pe el, NENICU, dar mai ales pe mine și pe tine, dar ție Oana, chiar îți convenea libertatea oferită!”, citim stupefiați în mărturisirea Corneliei. Fiecare dintre cei doi „autori” își construiește propria imagine a lumii de dincolo de povestea auzită sau trăită, la care mai adaugă propriile convingeri și noi, cititorii, înțelegem că unele lucruri în viața noastră nu se schimbă, oricât ne-am pune de-a curmezișul lor, dar dialogurile celor doi ni se par indicatoare către adevăruri ascunse, sau care nu se pot rosti (asta vis a vis de relația Corneliei cu fiica sa). Dar despre cea care i-a răsucit pumnalul în inimă Corneliei, nu avem decât mărturia femeii din textul trimis autorului (imaginea-răspuns la toate eforturile de apropiere ale mamei pentru fiica sa): „...tu continui să dai ochii peste cap, să-ți subțiezi buzele și să-ți acuzi mama, împreună cu tatăl tău”. Să ai un copil și acela să te urască, e ca și cum s-ar nărui tot cerul peste tine! Deznădejdea mamei ia uneori proporții acuzator de dureroase: „Voi știați să faceți totul în minciună, pe ascuns, lovind pe la spate când erați știuți... cunoscuți, mai bine zis deconspirați!”. În concluzie (scrie autorul): „O femeie care nu are respectul soțului, o mamă încărcată neînțeles de dezaprobarea fiicei, o femeie sensibilizată de astfel de trăiri... nu-și găsește ușor liniștea”.

       Scriitura acestei cărți epistolare este încărcată de căldură sufletească, eleganță narativă și sinceră de la un capăt la altul, că ajungi să fii și tu curios, să le cauți poveștile, să te muți mereu dinspre ceva înspre altceva. Mai în toate aceste epistole (trimise când unuia, când celuilalt, de cei doi protagoniști), întregind acest jurnal sentimental, autorii se fixează pe meditații lirice pe marginea vieții și a destinului nemilos, iar cele întâmplate într-un cotidian frământat de angoase și tulburat de convulsii ne arată cât de efemer este destinul omului. Numeroasele lor confesiuni, mărturii și schimburi epistolare devoalează situații diverse din uriașa pânză de situații din etapele vieții fiecăruia. De la celălat capăt al durerii eroinei, autorul dovedește prudență și o compasiune îmbrăcată în cugetări lirice: „Renunță la teamă! Se spune că dacă s-ar teme copacii ar rămâne cu frunze vechi și putrezite, însă ei au curajul să le dea drumul și să accepte altele noi... teama este o închisoare pentru mintea ta!” În această călătorie „numită viață”, povestea Corneliei pare „un basm plin numai cu răutăți. Dar, căsătoria din „interes”, pentru a se muta cu serviciul în Brașov, într-un colectiv de cercetători la Universitatea Brașov (condiția impusă era ca să fie căsătorită!), îi încarcă și Corneliei povara ei de vină.

      Cu alte cuvinte avem o poveste în care fiecare cititor va face o plăcută călătorie imaginară prin viața celor doi, spre a descifra sensul liric al versurilor trimise de autor partenerei de dialog, dar şi partea ascunsă în gândurile epistolare ale unei mame care își strigă deznădejdea. Gânduri care ţin de bucuria simţurilor, ori ce ascund un tâlc numai al lor. Că așa e în viață: unii își doresc „un umăr pe care să plângă”.

 

 

                                                                Tudor Cicu

 

 

luni, 16 septembrie 2024

Scrierea din Întoarcerea, între „pană și penel”

 


Scrierea din Întoarcerea, între „pană și penel”

      Acest gen de scriere confesională a unui roman epistolar, cum este Întoarcerea al autorilor Roxelana Radu și Victor Cobzac (roman apărut la ed. Rafet/2024) - și în care cei doi protagoniști se respectă și se raportează unul la celălat cu afecțiune -, aruncă în aventura scripturală ce va urma întâlnirii de la Ungheni (pornind de la o călătorie pe care Roxelana Radu o face în Republica Moldova), povestea de viață a lui Vic și Roxi - „doi oameni care-și dau întâlnire într-o pagină de carte”. Bucuria de a se confesiona într-o carte face parte din libertatea rostirii, căpătată și în prima carte scrisă în doi, „Împreunăzbor”, și din nou el o face în stilul consacrat al poeziei („chiar de-i închisă colivia,/Aceste inimi ard...”), iar ea, depănând noi amintiri „despre perioada când România întreagă era ca o colivie, iar noi românii eram închiși în ea”. Gândurile de acum a celor doi mă trimit la o mică parabolă despre libertate, în care se spune că în casa unui om, pe același raft, poposise două colivii în care stăteau închise două păsări. În una din colivii, o pasăre mare ceva mai bătrână, în cealaltă, una micuță, un pui. Cea mare stătea liniștită în colivia ei, în timp ce aia mică se tot agita între gratii, smulgându-și penele și dându-se cu capul de pereții coliviei. Agitația ei zadarnică i-a atras atenția celei mari, care a întrebat-o: „Pentru ce te dai cu capul de zăbrele să-ți dai sângele, surato?” „Trebuie să facem ceva ca să scăpăm de aici!” i-a răspuns micuța. Pasărea bătrână a râs, zicându-i că e lipsită de minte și că acest lucru se va întâmpla doar dacă întâmplarea și hazardul se va produce, dacă va și veni vreodată. Dar pasărea micuță a continuat agitația, risipindu-și penele și dându-se cu capul de pereții coliviei. Un copil, trecând pe acolo, impresionat de chinul păsării micuțe, a deschis ușa coliviei și a lăsat-o să zboare în natură. Dar, înainte să plece, s-a uitat și spre colivia păsării mari și i-a dat drumul și aceleia. Găsindu-se afară, pe un ram, cea mare spuse: „De ce te-ai chinuit atât? Ai văzut? Am stat la locul meu, nu m-am agitat, dar până la urmă tot m-am eliberat”. „Da, dar te-ai eliberat pe sângele meu!” i-a răspuns micuța pasăre. Întoarcerea, acest „cuvânt în care e ascunsă cheia de la întrebările (ridicate la rang de confesiune) rămase fără răspuns” (din finalul cărții), are ca punct de pornire o trecere „în țara vecină”, o adevărată piatră de încercare într-un loc pe care Roxi îl percepe ca „neprietenos” datorită modului în care se poartă lucrătorii vamali, simțind că „nu suntem bineveniți”. Roxi pornește către orașul Ungheni, mai precis spre Palatul Culturii, locul unde Vic organizase un eveniment literar în memoria poetei Ana Podaru, plecată la ceruri, și unde, cei prezenți acolo, sosiți din „două țări, aceeași limbă Română... au plâns cu inima, de mare bucurie” a regăsirii fraților aflați de-o parte și alta a Prutului. Despre atmosfera de la manifestare, Roxi spune într-o singură frază, ce va rămâne și-n memoria cititorului, cam ce au simțit toți cei prezenți acolo: „...nu sunt sigură nici până-n ziua de azi dacă oamenii țineau lumânări în mână, sau lumânările îi țineau pe oameni”.

     Scrierile confesive din viața celor doi coautori de carte, care s-au referit extensiv în ele la copilărie, la chipul și bunătatea de sfințenie a părinților ce odihnesc acum în cimitire aflate, deocamdată, în țări separate, transmit și cititorului o dorință insațiabilă de comunicare. Roxelana își trece prin fața ochilor „crâmpeiele din îndepărtata mea copilărie”, în timp ce Victor o completează lucid și precaut, creionând „dorul de copilărie”, prin poezie, „între pană și penel”. Această urzeală confesională, cu multe pagini lirice din partea ei, cu multe poezii imnice dedicate ființelor dragi trecute prin viața lui, a fericirii amândurora de a vibra cu sufletul la aceste întoarceri în timp, conferă cărții, mai degrabă, aura unui jurnal intim, ori o autobiografie literară, și mai puțin amprenta unui roman confesional, așa cum ne-am fi așteptat. Și totuși, scrierea acestui „jurnal epistolar”, născut „dintr-o interacționare confesională” și deschidere a sufletelor, în aceste pagini de carte, fie că ascunde printre gândurile transmise, în epistole, unele cerințe ale imaginaţiei, fie că reflectă năzuinţa ascunsă de a lăsa și cititorului să găsească „cheia” evocărilor celor doi coautori care au ţesut această poveste menită să ne conducă la „sufletul poporului ăstuia”. Suflet menținut viu (și de-o parte și alta), prin poezia și cântecele celor evocați: Eminescu, Ciprian Porumbescu, Grigore Vieru, soții Aldea Teodorovici, Bacovia, Dabija, Labiș, Sorescu, Nichita Stănescu, Păunescu etc. Despre Eminescu cei doi ne vorbesc cu sufletul: Victor îl urcă lângă icoane ca pe un „Dumnezeu... în poezie”, iar Roxelana readuce în discuție povestea acelei iubiri nemuritoare, a „Eminului meu iubit” pentru „Dulcea mea Veronică”. Și ne reamintim ce spunea Mircea Eliade despre poet: „Dacă poporul român dispare și rămâne o singură carte a lui Eminescu, lumea va ști cine au fost românii”. Căci puterea acestora constă în bănuiala și frica celor care dețin puterea, că poeziile lor scrise vor rămâne și peste veacuri, și vor mărturisi. Dacă ar fi fost creată de poeți lumea ar fi arătat cu totul altfel. Din păcate poetul nu este creatorul, ci martorul lumii prin care trece. Astfel de pagini despre poeții acestui neam erau mult așteptate încă de la semnalul tras în primul volum. Iar paginile în care Roxelana îl atrage și pe Victor la trăirile din perioada „gulagului românesc”, la „coșmarul pe care l-am trăit cu toții înainte de 1989”, se citesc cu inima tresărind. Paginile curg și vorbesc despre fragilitatea ființei umane prinse în vârtejul transformărilor din deceniul al șaptelea al secolului care tocmai a trecut: Roxelana ne vorbește despre foamea de pe timpul rației și raționalizării, de vremurile foamei și al frigului îndurat în case și care a durat vreo cincisprezece ani, de timpurile când programul la tv. alb-negru dura doar două ore, anii când învățam la lumânare ca pe timpuri (fiindcă erau mari restricții la curent), etc. Grozăvii care au scos poporul în stradă, în decembrie 1989, și a început revoluția. Mai precaut, Vic găsește refugiu în poezie și versurile lui devin curate „lacrimi sub peniță”. Dar, cum la orizont se arată Crăciunul (amintind și de magia de odinioară a nopții de Crăciun când răsunau, pretutindeni, colindele), acum cei doi se întrec să ne confere gânduri-reflecții asupra identității memoriei și supraviețuirii în fața inevitabilelor schimbări ale vieții. Fiindcă biografismul, surprins din „mașina timpului”, este și el prezent în textele lirice ale celor doi autori, întrezărim în ultima parte a volumului o apropiere a limbajului poetic, realizată de un jurnalist și un poet. Pe de altă parte, datoria coautorilor, care își trăiesc textele, este de a merge până la capăt, încercând să lase un răspuns și cititorului: „ce lume lăsăm noi copiilor noștri?” Oare ar putea cineva să răspundă? Știm doar cum zicea Vic: „Dumnezeu ne veghează de sus zi și noapte”. Și poate doar la EL sunt toate răspunsurile, iar noi le cerșim asemeni cățelului, din relatarea Roxelanei, care priveghea mut agonia celuilalt câine călcat de mașină, și trecerea dincolo. Și cerșea cu ochii ajutor de la oameni. Dar unde să mai găsești fărâma aceea de omenie? Gândindu-mă la acel fiu risipitor din pilda lui Iisus, întoarcerea acasă a celor doi îmi spune mie, lectorul acestei frumoase cărți, că doar cu cât risipirea (în acest labirint al memoriei) este mai mare, cu atât căința este mai puternică și mai urgentă. Cei doi se întorc acasă pentru ca să ia lucrurile de la început - așa cum trebuie - și să dea cheia acelei întrebări lăsate fără răspuns. Fiindcă: „Ori suferi mai departe și te vei prăbuși pe drum, ori îți bandajezi rana și mergi mai departe”, cum sună o zicală.

      Când scrii în doi o carte, cititorul vede în povestea fiecăruia firul întins care să-l scoată din acel labirint emoțional. Când unul mizează pe simplitatea rostirii, vorbind despre trăirile sale, făcând loc și dezolării și spaimei difuze a timpului să se scurgă în relatare, celălalt preferă adesea să lase versurile să comenteze, singure, nelămuririle celuilalt. Unul accentuează tragismul unei viziuni jurnalistice în scris, celălalt lasă zborul imaginației lirice, să explice. Acum când scriu aceste rânduri, privesc pe geam și în ureche îmi răsună, de dincolo de Prut, versurile lui Victor Cobzac: „timp bacovian, afară plouă... inima-i o rană cu tristețea-n capul mesei” și mă gândesc că „printre foile de carte/se ascunde-un vis de-al meu”. Iar de dincoace de Prut, Roxelana Radu îl întreabă: „Ce lume lăsăm noi copiilor noștri, Vic?” Aflați în lumi diferite, vorbind aceeași limbă, „doi nebuni flămânzi și însetați de farmecul cuvintelor” se simt (asemeni celor două păsări din parabola spusă) în libertate și acum nu au ce face cu ea”, sau poate mai au un plan? Și înțelegem: când Dumnezeu ne veghează de sus, zi și noapte, scriitorii, aici pe pământ, doar își pun întrebări, se frământă să găsească soluții pentru o lume mai bună.

 

                                                 Tudor Cicu

 

joi, 12 septembrie 2024

nu căutați prea departe

 


nu căutați prea departe

 

„imaginați-vă că sunteți păsări în căutare de cuib

și aceasta să fie o uimire care să țină un veac.

dacă zburați, să nu zburați prea aproape de valuri

să nu vă udați aripile în disputa cu marea”

așa grăia bunicul, vorbind ca din cărți

doar că el plecase în lumea de dincolo

pentru un alt început de lume

bănuiam cum visase toate astea, precum Ghilgameș

în vatra zeului cu păr de aur

sub ochii stinși ai lui Enkidu

și lăsase în urma lui o poveste de dragoste;

nimeni nu credea că s-ar fi dus

cu veacul lui de singurătate în spinare

până în Valea Lunii, acolo unde

nimeni nu plânge aproape niciodată.

căutam pe hartă trecătoarea Ronceavaux

se spunea că și Roland sunase acolo din cornul de fildeș

unde nici pentru Aude, iubita lui de acasă

n-a mai răsărit niciodată luna.

sub cerul spre care suia acel sunet de corn

ne consumam fricile, așteptând să auzim povestea

„să nu căutați prea departe,

fără Dumnezeu e mereu noapte” spunea bunicul

pare o stupizenie, dar aruncam și noi oglinda

în acele mări amăgitoare unde cădeau stelele

„eu văd – strigam, tu vezi?”

ori, care zeu va veni să-mi pună mâna pe frunte

știam

va pune la loc și luna, și soarele pe cer.

luni, 9 septembrie 2024

după ce tata își scrisese scrisoarea

 


după ce tata își scrisese scrisoarea

 

ultima scrisoare de pe front a tatei

(îi scria mamei pe genunchi)

„aici nimic nu seamănă cu o poveste...

îți scriu agățat de pulpana unui mâine

înainte să înnebunim cu toții”

pentru el, asta însemna să aibă noroc

și pesemne se închina ca Robert Jordan

(din Pentru cine bat clopotele)

printre brazi. dacă Maria n-o să fie niciodată a lui.

după ce o citea, mama își făcea semnul crucii

„mă mai iubește? vorbea cu mușcata din fereastră;

Doamne, m-o fi auzit?”

mă îndoiam că Iisus nu a auzit de noi

și mă furișam în curte, cu gândurile mele.

vrând să atrag atenția, mamei

făceam să zornăie pe roată lanțul de la fântână

așa se furișase, spuneam, Mașenka a lui Nabokov

împreună cu cele două fete șterse, prietenele ei

tocmai când spusese: „iată un soare micuț!”

după aia, pesemne au venit în picaj

păsările lui Hitchcock

ciugulind cam tot ce mai rămăsese în tranșee

după ce tata își scrisese scrisoarea.