Azi: cartea de poezie a Danielei Șontică

 

Pentru tine m-aș fi numit Maria

      „Între minutul acesta care bate și celălalt” (cum spune Magda Isanos) e ceva ce sufletul poate ostoi pustiul din tăceri, numai dacă îți așterni pe hârtie gândurile, așa cum face Daniela Șontică în cartea de poeme Cântece pentru vrăbii și motoare (apărută la ed. Vinea, 2024). Gânduri care îl vor ajuta pe cititor să se teleporteze mai ușor, cu totul, în lumea basmului din care a fost trimisă și scrisoarea poetei către credinciosul sancho: „orice dulcinee/ ar alunga mârțoaga,/ ar lua condeiul și i-ar scrie/ credinciosului sancho/ spre clarificare”, pentru că „adevărata dulcinee ar alunga/ mârțoaga lui ponosită și ți-ar scrie/ că așa se face, credinciosule sancho,/ că mi-am trimis inima pe șesuri cu gazon/ direct spre morile de vânt” (credinciosule sancho). Apoi când a mai crescut „am început să trimit scrisori/către făt-frumos”. Că și basmul, în sine, este tot o întâmplare a vieții: te face să suferi, sau să te bucuri deopotrivă cu eroii săi și să trăiești în poveste, în altă dimensiune decât cea cotidiană. Și să te bucure izbânda finală ca pe eroul acelei povești. Pentru că, uneori, fugind după un iepure, după cum știm, Făt-Frumos a ajuns în Valea-Plângerii... și câte au mai urmat! Fără îndrăzneală și un pic de aventură în a te lăsa pe mâna norocului, în tărâmul tinereții fără bătrânețe, nu poți pătrunde și visa... și nici nu poate exista calul fermecat care a putut face ca basmul să prindă viață. Fără toate astea se deșiră și vraja în care te-a ținut povestitorul. Cartea ei de poezie este constituită din „firimituri” de viață sub forma unor secvențe cinematografice gen flick flash-uri, iar căutările ei poetice își vor o privire focalizată pe reflecția unui transfer de substanțialitate a participării cuvintelor în construcția poemului concret. Versul la care recurge poeta e scurt, concis, iar sugestia secvenței proiectate e constituită din stări sufletești nedefinite, dar făcute să atragă atenţia precum firul întins al undiței în oglinda textului, ceea ce mă determină să spun că poeta Daniela Șontică își urmează alegerea estetică proprie, în lumina tot mai clară a viziunii sale despre poezie. „Am pus semn/în dreptul întâmplării de demult,/ca și cum timpul s-ar repeta/ca și cum ar suna/vreodată același ceas” (semn de carte).

      Dacă despre al doilea ei volum de poezie, ajuns la mine, („Uitați-vă prin mine”/2007), spuneam despre poetă că e un pic „glacială în context liric” și nu ai cum să nu-i detectezi „senzorii cu care răscumpără câte ceva din somnolența cuvintelor”, acum nu numai că vom descoperi cum poezia ei e-o mică epopee scrisă la persoana întâi, că viața poetei (așa cum reiese din poeme) e fabuloasă și făcută din fapte mărunte („înaltă e doar întâmplarea”), dar ceea ce dă fosforescență imaginilor zugrăvite este și intuiția sublimului căutat în acea ideatică a cuvintelor care îi sunt hrană: „mă întorc mereu acolo/și caut acea zi neterminată/din visele amestecate cu disperare/și praf roșu purtat departe de vânt” (aici e praful roșu). Cum viața nu-i doar un fel de „dolce far niente” „nu e rău să chemi, la ananghie, norocul în ajutor, dar nu-i de ajuns, fiindcă trebuie să mai dai şi din mâini”, cum spunea Plutarh. Dar oare viața, câștigând în imagine, adâncimi și iluzii, n-a conspirat și ea la imaginea unei poete care deține cheia poemului condamnat în irizări secvențiale cu o variantă de alegere a drumului ei în viață? Hai să vedem și să cităm din poemul „cântece pentru vrăbii”: „să plângem puțin -/am făcut să crească trei fire de iarbă/în culmea secetei,/dar cine poate să spună/că ne-am salvat sufletele/dacă/am uitat să ieșim din inimi,/dacă am avut prea mult anestezic/și am dormit ca niște greieri/în ghetele abandonate într-un parc./iar cine poate să spună ceva despre asta,/acela mai curând să scrie”. Vorbim de acele momente ale vieții care nasc gânduri și teama de gânduri: mai apoi frustări, neîmpliniri sentimentale, armonii pierdute, radiografiind etape și stări pentru o evadare menită să dea contur și grație singurătății, ori să exprime drama separării de tristețe și a pierderii ce cadențează amintiri. Însă în tot acest echilibru retoric al răzvrătirii și captivității noastre, o relație de cauzalitate cu viața o are puterea de a acționa înainte ca prietenii să-i trimită „vreun semn”, chiar dacă (așa cum spune) „orașul acesta nu mai este pe placul meu”, deși „se deșiră în hohote orașul” peste imaginea poetei care se înalță cântând asemeni „scripcarului de pe acoperiș”. Dar poate umbrele trecutului să-ți încătușeze visul? Un vis trăit, încă din adolescență, în orașul tău? Poemul „să mă fi numit maria” (care chiar merită citat în întregime pentru frumusețea sa), e binecuvântarea adusă acestor povești de iubire ale lumii și ascultate în plânsul viorii făurită din lemnul paltinului de „scripcarul de pe acoperiș”: „să mă fi numit maria,/să nu fi avut un sânge atât de clocotitor,/să fi dus o viață retrasă/într-o casă de pe malul lacului,/să fi fost stăpâna/celei mai frumoase hulubării,/să fi avut harul/de a salva de la moarte/fluturii trecuți de o zi,/să nu se fi risipit pe mine/cuvintele binevoitorilor,/și mai ales toate iubirile mele să fi fost tu./dar așa,/ce lucru scandalos,/te-ai aplecat/în țărână și ai cules aura mea/zdrențe, zdrențe”. Pentru cititorul său poeta este ca un ghid vrăjitor, un magician al labirintului său cât de cât epic, din care tot ea te scoate în cele din urmă pe cărări neumblate cu o idee deschizătoare de perspective nebănuite, care să te facă să te dai de partea magicianului, cu tot ce mişcă, suprarealist-spre firesc, prin lumea ce o creionează: „am văzut de dimineață vântul roșu/prin părul lui, din ochi îi curgea un fluviu,/o graniță între vară și ghețuri,/vântul era roșu/apa era verde,/iar peștii îngrășați săreau pe maluri,/se odihneau în visele copilului/din basmul fără sfârșit,/pe frunte i se odihnea ideea unui rid,/iar fetița hoinară/își rezema păpușile de roțile camionului”(vântul roșu). Numai că lumea, cu care poeta comunică vizionar, nu și-a epuizat toate gândurile și are mereu de ascuns câte ceva: o precizie misterioasă, un fel de freamăt al sufletului, ceva mai tulburător decât realitatea. Și ce poate fi mai presus de iubire? Printre temele atacate, precum relația cu divinitatea, cu lumea florilor, cu iubirea, ne-am oprit la relația cu „el”, cel cântat în poeme ca: elutibui; aură; dragă făt-frumos; inorogul etc., pentru că poeta e tulburată și fascinantă când are revelația poeților ce au cântat dragostea, conform căreia iubirea se învață odată cu nașterea sub „o stea cu noroc în dragoste”. În acest labirint, în care arde și viața ei, el (cel care: „îmi spune că vrea să plece pe vârfuri/până la marginea primului viscol?” și încă mai aleargă „spre zarea pe care/o împingi tot mai departe”), îi stârnește și îndoielile, dar și pătimirile ce ni le răscolește uneori viața, ori chiar ne aruncă dinaintea unor presimțiri nebănuite. Dar despre descifrarea vremurilor, convinși că realul e numai umbra unor taine nedescifrabile, ne vom mai întâlni cu poeta care aduce laudă florii de anghinare „în care mi-aș face cuib”, nu doar pentru a ne întreba „ce facem cu femeia cu părul de iarbă albastră” ce poate să întindă câte poduri vrea „din poemele scrise în vremuri bune”, ci să putem afirma că și lectura cărților ei viitoare ne va prilejui o incursiune tulburătoare în spațiul intim al poeziei sale.

 

                                                                         Tudor Cicu

O povestire (oameni din satul natal)

 

Uneori și îngerii plâng *

 

      Cred că m-am întrebat și eu, pe vremea când citeam isprăvile nemaiauzite ale cavalerului de la Mancha, tot așa, ca tine cititorule: oare cum trebuie să-l fi privit cititorii lui Cervantes pe Don Quijote la vremea aceea când, încă, autorul cărții despre isprăvile acestuia, trăia? Nu cumva se vor fi purtat ca acel Zopyr, fizionomist de profesiune, la întâlnirea cu marele gânditor Socrate? Se spune că Zopyr îl descifrează pe filosof drept: un stupid oarecare, brutal din fire și înclinat spre desfrâu și beție spre hazul discipolilor filosofului care izbucnesc, firesc, în râs. Prins pe picior greșit, Zopyr o drege spunând că așa era construit filosoful din natură, însă, practicând ani la rând virtuțile, acesta și-ar fi înfrânt pornirile inițiale. Nu mă vedeam, încă, stând sub nasul unui așa filosof, dar un fel de Nicolinka Bolkonski (fiul Lizei și al lui Andrei Bolkonski), mă vedeam. Sau cam ca și acel Nikolinka, care în finalul romanului lui Tolstoi va rosti profeticele fraze: „Dar va veni o zi când voi isprăvi cu învățătura și atunci voi trece la fapte. Un singur lucru îl rog pe Dumnezeu: să fiu și eu așa cum erau oamenii pe care-i descrie Plutarh. Atunci voi săvârși fapte mari ca și ei. Voi face fapte și mai mari decât ale lor. Iar lumea toată mă va cunoaște, mă va iubi și mă va admira”. Și ca să mă lămuresc cam ce-ar fi putut izbândi acela, odată pornit în lume, fugeam la bunicul, care stătea pe a doua uliță de a noastră, să-mi spună. Tata zicea că bunicul e mult prea zgârcit la vorbă, și atunci când nu avea chef nici că-i puteai scoate cu cleștele vorba dintr-însul. Dar nu era așa. Știam că doar o zicea, așa, în glumă, pentru că pe-atunci, când trăia, doar bunicul ne spunea totdeauna poveşti, în preajma Crăciunului, sperând că, peste ani, careva, măcar unul dintre nepoţi, îi va căra traista cu basme în lume... Eu am să vă spun, povestea unei zile ce făcuse să tremure și lumina în lampă de nesăbuința la care mă dădusem. Cred că era Crăciunul, sau după Crăciun, când se auzea că vine moșul în sania trasă de cai albi ca neaua. Să fi avut cam cinci anişori, acolo. Priveam cu năsucul lipit de geam în afară, spre curtea casei, acolo unde mama vorbea ceva cu Lina, vecina noastră de dincolo de garduri. Zăpada, afară, era aproape cât gardul. Ninsese toată noaptea ce tocmai trecuse. Noi, copiii, ne culcaserăm devreme şi nu văzuserăm nimic. Se vedea că totul se petrecuse în lipsa noastră. În iarna aceea casele şi câmpiile din împrejurimile mahalalei noastre Salaș Malesă (mahalaua colibelor, singura din tot satul) parcă dispăruseră sub zăpadă și doar fumul ce se înălţa din coşuri dovedea că în acele locuri, printre pereţii caselor mici, trăiesc români și tătari, risipiți în vasta câmpie dobrogeană. Dar cum se lumina de-a binelea și pe ulița mare începeau să mișune vecinii, iar perechile de gospodari se pierdeau pe ulicioare cu pași înceți, ai mei ieșeau și ei în ogradă cu treburi. Iar când unii și alții se opreau în dreptul porții să dea binețe, mai discutau între ei fel de fel de nimicuri. Așa și acum. Am ciulit urechile, să o aud pe mama, ce-i striga Linii, aflată dincolo de gard:

–... Păi, nu prea mai avem nici noi, Lino, că-l făcu Ion al meu, mălai, şi nu cred să mai fie! am auzit-o pe mama, din casă, cum se tânguia cu Lina, la gard.

– Dă-mi, ţaţă Ioană, măcar un ciur de boabe, să-i dau scroafei până mâine...

– Da’ voi n-aţi tăiat porcul, fă Lino, ca toţi oamenii, de Crăciun?

– Nu l-am tăiat încă, ofta Lina, suflând în pumni să mai alunge gerul. L-am avut la pat pe bărbatu-meu, n-a putut să se ridice, să-l taie...

      Nu prea înţelegeam eu, din cele ce-şi spuneau femeile. Mă uitam la Lina, vecina îmbrobodită într-o basma de lână, ca la una dintre acelea care-şi mărturiseşte păcatele la Judecata de Apoi. O văzui pe mama că cedează, în cele din urmă, şi dispare apoi după uşa de la polatra unde ţineau ai mei funiile cu ceapă, butoiul cu varză, lada cu mălai şi alte alea. Între timp a apărut pe poartă şi tata. Ducea pe umăr lopata cu care tăiase un şanţ prin zăpadă, cam pe mijlocul drumului. A zărit- o pe Lina, în spatele gardului nostru, cum îşi îmbrobodea cu mâinile basmaua neagră peste cap.

– Ţi-e frig, Lino? o întrebă tata.

– Nu mi-e frig, nea Ioane. Doar o ţâră... da’ se înfierbântă ele picioarele, când oi merge, şi-mi trece.

      Mi-am lipit obrazul de geamul ferestrei pentru mă lămuri dacă, într-adevăr, Linei îi înghețaseră picioarele, dar până acolo la gard nu deslușeam prea bine. Acum tata îşi făcea de lucru, cu lopata, prin faţa grajdului, unde ţineam oile. L-am auzit întrebând:

– Da’ ce-i cu Vasile, Lino?

– A zăcut zilele astea... Tuşeşte, nea Ioane, toată noaptea. Cum vine ziua, se mai linişteşte... Nu ştiu ce-i zisese tata, că vorbele lui fură astupate de scrâncetul ca de căţelandru al Crivăţului, însă jelania Linei se rostogoli până la mine: Aoleleaa! Da’ cu ce bani să-l duc şi la doctor, nea Ioane, că n-avem, se văita Lina dincolo de gard. (Pesemne tata, în timp ce vorbea ea, îi sugerase calea cu doctorul, ori cine mai ştie ce.)

– Păi, vindeți scroafa, şi cu banii ăia du-l la doctor... a zis tata.

– Aoleleaa, nea Ioane! Şi, noi ce-om mânca?

      Ce şi-or mai fi spus, ce şi-or mai fi vorbit, că a apărut mama, cu ciurul şi o pânză de şorţ plină cu boabe de porumb, şi Lina a plecat.

– Să mă chemi Lino... i-a strigat tata. Vă tai io porcul, de ce să-l mai chinuiţi şi pe el, săracul!

– Te chem, te chem, nea Ioane... am mai auzit-o pe Lina, dispărând după troienile care se puseseră şi înspre casa ei. Acum, când mă gândesc, şi refac totul în memoria mea, cred că n-au tăiat porcul de Crăciun, alde Lina. Pentru că, bărbatul ei a murit a doua zi după acea întâmplare şi, porcul, l-a tăiat într-adevăr, tata, dar, nu pentru de-ale Crăciunului, ci pentru pomana pe care Lina i-a făcut-o bărbatului ei. Semăna Lina, într-un fel, cu Matriona, din „Fraţii Karamazov”, mai curând cu femeia aceea rea şi amarnică la suflet, din povestea pe care i-o spunea Gruşenkăi? Că, după ce a ajuns în iad, îngerul ei păzitor, făcându-i-se milă, s-a înfăţişat lui Dumnezeu să-l roage să o scoată de acolo. „Da, a făcut ea vreo faptă bună?”, a întrebat Dumnezeu pe înger. Şi, atunci, îngerul şi-a adus aminte că, o dată, a smuls un fir de ceapă din grădină şi a miluit o biată femeie săracă. „Ia firul cela de ceapă, zice Dumnezeu, şi dă-i-l să se agaţe de el, şi pe urmă să o tragi afară. Dacă izbuteşti s-o scapi, să vină aici, în Rai, iar dacă s-o rupe firul de ceapă să rămână unde s-o afla acum”. Aşa a făcut îngerul, dar femeia, văzând că de picioarele ei s-au prins şi alţii, vrând a se dori şi ei în afara Iadului, a început să se agite, să dea din picioare şi să urle: „Pe mine vrea să mă scoată, nu pe voi, ceapa-i a mea, nu a voastră”. Şi, de aceea, firul de ceapă s-a rupt iar femeia a căzut din nou în Iad, unde arde şi acum. Iar îngerul (zice autorul) a izbucnit în plâns şi a plecat.

      Cum a intrat tata în casă, după ce şi-a scuturat, mai întâi, opincile de zăpadă, în tindă, i-am sărit dinainte:

– Ai făcut pârtie, tată? (La şanţul ăla tăiat pe mijlocul drumului, prin nămeţii de zăpadă, noi îi spuneam pârtie).

– Am făcut, copile... mă linişti tata.

– Până la bunicu...?

– Până la bunicul.

      Şi nu l-am mai întrebat nimic. Am fugit sub plapumă, unde mi-am ascuns năsucul pe care îl izbise frigul intrat de afară, odată cu tata, ori din cauza îngheţului strâns în zăpada de pe căciula lui miţoasă. Până la bunicul, pe vreme bună, făceam cam cinci minute. Doar stătea cu o uliţă mai încolo de casa noastră. Asta, pe vreme bună. Dar tata tăiase pârtie şi abia aşteptam să dau o fugă până la bunicul, să-l mai întreb încă o dată, când vine moşul, cu sania trasă de cai albi ca neaua, şi pe la noi. Bunicul era cel care le ştia pe toate. După cum ne povestea, câte şi mai câte, se vede treaba, veştile despre moşul ce trebuia să vină de Crăciun, nu-i erau, pesemne, străine. De obicei, de Crăciun, mama era cea care dădea, cea dintâi, vestea: „Gata, copii, hai de vă îmbrăcaţi bine şi să mergem la taica-moşu şi mă-ta mare”. Se făcuse aproape seară şi, de acum, simţeam eu, că, mama nu are să ne mai ducă la bunicu. Ce-o fi fost în capul meu, nu ştiu. Cert e că am luat, atunci, totul pe cont propriu. Spuneau ai mei, că m-au găsit o oră mai târziu, în picioarele goale, cu izmenuţele trase peste o cămăşuţă de casă, căzut în zăpadă pe pârtia făcută de tata, cam pe la mijlocul drumului până la bunicul. Eram vânăt la faţă, dar încă în viaţă. Mi-au frecat, cu oţet şi ţuică, tot corpul, până mi-am revenit.

– Mă prostule..., mi-a zis tata, într-un târziu. De unde să ştie bunicu-tău, când vine Moş Crăciun cu sania. Ce, au făcut ei armata împreună? Se cunosc ei de undeva? Să nu mai crezi tot ce spune bunicul tău... Zice şi el, nişte basme, colo... e un mincinos ca toţi ceilalţi. „Ba nu-i adevărat!, l-am înfruntat eu în gând pe tata. Bunicul meu le ştie pe toate” .

      Aşteptam numai să mă fac bine, să ajung din nou la bunicul şi să-l pârăsc pe tata. Iar bunicul, care le ştia pe toate, poate avea şi ac de cojocul fiului său necredincios şi, precis, o să-mi spună şi ce s-a întâmplat cu Lina şi bărbatul ei când s-a înfăţişat dinaintea lui Dumnezeu. Dar nu mi-a mai spus. O fi avut atunci o discuție cu tata și o fi avut și bunicul ceva remușcări, sau cine știe ce-o fi avut de n-am mai aflat. Omul de pe la noi care, având atâtea greutăți, mai zâmbește și repetă și el, la toate reproșurile, o singură vorbă: „Greu taică, tare greu!”

 

                                                                             Tudor Cicu

 

·       Povestirea a apărut în revista DUNĂREA de JOS/nr. 278 Mai, 2025.

Ediția a V-a a concursului „Copiii din Țara Dorului”

 

Cuvânt înainte

(opinii de lector și impresii) la ediția a V-a

 

„Arta nu poate ieşi decât din mulţimea detaliilor... din descrierea migăloasă a lumii” (îl citez aici pe Th. Mann). Dar, cel puţin, toţi învăţam, că „scrisul este cea mai însingurată meserie din lume. Şi cea mai grea”. Cei plecați din casa copilăriei, ori de pe băncile școlii, cum sunt acești participanți la concursul organizat de Liga Scriitorilor din Buzău („Copiii din Țara Dorului”/ediția a V-a), se întorc mereu, fie și în vis, acolo. Socrate spunea: „O viață neexplorată nu merită trăită!” Iar Omul-care-scrie o face în scris, cu toate gândurile lui aflate deasupra unei coli de hârtie. De aceea spunem: povestea scrisă este un produs al vremurilor trăite. Depănată astfel (aproximativ ca pe o pildă, sau o întâmplare), povestea făuritorului de povești are sens atâta timp cât spunem povești pentru a trăi. După ce și-au spus povestea și oamenii pleacă dintre noi, povestea lor rămâne, dar nimeni nu se mai întoarce la fel în copilăria lui. Și mă gândesc că relația noastră, de prozatori/poeți, cu lumea ori natura, este spațiul care ascunde atâtea sensuri ale limbajului. De fapt, ocolind ceea ce ne desparte de lume și natură, e comunicarea care ar putea fi intens marcată de tăcerea ce ne ține împreună înlăuntrul misterului care învăluie locuirea noastră cu nevăzutul și nespusul pe care l-a vrut rostit Luca (9.58): „Vulpile au vizuini și păsările cerului au cuiburi, dar Fiul Omului n-are unde-și odihni capul”.

O știre venită din statistică deja mă pune pe gânduri: zice că procentul românilor care citesc o crte pe lună este sub 4%. Și întrebarea firească, vine și ea: nici elevii nu citesc? Sau, dacă au renunțat la cartea scrisă, recurg tot mai asiduu la A.I. Și atunci, înțelegem că dacă elevii încep să se bazeze pe aceste tehnologii pentru a-și rezolva sarcinile școlare, nu cumva riscă ei să piardă din dezvoltarea abilităților esențiale: atitutine critică față de lectura unui text, analiza și sinteza informațiilor puse în comentarii, iar toate nu cumva conduc la formarea unui mod greșit de a gândi și a înțelege lumea? Elevii trebuie să înțeleagă că tehnologiile trebuie să completeze procesul lor educațional nu să-l înlocuiască cu totul. Atunci când scriu un eseu sau un text în proză ei trebuie să vadă că acest scop trebuie să le ofere o perspectivă profitabilă de a reține un alt cititor asupra celor redate de el în acel spectacol al gîndirii proiectată pe un fundal al receptării imediate. Acesta este și scopul organizatorilor de concursuri literare, de a descoperi o nouă generație de îndreptățiți ai scrisului pe care să-i legitimeze într-o antologie supusă unei lecturi estetice. Fiindcă te poți uita în două feluri când privești pe o fereastră: dinăuntru, ori dinafară, depinde unde te situezi. Fiindcă, să nu ne temem să rostim vorbe mari: capodoperele artistice ale umanității au arătat că o lume ficțională propusă de scriitor ar fi soluția la cea prezentă, că acolo, la masa de scris, omul-care-scrie își pune întrebări și se frământă să găsească soluții pentru o lume mai bună. Ne întrebăm: oare scrisul cărților poate alunga suferința popoarelor rătăcite, masacrele și războaiele? Poate că nu. Insistența, însă, e ca picătura care sparge stânca. Iar scopul vieții oricărui om este să-și descopere propria identitate. Iar noi, organizatorii, să-i descoperim pe cei care au în bagajul cu care au pornit la drum, au o lectură solidă și, odată porniți la drum, nu vor abandona pe parcurs. Fiindcă literatura se naște din literatură nu din contexte oarecare. Câtă trăire, atâta literatură – îmi spunea cineva.

Și din tot ce am ținut să le spun în acest cuvânt înainte am vrut să redau povestea celui-care-scrie la masa de scris și că odiseea lui e una asemănătoare cu povestea lui Oedip cel urmărit de un destin al suferinței, un destin care nu acceptă că din suferință se va naște, poate, un timbru al speranței, doar că așa și-au dorit zeii. Iar pe măsura scrierii acestor „întâmplări” reale din viață, întâmplări închipuite, S.F., ori gânduri răzlețe, ficționalitatea se produce treptat, acumulând în mod gradual senzațiile și povestea celui-care-scrie, în singurătate, precum și drama vieții lui (sau a eroului creionat) pornește de la reperele unei realități identificabile.

Trecând, acum, direct la textele celor mici, aici e de reținut că în viaţa unui copil, mai ales „cutezător și îndrăzneț să își depene povestea”, să precizăm că nu se află doar un singur fir narativ, în tematica abordată, ci mai multe, însă amestecate, întretăiate, reînnodate. Greutatea, chiar imposibilitatea, de a alege ceea ce este mai aproape de sufletul cititorului, este de a-l alege pe cel semnificativ, dintre cele multe, fără vreun înţeles venit anume în viața lui. Între amintirile unora, despre oamenii din satul copilăriei, despre întâmplările lor, despre chipul mamei, al tatei ori al bunicilor şi ceea ce reprezintă astfel de momente pentru traseul lor în viață... mi s-ar fi părut firesc ca măcar unul dintre cei prea mulţi care au plecat să se bată cu LUMEA şi pleacă mereu... mereu gata a porni o nouă bătălie cu armele scrisului (în proză, dar și în poezie), să se ridice deasupra tuturor. Și chiar unii dintre acești micuți autori mi-au atras atenția prin texte scurte, concise și cât mai restrânse, care au înțeles că, chiar și mai succint, textul poate surprinde dispozi­ția naratorului față de temele existențiale (viața, copilăria, iubirea, năzuința de a visa, lumea înconjurătoare cu magia ei etc.), ceea ce aduce textului acea notă de meditație, de contemplare și melancolie care îl prinde, altfel, de „gulerul hainei” și pe cititor. Iată câțiva dintre ei: Anais-Elena Burlacu cu textul „Dincolo de cuvinte”, ne redă povestea Sofiei, o fetiță tăcută, dar care avea un cățeluș, două pisici alintate și un hamster pufos, cărora le vorbea. Într-o zi s-a trezit că și animăluțele îi vorbeau pe limba lor și se înțelegeau de minune, fiindcă toate erau făcute din iubire. Acest fapt nu a trecut neobservat într-o excursie cu școala la un parc cu lacuri, unde Sofia a auzit „glasul” mut al unei lebede care îi cerea ajutorul pentru puiul ei prins între trestii. Plină cu tâlc, fantezia lui Tudor Colda din textul „Îngerul meu păzitor” ne dă un frumos eseu dedicat mamei. Se simte iubirea pentru ființa care seara îi spunea nelipsitele povești și reținem fraza: „Niciun loc nu e mai cald și mai sigur decât lângă mama”. Cu alte cuvinte, mama este „cea mai frumosă poveste pe care o trăiesc zi de zi”. Radu-Cristian Lazăr cu „Vreau să fiu fericit”, scrie povestea unui băiețel pe nume Luca, tare mofturos și nemulțumit cu școala. Ideea de a scrie pe o bucată de carton, în grădina sa, „Vreau să fiu fericit” este salvatoare: De aici încolo toți păreau că îi știu taina și voiau să-i intre în voie. Și asta, fiindcă, în fapt, Luca „fugea de o lume care uitase să întrebe ce simte un copil”.

La secțiunea reportaj, după părerea mea, proza pendulează între arhetipul animus al rațiunii și spiritului autobiografic, și mai reținem că „din acest tangaj”, pe apele mișcătoare ale reportajului literar, autorii îi conferă și cititorului sentimentul coparticipării la interpretare şi imaginaţie. Și în acest domeniu al genului, mulți vor fi aceia care au tot crezut că mâna cu care scriem e prinsă de pământ printr-un simplu joc de degete și că se poate reda oricum priveliștea oferită într-un reportaj, chiar fără prezența lor directă la acțiune, ori cunoștințe deosebite pentru cei care te citesc. Și înțelegem că nu-i așa. Nimeni nu se bucură în zadar, nimeni nu se întristează în zadar fără să cunoască (dintre toți cei cuprinși în această antologie), toate tainele scrisului unui reportaj, dar celor mai curajoși și talentați dintre ei, plecați fiecare pe un drum al lor se cuvine să amintim. Astfel Alexandra Gheorghe  cu „Visul regal, pierdut printre dealurile Buzăului”, ne duce „undeva, între pădurile dese ale Ciolanului”, locul pe care Carol I voia să-l caute pentru reședința regală de vară în anul 1866. Apoi, mai la 50 km de Buzău pe Valea Slănicului e Meledicul, muntele de sare cu lac și apă dulce, unde regina Elisabeta ar fi dorit ridicarea unei construcții, care nu s-a mai ridicat ca urmare a trecerii în neființă a arhitectului Savigny. Când îmbini documentele istorice, micile întâmplări nedorite de epocă cu frumusețea descrisă a locurilor, reportajul are tot ce-i trebuie. Maria Iosana Ghilea cu „Scrisori pentru mama, semnate cu dor” este un duios reportaj despre copiii rămași acasă în România și crescuți de bunici, fiindcă părinții au plecat să lucreze în străinătate pentru a le oferi o viață mai bună. E un reportaj în care sufletul i-a lăcrimat autoarei pe coala de hârtie. Pentru că cei rămași prizonieri în „Țara Dorului” (acasă) „nu se se vindecă cu bani... se vindecă cu întoarceri acasă și promisiuni ținute”. Mara-Elena Untea cu „Viața oamenilor în timpul războiului ruso-ucrainean”, pare un reportaj scris chiar în orașele dărâmate și bombardate de nebunia oamenilor. Elevul de 15 ani Ilia arată în discuția cu cel care scrie reportajul, că războiul și grozăvia lui l-a maturizat prea devreme și nu i-a mai lăsat timp de copilărie și adolescență, că până și visurile copiilor din Ucraina „poartă veste antiglonț”.

În proza elevilor de gimnaziu observăm că încercările lor de a zări de-o parte și alta a ferestrei de care aminteam, umbrele celor ce trec încolo și încoace, fericiți că rămân în scena ridicată de  micul prozator, în lucrarea prezentată aici... e visul celor destinați să rămână singuri, dar neînvinși, la masa de scris. Ana Maria Baniță cu „O candelă aprinsă-n întuneric”, ne pune dinainte povestea tristă a lui Alex care și-a pierdut mama într-un accident, tatăl îl părăsește și rămâne în grija bunicii, care îl lua cu ea la biserică. Aici în fața icoanei Mântuitorului, Alex a simțit căldura mamei (de dincolo de Ceruri), trimisă de îngeri să-i „aline toate durerile”. Legătura lui Alex și Dumnezeu e descrisă ca fiind „adânc înfiptă în sufletul acestuia”. Andra-Elena Caloean cu „Lumea de dincolo de somn” e povestea unei fete de 14 ani care a găsit o carte în podul bunicilor și acolo, notată, fraza: „Nu uita niciodată să crezi”, frază care îi va marca viața. Această credință îi va purta visele prin lumi magice. Emilia Manole cu „O întâmplare neprevăzută” ne oferă o lecție de bunătate și bună-purtare între semeni de vârste diferite. Daniel Pașcalău cu „Sub cerul de acasă” ne aduce povestea la fel de tristă a unui copil crescut la țară la bunici, iar dorul de părinți îi este alinat doar de scrisorile care circulă dintr-o țară în altă țară. Se simte tristețea din întrebarea copilului: „când se va întoarce cineva acasă?” Eliza Rosanna Tiu cu „Speranța de catifea” ne poartă prin descrieri de epocă într-o povestire s.f. cu personaje de epocă și durerea unei copile rămasă printr-o întâmplare nefericită a vremurilor de atunci, orfană și crescută la orfelinat. Acolo devine vedeta prichindeilor cărora le spune povești și, cu ajutorul unei cărți de bucate găsită în podul orfelinatului, gătește copiilor bucate alese de Crăciun. Povestea are un hapy-end fericit, copila e salvată din orfelinat de tatăl ei dispărut pe timpul ciumei și întors abia acum, își recapătă statutul dinainte și devine o scriitoare celebră. O poveste la granița dintre s.f. și realismul magic, și scrisă cu talent.

Amintim doar în treacăt despre proza elevilor de liceu întrucât, pe vremea când erau în clasele gimnaziale, mare parte dintre ei au participat la aceste concursuri și s-au remarcat încă de pe atunci. Cronicarul acestor rânduri se încumetă în analiză pe spaţii mai mici despre ei, aici: dar creionarea eroilor (în cazul prozei) devine un joc pe care autorii îl joacă cu plăcerea narării și asta a şi fost dorinţa autorilor, ca mesajul să ajungă la destinatar. De exemplu: Alexandra Gheorghe cu „O inimă în valiză” își spune povestea care a început ca un vis și „visul pare să se împlinească”. În acest text confesional e lumea celei care scrie tot ce simte într-un jurnal și lumea cărților dintr-o bibliotecă. E și un mesaj către prietenie și salvarea sufletelor prin lumea cărților. O povestire scrisă cu inima. Anamaria Silivestru cu „Inteligență și rațiune” atrage atenția asupra frazei rostită de un profesor la lecție: „Nimic nu e întâmplător în această lume”. E o lecție despre cunoștințe în fizica cuantică, iar ideile desprinse din acea lecție îi va schimba modul de a gândi și se purta cu semenii din jur. De altfel e confesiunea unei eleve destul de silitoare, dar nu prea încrezătoare în credința cu care mama ei încearcă s-o aducă pe un drum sigur și corect în viață. Mai amintim aici pe Maria Iosana Ghilea cu textul „Cine sunt?”; Bianca Andreea Nica cu „Pierduți fără speranță”; Alexandra Pantole cu „Copiii din Țara Dorului” și Alexandra-Iulia Zecheru cu povestirea „Unde ești copilărie?”... dar sunt și alții elevi merituoși și îi veți găsi în antologie, spre a vă încânta.

În încheiere, trecând la poezie, doar amintim pe Ștefan Radu cu poezia „Primăvara”; Marian Radu cu „Vara”; Amedeea Breazu cu „Țara inimii mele”; Filoteea Ciobanu cu „Fulgi de nea”; Mihaela Ciumacenco cu „Leagănul dorului”; Bianca Bocioc cu „Speranțe deșarte”; Diana Călinoiu cu „Dor de tine copilărie”; Maria Iosana Ghilea cu „Leacul din primăvară”; Iancu Mălina Rianna cu „Atât de multe lucruri știu, și-atâtea de puține”. Dar aș menționa și cele spuse de poeta Nora Iuga (undeva), că „poezia este asociată cu visul”, cam ceea ce arătam odată și eu, pornind de la o cugetare freudiană a delirului și viselor care se nasc din astfel de refulări. Percepția poeților trebuie să aibă ca precondiție totalitatea unor trăiri responsabile de un astfel de mister, dacă ținem seama că omul chiar se naşte îngrădit şi îşi trăieşte continuu zădărnicia unei aspiraţii către viaţă. Ne face plăcere să gândim poezia ca pe una din fugile muzicale ale lui Bach, muzician cu virtuţi şi îndeletniciri muzicale îngerești. Altfel, lăsate slobode în ghilotina întâmplării, cuvintele şi-ar putea pierde orice individualitate semantică. Pentru că, prin alegerea formei pe care o dau înrămarea cuvintelor în matricea poemului, poetul are o a doua tendinţă de a oferi cititorului un şir de imagini vizuale, intuite, prin cuvintele care îl exprimau, în accepţiunea sa. Altminteri, fluxurile şi refluxurile pe care le poate transmite, această rostuire în pavaj versic a cuvintelor, nu fac decât să transmită, fără să semnifice, limitele codificate ale limbajului poetic şi, par a depinde mai curând de simboluri decât de nevoia noastră de mister.

 

Președintele Juriului,

Tudor Cicu

membru în Uniunea Scriitorilor din România

 

caut să aflu

 

caut să aflu

 

tu zici:

nici unul nu și-a aflat drumul către celălalt

deși uneori pare că sună cineva la ușă...

de unde să mă iau Doamne, pentru a mă întoarce

când păsări fără cuib au rămas,

când pe hornul casei doar o bufniță mai avea somn

de credeam că sună printre copacii desfrunziți nimicul.

caut să aflu unde s-a risipit cenușa atâtor visuri

și strig la tine

să aprinzi un chibrit ca îngerașul lui Andersen

că tu eși ficțiunea mea

am să-ți spun așa

până voi scrie și acest poem

ca pentru orbii lui Bruegel din fața zidului;

și te aud,

te aud întrebându-mă cum ajungem la taină

cu același zâmbet pe buze ca Duniașa lui Cehov

furată de visuri prin livada cu vișini.

„mi-am păcălit moartea!” strigă și eroina lui Tolstoi;

până și în mintea mea

viscolul dinaintea acelui tren îmi spune că totul e pierdut

și lumea se mai întreabă pe aici, agită brațele

aprinde făclii și caută

în acele cuiburi părăsite în livezile de odinioară.

Iar tu îmi ceri să mai scriu în acest poem

ca și cum doar un cântec îmi va aminti

unde s-au risipit

ca cenușa atâtor visuri

mai toate.