Ceea „ce credem”... (sau) despre marile treceri ale
omului prin viață
Când o astfel de carte (cum este și Sic Cogito a Lucillei
Iona) îmi este pusă spre lectură, nu am cum să nu mă gândesc la cele spuse de
Milan Kundera, cel care ne avertiza despre soarta literaturii, spunând că
aceasta riscă să fie absorbită de logica pieței și a divertismentului, și
atunci ne-am întreba și noi: „unde s-ar fi pierdut capacitatea autorilor de a
reflecta asupra existenței umane, în general, dar să o mai și facă într-un mod
credibil și provocator”? Rețin doar (de pe unde?) că J.L.Borges trăsese
concluzia că s-ar fi înțeles din Evanghelia după Ioan, că ființa care își notează impresiile
(viață-gânduri), într-un jurnal, este o făptură „întraripată și sacră” care nu
poate compune nimic dacă nu se află în acele momente de inspirație străină unei
stări de normalitate, adică un fel de cenzură a propriilor gânduri răscolite de
secvențiale amintiri (ce par a se derula cinematografic în memorie), și căreia
îi cade pradă. Vorbind despre memorie, cred că Freud spunea că memoria nu e
decât un tărâm de „ruine psihologice” (o adunătură de amintiri), dar din aceste
amintiri îşi croiesc scriitorii, subiectele cărţilor lor. Cartea Lucillei Iona
e cartea poem, scrisă sub forma unui jurnal biografic ce cuprinde sub forma
unor povestiri-dialog, secvențe derulate cinematografic în memoria autoarei:
momente stranii petrecute în trecut, menite să rețină și captivitatea
cititorului în acest hățiș al gândurilor și trimiterilor pe la diverși autori
și operele lor, gânduri menite să confirme arhitectura barocă a unei lumi
aflată în metamorfoză, a căderii rațiunii în metafizică și un sens dat vieții născute
din vise profetice. Astfel de povestiri-dialog, deși par ieşite de sub ,,pana” monologului
continuu, asemănător unui procedeu jurnalistic, reuşesc să-ţi transmită acel
sentiment de ,,largă deschidere interioară”, sentiment pe care-l ai şi când
priveşti și comentezi acele fotografii de familie executate cu mult timp în
urmă. De aceea scrierea Lucillei Iona se citeşte ca pe nişte mărturisiri
spontane, ori un dialog colocvial purtat în atmosfera de postşezătoare literară,
la o cafea, cu prietenele de suflet. Asemenea predecesorilor (autori universali),
pe care îi amintește cu scrierile lor, autoarea mărturisește sincer: „Scrisul mi-a înrobit sufletul; un tremur al
degetelor, nerăbdarea de-a ști dacă omul își cunoaște menirea, misiunea cu care
l-a trimis Tatăl în Lume.” Iar îndemnul de a continua să citim spre a ne
lumina viața, e firesc: „Și... mai ales –citiți! Notați-vă impresiile zilei –
spre amurgul ei, păstrându-le numai pe cele frumoase.” Și, mai concret: „Voi scrie numai ce-I este plăcut lui Dumnezeu. Numai de n-aș scrie minciunile
guvernanților! Dar... cum să-I
ascunzi ceva Creatorului?! Doar...El
vede tot, aude tot, știe tot!”.
După prezentarea unui „CUVÂNT din
partea autoarei” (explicativ pentru povestirile-dialog ce vor urma), autoarea
adresează, în scris, o Rugă în iarnă către Creator. Pentru că, uitat în această pustiitoare singurătate, la masa
lui de scris, scriitorul chiar moare cu fiecare cuvânt scris și dacă Dumnezeu
chiar există, îl va salva. La sugestia autoarei din această carte, reținem că
omul e o lumânare aprinsă care luminează atâta vreme cât gândește. „Ceea ce
cred eu...” (sic cogito), pare a ne spune autoarea, e cam tot ce se întreabă
oamenii despre viață, moarte, destinul omului, cât o încercare alegorică
experimentată și de pictorul Paul Gauguin în celebrul tablou „De unde venim? Ce
suntem? Încotro ne îndreptăm?”; întrebări fără de care omul, acea lumânare
aprinsă care luminează atâta timp cât gândește, s-ar stinge. Populat de himere,
de regrete, de porniri superstițioase, care să-i aducă acel liman de speranță,
B.P. Hașdeu, în lungi ședințe de spiritism avute în castelul ridicat memoriei
fiicei sale Iulia, scrisese cartea Sic
Cogito, tot sub imperiul atâtor întrebări și gânduri despre viață, moarte
și soarta omului, înțelegând că datoria celor care trăiesc este de a merge până
la capăt cu investigația unei minți obsedate de această privire dincolo spre tot ce înseamnă trecut,
prezent și viitor. E ca și cum ai întinde hârtia de muște ca viața să-i prindă
pe toți cei petrecuți deja în marginea acelor momente etern-amânate,
etern-evocate, dintr-un labirint al memoriei. Dialogurile de taină, avute în prezența
Raisei, în confesiunile Lidiei, din primele povestiri-dialog (Graiul frunzelor; Puntea; Casa....), au ca
trimiteri trecutul: anii de școală (cu gânduri amăgitoare ale tatălui natural despre
o așa zisă unire a familiei); apoi acei ani grei cu trimiteri la „puntea
vieții” (și sunt derulate, cinematografic, momentele stranii despre o admitere
la universitate și o vizită făcută cu mama undeva la țară, acolo unde gândurile
par a cântări altfel); culminând cu anii de studenție la Filologie, amintiri de
vacanță la munte, la mare etc. Uneori, în această
lume de poveşti a copilăriei și adolescenței se întâmplă numai lucruri, fapte,
întâmplări „în car tras de lebede” (sugestie venită de la Andersen), care se
petrec pe tărâmul situat între posibil și imposibil, cea-care-scrie, împletind
doar ghemul care ne/îl scoate pe cititor din labirintul memoriei în care tot lunecă...
alunecă printre ființe dragi, întâmplări și lecturi din autori cunoscuți. Cap.4
„Raftul cu cărți” îl scrie, stabilind
corespondențe inedite și interpretări multiple despre cele trăite, cu gândul la
ființele dragi de pe vremea bunicii, despre vremurile grele ca au urmat
războiului, despre dureri trecute etc. Spune autoarea: „Voi scrie – și voi reține numai lucruri ce
se petrec, lucruri, fapte, idei, gânduri îndeosebi – cele ce se petrec în lume,
așa-zis reale. Altfel – ce rost ar avea?!” Nevoia afectivă de a împleti
lumea cărților cu lumea traită de autoare, este împlinită de trăirea directă a
unui dialog aluziv cu amica confesională. Dialoguri necesare, dacă avem în vedere că orele petrecute în lăcașul de
cult (Citadela) ar fi putut fi împovărătoare în lipsa unei ființe căreia să te
confesezi și, prin care, să comunici cu cititorul tău, indirect, pentru că omul
n-are posibilitatea să-l cunoască întru totul pe Dumnezeu. Conținutul acestor
povestiri-dialog au fost gândite să aibă un substrat teoretic pronunțat și o
circulație a ideilor dinspre proză, prin tratarea lor eseistică, înspre variile
forme ale gândirii (filosofie, religie), înapoi la viață.
Pentru a scoate la
iveală sufletul, când pătrunzi dincolo de informația rece a ceea ce vezi,
autoarea acestor pagini de carte știe că tehnica povestirii va trebui să
surprindă și o pendulare între posibil și real a celor deja trăite. Cam așa
ceva va întâmpina cititorul lecturând următoarele capitole din carte (Mezaninul de la Liceu; Bob de rouă; Cu sens giratoriu; Crepuscul
și ploi pe Anotimpuri etc), adică ceva asemănător dialogurilor platoniene
cu prietenele și amicii de la lăcașul de cult: făcând un slalom printre
amintirile anilor de liceu și colegele acelor ani, despre familiiile aflate în
straturi diferite ale societății, despre coșmarul cutremurului din ’77, despre
anii de studenție și marea văzută pentru prima oară la Costinești, timpul petrecut
cu bunica Ana și bunicul Jurka etc. Însemnările făcute în aceste pagini de
jurnal au acum rostul lor, fiindcă nu ştim
niciodată cât de lungă este călătoria noastră prin lume şi nici când şi unde se
va termina, iar memoria va trebui să surprindă cam totul. Că viața, nu-i așa, e
o călătorie care ne privește pe toți!
Mergând cu lectura mai departe (cap. 9;
10), pe
autoare, aflată într-o continuă stare de veghe (în clipele de meditație, în
lăcașul Domnului), citindu-i confesiunile dintr-un „altfel de jurnal”, o
caracterizează o dorință insațiabilă de comunicare. În dialogurile avute de
Lidia cu suratele ei din lăcașul-azilant, acum, prin sfaturile date și
încurajările permanente, se dovedește acel om generos și suflet deschis, de bun
creștin. Spune autoarea: „credința e-aceea care susține sufletul, prin ea
dispare orice frică – de moarte, calamități și-atâtea alte Frici...” Scrierea
jurnalului confesional are, acum, acea aură pe care o simți citind din Biblie
psalmii, ori ascultându-i integrați în laudele bisericești mult cântate la
vecernie, pavecerniță, utrenie, ori liturghie... iar nevoia afectivă de a
împărtăși celor din jur bucuria credinței, împlinită de trăirea directă, vine
să compenseze alte goluri biografice. Așa cum o face în cap.11 „O floare și doi grădinari”, când revine
la acei ani de studenție și le dedică amintirii mult tânărului actor
constănțean Mircea Psatta. Povestirea e „un
Imn – Timpului, timpului meu de-atunci, cel plin de visuri – idealuri ai anilor
tineri...”. Acum, „prin această
povestire rememorez idealuri, visuri de fericire la marginea mării; m-am întors
din timp pentru a comemora amintirea unui Prieten, din nefericire – necunoscut.”
În
„Caietul de vise” (din „Un om norocos” a lui Octavian Paler), autorul se
pomenește că, povestind viața sa, unui necunoscut, acesta îi spune după un
moment de tăcere: „Povestește mai departe... altfel vei muri”. Autoarea acestor
rânduri, de „un altfel de jurnal”, o spune ceva mai optimist: „când scriu, mă aflu-ntr-o altă, miraculoasă Dimensiune: voi
scrie-n fiece clipă a vieții! Pentru a surprinde CLIPA”... Clipa! Mă opresc la o frază: „scrisul
meu, spre folosul
celor ce-l vor citi.”
Se intersectează fraza aceasta cu alt gând: ...Pornit și el pe urmele lui Oedip, la lumina unei lumânări
(se spune), Diogene a întrebat Oracolul din Delphy ce trebuie să facă pentru a
ajunge cât mai faimos. Oracolul, se pare, i-ar fi arătat lui Diogene, că OMUL
pe care-l căuta Diogene nu stă într-o iluminare a unei lumânari care să-i
dezvăluie chipul, ci în pana de scris cu care, cel care îl
caută, va simți în ea, acel gen de devotament pe care trebuie că-l are
naufragiatul pentru pluta lui. E cam ceea ce căutăm cu toții. Dialogurile
Lidiei cu Sarra, Raisa, Adela etc. (în capitolele din finalul cărții), sunt
precum acele „nisipuri mișcătoare de învins timpul”... și, o da!, „omul are nevoie de... povești”, asta
trebuie să reținem. Iar această călătorie (prin labirintul memoriei unei
autoare prozo-poematice), pe care acum cititorul o face, lecturând această
carte, seamănă cu cea din tramvaiul
care-l purta pe Gavrilescu lui Eliade (din La
țigănci) spre poarta „de întoarcere a timpului”, pentru a-i ghici,
țigăncile, destinul. Stațiile la care ne oprim uneori, unde se face și schimbul
de cai, cu care poştalionul acela a lui Gavrilescu era condus spre capătul
drumului, sunt momente din viața noastră. Momente care vor dăinui într-o carte menită să ascundă o lume în ea. O
lume în care, s-o cităm pe autoare: „Gândul omului ar
trebui să fie mai des la Creatorul său.”
Încheiem aici comentariul făcut în urma
lecturii, spunând că scriitura acestei cărți confesionale este încărcată de multă
căldură sufletească, eleganță narativă și sinceră de la un capăt la altul, că ajungi să fii și
tu curios să parcurgi aceste povești-dialog, să te muți mereu dinspre ceva
înspre altceva. Mai în toate aceste povestiri confesive, întregind acest jurnal
sentimental, autoarea se fixează pe meditații cu încărcătură lirică pe marginea
vieții și a destinului orânduit de Dumnezeu, iar cele întâmplate într-un
cotidian frământat de angoase și tulburat de iluzii ne arată cât de efemer este
destinul omului, dar întotdeauna în mâinile Domnului.
Tudor Cicu
(membru
USR Filiala Dobrogea)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu