„Căderea în paradis”/ed. Editgraph, 2023 – de Mihai Sălcuțan
Liga Scriitorilor din România a decernat recent scriitorului buzoian Mihai Sălcuțan distincția „Virtutea Literară” pentru cartea de
nuvele „Căderea În Paradis” și pentru
întreaga activitate literar-artistică. Cu o operă consistentă, autor al celor
24 volume de proză scurtă, eseuri, publicistică, nuvele, epigramă, rondeluri,
coautor la patru volume, îngrijitor al altor 3 volume, prefațator, Mihai
Sălcuțan a devenit membru al Ligii Scriitorilor din România, al Uniunii
Ziariștilor Profesioniști din România, al Uniunii Epigramiştilor din România,
membru de onoare al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.
Credem că volumul Căderea în Paradis a atras atenția juriului, care a decis acordarea
distincției, pentru faptul că nuvela este o specie a genului epic mai puțin
abordat în ultima perioadă. Pe bună dreptate prefațatorul cărții, Georgică
Manole, ne atrage atenția că „O nuvelă se scrie mai greu pentru că nu e uşor ca pe un
spaţiu restrâns să conciliezi elementele de subiectivitate extremă ale
personajului.” Cheia în care autorul a
descifrat, în aceste nuvele, sensul lumii, împingându-ne la reflecție, stă în imaginația
bogată și descrierile ca de peliculă cinematică pe care o asigură firului
narativ. Cele trei nuvele din carte oferă cititorului acel spațiu de
semnificare a misterului și, cu deosebire, o eleganță a cuvântului, aceasta
fiind cel mai important, dintre semne. Spre
deosebire de roman, nuvela este concepută pentru a fi lecturată „pe
nerăsuflate”, nefracționat. Și corect e să le încadrăm (și pe cele din carte) în
categoria nuvelelor psihologice. Cu o construcție epică riguroasă și un fir epic evident, urmărind un conflict unic, concentrat, narațiunea se
desfășoară cronologic, prin înlănțuirea secvențelor narative la granițele unor
trăiri care ne tulbură destinul. Întâmplările sunt relatate alert și obiectiv,
autorul intervine relativ puțin prin considerații personale, descrierile sunt
minime. Legătura cu realitatea este puternică, timpul derulării evenimentelor
este bine precizat, ceea ce le conferă verosimilitate și o viziune proprie,
despre lume și viață. Prima nuvelă „Căderea
în paradis” îl are ca erou pe preotul Laurențiu Mironescu. De la părinții
adoptivi află că fusese înfiat când avea vârsta de un an, dar despre părinții
naturali află foarte puține: că pe tată îl chema Lazăr (aflat pe patul de
spital fiind grav rănit în război) și mama, Laura (de altfel oameni tare
săraci); și că mai aveau o fată pe nume Laurita, când l-au înfiat pe vremea
serviciului în Moldova, dar după ce părinții adoptivi s-au mutat în Buzău, n-au
mai știut nimic de ei. Mai multe nu a putut afla, întrucât părinții adoptivi
s-au prăpădit într-un accident și unchiul tutore l-a crescut la o mânăstire.
Dar el niciodată nu a încetat să afle cine au fost adevărații lui părinți. Ziua
ieșirii la pensie a coincis cu sosirea părintelui Gherasim din Suceava, care îi
face propunerea de a-l însoți la Suceava să-l ajute să slujească împreună de
Paștele Blajinilor, dar și cu descifrarea tainei care îl măcinase ca un coșmar.
Acolo într-un cimitir, la ultimul mormânt cu trei cruci de lemn îmbătrânite, de
pe pomelnicul întins de doi bătrânei, Laurențiu dezvăluie taina celor îngropați
acolo: tatăl mort în acel spital infect, mama Laura cu surioara Laurita uciși
de soldații ruși aflați în retragere și puși pe siluire. Odată cu aflarea
tainei părintele moare și el „împăcat cu el însuși și cu Dumnezeu”. O altă
nuvelă „Trecerea dintre lumi” e drama
unei familii, îndeosebi a Eusebiei Moldoveanu o enoriașă de 90 de ani cu
„credința în Dumnezeu”. După dispariția soțului pe front, la Cotul Donului, Eusebia
se refugiază cu cei trei copii, peste Prut, în România, dar oricâte eforturi
întreprinde pe la autorități pentru a afla câte ceva despre soarta soțului,
toate sunt zadarnice. După slujba de Sfintele Paști, odată cu împlinirea celor
90 de ani, Eusebia moare și vestea e dusă la fiica sa aflată la un simpozion în
Chișinău de câțiva colegi care publică în ziarul local știrea. La înmormântare
sosește, datorită știrii din ziar, nimeni altul, decât soțul Eusebiei, care-și
spune calvarul vieții de după război... și moare împăcat, luminat de pacea
lăuntrică, fiindcă s-a unit cu familia. Personajele nuvelelor sunt bine
creionate d.p.d.v psihologic, au caractere bine portretizate ce se
dezvăluie cititorului treptat, pe măsura desfășurării conflictului. În funcție
de rolul lor în acțiune este construită cu minuțiozitate biografia, mediul,
relațiile motivaționale, în care (și noi ca cititori) ne situăm simultan ca
participanți la acțiune, și ca spectatori.
Tudor CICU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu