Acolo unde logosul e însăși ființa... din realitatea concretă în cea imaginară
Poet înregimentat în suita poeților novatori-vizionari,
aflați mereu în căutarea unei realități care să includă viața ca exercițiu
poetic, și de o complexitate aparte a
percepției, având și intuiția celui care simte și surpinde momentul când ochiul
ațintit se deschide unei mai largi perspective asupra fenomenelor, Laurențiu
Belizan înclină spre o incursiune metatextuală în teritoriul poetic. Pesemne nu
face decât să împingă granițele ariei sale poetice spre noi concepte și o altă
fațetă a unei realități, în care imaginația, uneori la limita suprarealistă, să
facă parte din lumea unui matrix al închipuirilor.
Iar din această perspectivă, a spaimelor stârnite, când nu „te poți opri din drum,/să descoperi
superbele nimicuri ale zilei”, ni s-ar releva ca poet înzestrat al poeziei
cotidiene și de o îndrăzneală inedită în reprezentarea suspansului întreținut
de lentila ochiului. Și de fiecare dată în telurismul fluvial al stihuirii sub
un unghi diferit de observație. În expresia biruitoare a spaimelor
autogenerate, și unde „firesc ar fi să
plăsmuim noi concepte”, el ridică această răzvrătire interioară la formele
unui curs neîncetat al gândului liber: oare „ne putem permite încă o zi?” Laurențiu Belizan din volumul de
poezie „Arca lui Poe” (apărută la ed. Junimea/2024) e poetul care simte
nevoia să redea energia lumii așa cum o primește în momentul de creație, iar
viziunile sale despre lumea înconjurătoare sunt vaste, cuprinzând și zonele
nebănuite ale unei percepții deosebite, arătând pe de o parte, prețuire
intuiției și revelației, pe de altă parte, o trecere a universului exterior în
cel lăuntric: „știu, știu, întâmplările
sunt stupide/dacă nu nasc revelații./da, iadul stă în detalii,/dar și
paradisul, uneori./dacă hoțul ar fi lăsat rama Giocondei/pe acel perete alb-larvar,/în
câteva nopți ar fi reapărut/ca pisica lui Schrӧdinger,/încerc,/încerc să trec
prin alveolele zidului/fiecare linie a trupului tău.” (iubita lui
Schrӧdinger). În arealul poeților buzoieni Laurențiu Belizan își face un loc
singular în plutonul poeților experimentali deschizători de noi direcții. Așa
cum o făcuse, îndrăznind, Rimbaud în poezie, și nu întâmplătoare e trimiterea
poetului la acesta: „cerșetorul din colț
recită acum din Rimbaud”. Fiecare vers al său e o lume văzută cu o
imaginație care trece de plăcerile livrești ce îi definesc respirația poeziei
scrise, iar în „călătoria” aceasta încearcă a-i pune și cititorului, dinainte,
o bogăție de informații despre lumea văzută doar prin lentila sufletului său.
Deocamdată întrebarea stă în percepția cititorului nostru de a-l situa pe
poetul Laurențiu Belizan în gruparea care practică un lirism metafizic, ale
cărui coordonate sunt: pe verticală (o transcendere în lumea obsesiilor și
revelațiilor provocate de amalgamul unor emoții aflate la capătul gândului) și
pe orizontală (surprinzând această tehnică mecanicistă a desfășurării unei
imagistici stranii în raport cu realul). Lirismul lui merge pe firul unor teme
extraterestre, acolo unde poetul observă și examinează (în același timp) stări
noi, neelucidate de o minte normală, dar în această deschidere pentru viitor,
în căutările febrile a zonelor neexplorate de poeți (unde doar „noi dresăm
metafizica” și doar „noi construim obsesiile” – cum afirma într-un poem
fracturist Ruxandra Novac), semnificația din spatele cuvintelor arată o
tatonare a acestor noi tărâmuri poetice, prin simboluri. Și nu preferă să-și
lămurească cititorul, însă, în dorința de a și-l apropia, îi furnizează destule
elemente ale lumii prin care cotrobăie în căutare de noi înțelesuri: cum ar fi
cele din „boarea cărților citite care ar
fi tot atâtea vieți trăite”. Așa cum un alt poet, Ștefan Baștovoi, spunea:
„atunci mă vei vedea la capătul/gândurilor/privindu-te/ca și cum nu aș fi
plecat niciodată”. Primul ciclu intitulat „Blockchain” e baza lui de date, unde
lumea nu e doar un spectacol al existenței fizice, un continuum existențial, ci o „realitate-n
emisie”, ori un proces de umbre ce se furișează incert spre cine știe ce
univers îndepărtat care îi oferă, dincolo de tonul confesiv și reflexiv al
scrierii încarcerate în vastitatea timpului, un suflu hieratic derulat în stil cinematografic.
Dar „ce blasfemie să încerci definirea
poeziei” (spune poetul), fiindcă (doar bănuim asta) poezia sa are tangenţe
cu pictura şi tabloul suprarealist al filmului gândit de Hitchcock. Mesajele
cifrate şi recepţionate ca de „pe planeta
micului Prinț”, ne dau senzaţia acelui gând prins prizonier într-un
labirint tare încâlcit.
Poate
că va veni o vreme când vom evada cu toții în spațiul extins și fără granițe al
imaginației poetice, dându-i coerența unei lumi în ființă, ori poate doar
atunci drumurile noastre vor fi retrase din memoria celor rămași să povestească
și altora despre cei care ne-au așteptat o viață la capătul lor, iar stilul
nonconformist al poetului buzoian ne va dovedi că poezia e un ecou al acestor
multe întâmplări în care l-au zidit cuvintele simbol: „sunt aici și dincolo,/un bărbat aproape copil,/aproape bătrân,/cu
amintiri irizante/prinse-n viscerele timpului” (poem în bernă). Și, în
definirea poeziei (ca în cel de-al treilea ciclu al volumului „Poeticum
ex machina”), îl găsim visând poezia, chiar din tabloul ei, întrucât „am reușit să înșel timpul câteva milisecunde”.
S-ar mai putea întreba
cititorul nostru, care nu dă de căldura unui suflet care să-i transmită acea
emoție așteptată, unde o fi sufletul poetului, dar agățându-ne de un fir nodal
locuit de un ochi suprarealist și abstract, ce ne va deschide și poarta unor
trăiri halucinante, or a unor senzații
ce stau sub semnul generos al poeziei și care i s-au fixat nepieritor în
memorie, răspunsul trebuie căutat în chiar limba acestor trăiri pe care le
„vorbește” chiar sufletul. Drumul
acesta, care se bifurcă în poezie și
un fel de a fi neimaginat, are taina rostirii ei, dar e și punctul de pornire
al avalanșei lirice dintr-o poezie nouă în raport cu cea încifrată: „peste aproximativ patru miliarde de
ani/Calea Lactee se va ciocni cu Andromeda./în principiu asta mă sperie,/aș
vrea să pot zâmbi,/să îți spun că e prea departe apocalipsa;/avem timp să
respirăm pe îndelete,/să mergem pe jos în jurul lumii,/să citim, să facem
dragoste, o casă,/să disprețuim cu pasiune, adică toate nimicurile care alungă
plictiseala,/dar parcă tot mai mult mi-e teamă/că într-o zi nu te voi mai
recunoaște-n mulțime” (ayahuasca). Avem aici tabloul complet al
imaginației poetului; unul care acceptă secvențe halucinante, dar unindu-se cu
perspectiva reală a unui „ferestre” prin care privim viața, cât și nota
fantastă ce dă realului percepția unei lumi posibile în sfera imaginației. Pe de altă parte, descifrând limbajul cuvintelor în
care se zidește biografic, tabloul „găurilor
negre de aiurea și de aici,/spre acest trotuar de provincie” completează un
autoportret încadrat în singurătate, dar confruntat cu misterul și capacitatea
acestuia de a întrupa un spirit aflat într-o strânsoare a destinului cu toți
poeții acestei lumi (cum frumos zice Radu Vancu, în caseta de pe coperta a
IV-a). Îl cităm: „pe care nu un profet, ci un poet va încărca toată frumusețea
care trebuie salvată” în Arca lui Poe.
Poemele din ciclul al
doilea „Mântuire în miniatură” capătă, acum, câte ceva din conceptul de
reinventare a poeziei pe care o trâmbița Rimbaud în poezie. Cioran spunea în
„Cartea amăgirilor”, că cine a înțeles că lumea asta nu întrece condiția
amăgirilor n-are decât două căi: prin credință să se salveze desprinzându-se
din lume, sau să salveze lumea distrugându-se. Și în poezie gândurile poetului trebuie să fie umerii pe care se sprijină
sufletul cititorului. Este, desigur, un alt
fel
de descompunere a realului, un fel de a fi acoperit de ceața unei vizibilități
aparente pentru cineva pus să contemple spectacolul lumii: „blocurile se
înclină ușor,/se visează Turnuri Pisa,/deasupra, ici-colo,/nori negri de
consoane miros a ploaie -/ploaia care potopește, care primenește./rup
înfrigurat/o filă din Cartea Amăgirilor și fac o luntre -/o arcă a lui Poe/Alan
Poe,/în care doar poeții pot urca,/niciodată coborî” (arca lui Poe).
Miza discursivă
a poetului buzoian este să creeze spațiul
fluctuant de comunicare, ca în „aum” (titlul unui poem) și alteori, cu acea
plăcere estetică de a medita asupra dimensiunii posibilului în hipertext, ne
vorbește despre ceea ce se mai poate zări printr-o fereastră aproape mătuită. Puse dinaintea minţii, fie de văz,
fie de închipuire, apropierile sale de acele porți ale irealității pot
însemna cheile participării sale la acest ceremonial al ridicării unor lespezi
de pe suflet: „râd și plâng, nu știu ce
este mai tragic,/să scrii poeme sau să combați un sofist/care își scurmă creierul/să
înțeleagă umanitatea,/să descifreze algoritmi și legi ale firii?” (aum).
Și cu aceste gânduri ne
desprindem de tărâmul unde poetul buzoian îndrăznește intertextual și nu-și
refuză o tușă din „determinismul cuantic”
și efectul coriolis „dintre toate teoriile despre salvare” a
poeziei.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu