Oameni de demult (fântânarul satului)

 

Moșu’ Neagu... fântânarul

 

     În singurătate spunem că povestea fiecărei vieţi este povestea unei înfrângeri. Atunci fiecărui  om îi apare lumea întreagă ca o deşertăciune, şi viaţa... lipsită de orice fel de înţelegere. Dar cum să-l uiți pe E. Hemingway cu a sa nuvelă „Bătrânul şi marea” – care ne spunea tuturor că „un om poate fi nimicit dar nu înfrânt?” Ken Kesey dedica una dintre cărţile sale, „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, prietenului său Vic Lovell, care-l asigurase (în copilărie) că nu mai sunt balauri pe acest pământ, dar l-a „condus la bârlogul lor”. Așa și pe mine viața m-a aruncat în bârlogul acestei întâmplări, de unde doar un fir al Ariadnei (care făcuse totul ca să-l scoată din labirint pe Tezeu), mă mai putea salva. Precum funia de care se agaţă și eroul lui Dostoievski, Raskolnikov, şi începe să spere, aruncând din toată puterea acele cuvinte care ar putea să ne scoată din minţi: „Cât de ticălos e omul!” Băiatul visător care eram pe-atunci (după sugestia domnişoarei Estella, din „Marile speranţe”), i-aș fi zis şi eu moșului Neagu, bunicul din partea mamei, când i-am călcat pragul întâia dată: „N-o să ne înţelegem niciodată!”. Cred că drumurile pe care stelele se aprind ca lumânările din când în când, scăpărând astfel de mirări în marea mea nedumerire, ar putea să fie ofranda lui, la tot ceea ce spun aici.

       Cândva, pe o tarla în plină arşiţă, tata mă mângâia cu gândul că numai prin părţile acelea lipsea o fântână pe care oamenii uitaseră să o ridice, dar că în alte părţi oamenii nu uitaseră să sape alte fântâni. O fântână lipsă, iată un gând care-l mai răcoreşte pe cel care moare de sete; închipuiţi-vă atunci o lume fără fântâni! În locurile în care m-am născut trăia cândva un bătrân fântânar. Era bunicul din partea mamei. Îmi zicea mama:

            -De ce nu dai și pe la bunicul tău, taica Neagu? Te duci des pe la moșul Gheorghe (bunicul din partea tatei), dar pe la ai mei nu dai...

            -Am fost odată, dar nu m-a luat în seamă. Ce-aș mai învăța de la el? Nu cred că le știe pe toate, ca moșu’ Gheorghe!

- Numai Dumnezeu e cel care le ştie pe toate, copile! - o auzeam pe mama, trecând, fuior după fuior, lâna aceea din ghemul pus pe răşchitoare.

      Trecusem odată pe lângă casa moșului Neagu, m-a zărit de pe prispa casei şi m-a strigat să vin o ţâră, că are să mă întrebe ceva. M-a poftit alăturea de dânsul şi pe sub sprâncenele mari, albe ca neaua, a prins a-mi cerceta îndelung înfăţişarea. „Era straşnic om, Cozma Răcoare! Când zic: Cozma, parcă văd, iată, parcă văd înaintea mea un om întunecat...”, îşi începe M. Sadoveanu povestirea celebrului haiduc; însă eu m-am simţit pe atunci, lângă bătrânul fântânar al satului, ca lângă un stejar ce nu admitea orice lăstar pricăjit sub coroana lui.

            - Nu cumva vei fi fiind tu, ăsta, cel mai mic copil al Ioanei?... şi mi-a zis pe nume. (Am dat din cap, că da, eu eram ăla).  Te așteptam demult, a mai zis. Am auzit că vrei să pleci de acasă, undeva pe la oraş, să înveţi oleacă mai multă carte, aşa-i? Pe atunci, aşa avusesem de gând, n-am zis că nu, dar nici că da, adică aşa e. Cu chipul la fel de întunecat ca al personajului lui Sadoveanu (mai sus amintit), şi-a întors faţa de la mine, spre zări îndepărtate ştiute pesemne numai de el. Prin ochii lui vedeam cum viaţa curge înainte, cum oamenii se zbat în aceleaşi drame stupide şi toţi aşteaptă un om ca el, care să le întindă găleata legată de lanţul fântânii, plină ochi cu apă rece şi să le spună: „Luaţi de beţi şi vă răcoriţi, viaţa nu-i chiar atât de parşivă, ehei!”

       L-am auzit, ca printr-o pâclă de ceață, vorbindu-mi cu ochii ţintă către cele zări:

            -În tinereţe am învăţat şi eu ceva acolo, cât să pot buchisi în psaltire mai târziu. Hei, grozav a mai fost! Pe unde treceam, toţi mă puneau să le buchisesc când cădeau sfinţii prin călendare. Grozav mai citeam. Mă uitam odată şi gata. Apoi m-am tovărăşit cu unu de săpa fântâni. Bine am mai făcut noi doi, pe unde treceam... Terminam o fântână, nu apucam să ne răcorim setea bine sub lespezi, că gata, hai cu lucrurile în spinare să săpăm alta. Bună treabă am mai făcut noi doi... În toate satele pe unde treceam era nevoie de apă. Setea trebuie potolită. Numai să ai cu ce, măi, nepoate... Înţelegi tu ce spun acilea? De-acum, la bătrâneţe, am căzut în ispită, m-am cam dat cu ţuiculiţa, mi-a trecut setea de apă. Proastă treabă! Se pare că m-am născut într-o zodie rea.... De, ispita e ca diavolul.

       A tăcut o vreme, după care şi-a adus aminte de ţoiul pitit după un chirpic ieşit din zidăria prispei coşcovite şi m-a uitat. Am înţeles că trebuia să-mi iau rămas bun, să plec, dar m-a oprit în loc, lăsându-mi pe umeri palma lui cât o lopată.

            - Şi zici că vrei să pleci nu-i aşa? (Nu spusesem nimic) Aşa, asta este bună treabă. Dar să ştii că dacă vei cutreiera multe ţinuturi şi nu-ţi va fi de folos la nimic, înseamnă că ţi-ai irosit viaţa zadarnic.

       Am smiorcăit câteva cuvinte, încercând cu disperare să arăt că nu prea avea dreptate. Mi-a trecut mâna fierbinte, osoasă, prin păr şi m-a bătut pe umeri a încurajare:

- Acuma, ce faci, plângi?... Mă, băiatule?... Nu eşti tu bărbat de-acuma?  Și mă iscodi cu privirea, trăgând într-o doară, la fața mea boțită, cu coada ochiului.

            - Mama îmi zice să am încredere. Dumneata nu crezi la fel? l-am întrebat.

- Doar El știe cu adevărat tot ce ni se întâmplă, măi băiatule! Să rețiii asta. Fie că ochii noştri au văzut prea multe, prea puţine... nu ştiu. Dar El nu ne-a trădat niciodată! Adevărul pe care-l cauţi acum, măi băiatule, e rod al gândului pe care ni-l transmite de-acolo de sus. Fără El, noi, tu, nu mai existăm.

     Scormoni câteva vreascuri în plita unde avea o oală pe foc, după care reveni cu alte frământări ale sale:

            -  Dar ce anume ziceai că ai să faci acolo unde o să pleci?

            - Mi-a spus bunicu’, moș Gheorghe, să plec departe, cât mai departe de aici, să-mi caut împlinirea, că aici, în sărăcia noastră, nu mai am ce face. Aşa mi-a zis. Că noi, aici, suntem legaţi de ceva umilitor. Sărăcia poate, dacă nu şi altceva care m-ar azvârli ca pe un bostan la vale, până s-o sparge. 

      I-am simţit trupul zvâcnind înainte, dar moșu’ Neagu nu-şi arătă zbuciumul.

- Așa ți-a zis?... Păi, cum așa? Numai Dumnezeu ştie. Şi El ştie că suntem toţi la fel  pe sub veşmintele astea. Nu sărăcia ar trebui să ne aşeze cumva în societate. Dumnezeu nu a putut gândi aşa ceva. De ce să credem noi altfel de cum a vrut El? Dacă eşti sărac te simţi umilit, înţelegi tu. Bogăţia, însă, care nu se vede, cea a sufletului, e numai în noi. Numai ea ne înalţă. Dumnezeu nu ne-a lăsat acest har, dar ne-a îndemnat să-l descoperim. Nu zic că n-ar avea dreptate moșu-tău, Gheorghe!

     M-am uitat la mâinile lui. Deși tremurul mâinilor era din ce în ce mai evident, nu părea, privind la statura lui, că n-ar avea toată casa pe mână. Îmbătrânise mult, nu mai rămăsese pe el decât pielea și osul, iar ochii lui blajini, un pic triști nu păreau a fi strâns în ei toată grozăvia adâncurilor când cobora pe o băncuță de lemn susținută de frânghii, în fântânile alea de 40-60 de metri. Acolo, în adâncuri, doar la lumina felinarului legat de un capăt al frânghiei, care-i susținea băncuța de lemn, cred că trăise clipe care îl făcuse să nu mai doarmă nopți la rândul, după cum îmi spunea mama. Asta, pesemne, mă făcuse să nu dau pe ulița unde stătea, una ceva mai încolo de cea a bunicului dinspre tată. De teamă ca să nu-și descarce furia acestei vieți bicisnice și asupra noastră, a celor care i-am fi intrat, una-două, în ogradă. Mama îmi povestea care era cea din urmă rugăminte a moșului Neagu: „Când voi muri, îi spunea bunicii Ivana, să udați cu apa din fântână drumul spre cimitir!” „Cum adică, o întrebam pe mama, ar fi vrut să dea apă și morților?” „Eu știu?!” se mira și mama. Nu prea înțelegeam eu, unde bătea mama, dar cred că voia să ducă cu el, și dincolo, apă din fântâna lui. Vreme de ani îndelungați, singurul lucru pe care îl spunea, când își făcea rugăciunea dinaintea lui Dumnezeu, era rugămintea lui de a muri înaintea bunicii, ca aceasta să-i îndeplinească ultima dorință. Dar bunul Dumnezeu nu l-a ascultat. Bunica Ivana se prăpădise cu mult înainte și acum își ducea viața de unul singur, cu toată casa pe mâna lui. Citea cu sete până la o oră înaintată de noapte din Evanghelie. Eram curios să aflu ce învățături i se transmisese de-acolo de „sus”, așa că am schimbat vorba:

-Mi-ai zis că a fi sărac nu e pe atât de umilitor cum îmi spunea moșu’ Gheorghe, că celor bogați Dumnezeu le va stoarce și sufletele pe care nu le au când vor ajunge dinaintea judecății sale, dacă nu le-au avut niciodată în sufletele lor, aici pe pământ. Cum e de fapt?

- O să înțelegi și tu, cândva, despre purtarea acelui tată și cei doi fii, unul pierdut în lume, celălalt rămas credincios alături, spusă de Iisus ucenicilor săi. Când fiul rătăcit prin lume s-a întors spășit la tatăl lui, a rostit astfel, celuilalt frate mult prea mirat de primirea făcută: „trebuia să ne veselim şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort şi acum trăieşte, era pierdut şi a fost găsit!“ Ori moșu-tău Gheorghe zice ca celui ce are tot să i se mai dea, iar celui ce n-are să i se ia totul? Așa-i? Atunci, unde e iertarea pe care ne-a cerut-o El? Înțelegi acum, cum ne-a vrut EL?

- O să mă străduiesc, bunicule! am încuviințat eu.

            -Acum înţelepciunea noastră, a bătrânilor, a devenit hrana spiritului tău. Cu atât putem noi să-ţi fim folositori. Bucură-te de asta! Şi nu lua în seama trupul acesta, el a devenit o zadarnică povară pentru mine... Că eu atâta am învățat: să curăț fântâna când i se prăbușesc pereții și să am grijă ca lanțul pe tamburi să țină bine burduful cu care scoatem apa. Ca oamenii să aibă apă de băut. E mult, e puțin, Dumnezeu știe! Poate nu m-am născut într-o zodie prea bună. Cine poate ști?...

      Mi-am adus aminte cum salvase de la un necaz, acolo la fântână, unde ne jucam de-a „hoții și vardiștii”, un copil care „scăpase” peste cap, în jurul gâtului, dintr-o joacă, un cerc metalic de la un butuc de roată de căruță, când toată lumea adunată în jur se dădea de ceasul morții. Asta m-a trimis cu gândul la episodul accidentării lui Marmeladov, cel din „Crimă şi pedeapsă” a lui Dostoievski. „De ce râde neghiobul acela?”, spunea Katerina Ivanovna. Și am zâmbit și eu.

-Ce faci? l-am auzit. Mă judeci pentru atât?

-Eu?... Nu! Mă gândeam...

     În sinea mea mă gândeam să nu se schimbe dintr-o dată, cum făcea Memet Deliul, nebunul satului, cu noi copiii și, „stăpânit” de tăria rachiului din sticluță, să nu mă apuce de gulerul cămășii și să mă împingă pe ușă afară. Așa că am tăcut, înghițindu-mi cuvintele de pe buze.

            - Şi Dumnezeu e judecător, să nu uiţi asta!

- N-am să uit.

- Acum, du-te! Dar ia seama ca lumina care este în tine să nu fie întuneric.

     Peste ani, tata a ţinut să-mi spună:

            - Îl ştii pe moşul Neagu, ăla de săpa fântânile prin părţile astea? Bietul moşneag! A căzut într-o fântână. S-a prăpădit. Se vede treaba că s-a născut într-o zodie rea.

     De câte ori încerc să povestesc despre toate acestea, mi se usucă buzele ca de-o arşiţă cumplită. Destinul, însă, nu trimite niciodată vestitori dinainte. Cum nu-i trimisese nici Natașei Rostov de prezența prințului Andrei, logodnicul ei, când convoiul Rostovilor poposise în satul Mătișci, iar Moscova, în urma lor, ardea din temelii. Natașa află asta abia într-o seară. Cu o lumânare în mână ea se strecurase prin odăile răniților și ajunsese în camera unde zăcea fostul ei logodnic. La vederea Natașei, prințul zâmbise și-i întinse mâna. Era cu Evanghelia la căpătâi. „Te așteptam demult” – părea să spună. Și din acel moment i se hotăra destinul. Iar când Nataşa îi spunea contesei Maria: „Celui ce are, i se va da, iar celui ce n-are, i se va lua”, reproducând cuvânt cu cuvânt cele scrise în Evanghelie, nu se gândise, evident, la moșu’ Neagu, fântânarul din satul meu. Și, cu siguranţă, Lev Tolstoi, care scrisese „Război şi pace”, nu se gândise că, peste mulţi ani, fraza asta ar putea însemna și grozăvia morții celui care se îngrijea de apa de băut a celor din sat. De fapt, Tolstoi nu recurge întâmplător la Evanghelie. Ştia că, întotdeauna, se găseşte acolo, în cuprinsul Bibliei, un loc care se potriveşte în totul cu cazul fiecăruia dintre noi. Dar cum drumurile fiecăruia ne sunt întemeiate (ca şi cele ale lui Jim Hawkins, eroul lui Stevenson, pe insula comorii), un cântec fără răspuns în neasemuita luptă cu viața, e toată această amintire (nu şi zadarnică) pentru cele două bucăţi ale unui întreg din viață, și care n-a fost dezvăluit, niciodată, până la capăt.