Tătaru, satul în care poveștile aromeau pe caierul
și fusul mamei *
Dragostea cu care „omul care scrie” a așternut
câte ceva despre satul său natal e cel mai frumos basm care s-a spus vreodată
și pare el a fi pe aceeași lungime de undă cu părintele basmului și al lui
Sur-Vultur, Petre Ispirescu. Mama îmi spunea acest basm, de pe la patru-cinci
anișori, când mă adormea. Adormeam și visam la isprăvile feciorului de împărat.
Mai apoi am descoperit, dincolo de casa noastră, câmpia cu lanurile ei de grâu
și porumb. Și că, după furtună și trăsnet, tot grâul avea să fie trântit la
pământ, ca după un nor de păsări. În vis, pusesem pândari lanului, zi și
noapte. Lăsasem poruncă să nu doarmă vreunul, să nu lase nicio mișcare a
vântului, ori urmă și semn că vulturii au să-mi ia spicele-n gheare. I-am spus
odată acest vis și soră-mii, dar după perdelele de la geam, ca și cea care se
numise cândva Borivoje (pe care Galaction o lăsase pe sărmana fată să moară de
iubire), soră-mea a spus că acesta e un poem și că ar trebui să fiu poet. Cam
același lucru mi-a spus și mama, ceva mai târziu. Că în iarna dinainte de a mă
fi născut, aproape de 31 decembrie 1951
un cal și două ființe s-ar fi zărit înaintând încet prin zăpada care scârțâia
sub copitele calului. Dacă cineva s-ar fi aflat pe drumul dinspre Cotu-Văii
spre Azaplar (Tătaru de azi) și și-ar fi ridicat ochii spre câmpurile dinspre
pădurea de salcâmi, ar fi văzut trei străini alunecând, călări, către sat. În acel
an 1951 luna sfântă a Ramadanului a fost în ianuarie. Pentru că slujba de
„mukabele” se ţinea în condiţii optime în geamiile din Keragi, Deluruj sau
Azaplar, imamul împreună cu cei doi oaspeți ai săi a plecat în toiul iernii să
viziteze totodată şi casa boierului Munegìp din Azaplar. Auzise de nunta fiicei
acestuia, ce nu mai avusese loc și profitase de sosirea nepotului lui Raym
hogea de la studii din Istambul pentru a vedea cu ochii lor cum stăteau
lucrurile la casa boierului Munegìp.
Mama îmi povestea că odată cu venirea lunii decembrie venise și mult așteptata zi a Ramadanului la turcii și tătarii din sat. În familia hagiului Munegìp, în afară de hagiu, plecat la geamie la strigarea muezinului, toți ceilalți rămăseseră acasă. Dar și ei așteptau să audă ultima cântare a muezinului strigată din turnul geamiei: „Allahu ekber... Allahu ekber! Eșheduen la illaheillah... Eșheduen la ilaheillah! Muhameden resullallah, illeee...” (Dumnezeu e mare. Și Mahomed e profetul lui), și cum auzeau chemarea muezinului toți își așezau jos covorașele și, îngenunchiați cu fața către Meka urmau să-și spună rugăciunile din Coran, odată cu Kiçhoge, aflat împreună cu bărbații, la geamie. Dar lumea răspândise zvonul că hogea e acasă pe patul de moarte. Zvonuri! Că, de! Zvonuri destule, adevăr ioc! Au oprit la poarta noastră și i-au spus tatei că unuia dintre cai i s-au desprins potcoavele și auziseră ei de moșu’ Stan (fierarul satului) și îi cerea tatei să-i ducă la el. Tata a zis că trebuie să pună o haină pe el și imamul l-a însoțit în casă pentru a primi o gură de apă. În casă a dat cu ochii de mama, însărcinată în luna a șasea, un pic tristă și îngândurată. Primii ei copii decedaseră: unul la naștere și celălalt când împlinise doi anișori. Avea de ce să fie îngândurată mama. Dar imamul i-a spus că are să fie bine și va naște un băiat cu faimă mare: „Ai să vezi! Se va naște cu semn în frunte, dar tu să vii la hoge și să-i descânte, ca semnul acela să dispară.” S-a bucurat mama de vorbele imamului și după plecarea lui s-a rugat ore în șir, Domnului, la icoană. Tata i-a condus la fierar, apoi i-a urmărit îndepărtându-se pe uliță, fiecare cu gândurile lui, până intrară în sat pe la Sărt Malle, adică mahalaua de nord, unde locuiau cei mai înstăriți oameni ai satului, cei care dețineau o gospodărie temeinică, cu acareturi, staule și grajduri mari, aproape cât casele de înalte, așa cum se cădea să fie într-o curte de turc ori tătar fruntaș. În stânga acestei mahalale, se lăsau pitulate în nemărginirea stepei fără sfârşit, şirul de case scunde ale primelor aşezări în Azaplar: „Şalaş Mallesă” sau Mahalaua Colibelor, aparţinând celor mai vechi locuitori ai satului. Mama știa de la bătrânii satului, că primii au descins aici câțiva din soldaţii trupelor „azape”, apoi au venit si unii refugiaţi din Crimeea de au întemeiat aici vatra satului. Primii veniţi pe aici, erau cam de prin 1500... și ceva. Val după val au venit de la Krâm şi au primit aici „pământ şi apă” de la Paşa, omul Sultanului, Salvatorul turcimii şi al tătărimii de spaima de la nord, ruşii. Ca o sfidare a celor din mahalaua colibelor, se înălţa spre partea vestică a satului „Bolat Mallesă” (Mahalaua Bolaţilor) a celor care dețineau aurul cu sacii, strâns ca pradă a pustiirii otomane, spuneau tot bătrânii, care mai rămăseseră în viață și nu se odihneau azi în nerânduiala de pietre din cimitir. Apoi, spre miazăzi, se afla „Qăbla Malle” (Mahalaua de la miazăzi), sau cea direcţionată spre Mekka, tot cu case arătoase. „Sărt Malle”, Mahalaua de la „kun batar”, pe latura nordică a satului, era ridicată tot din timpuri mai vechi, dar la mare cinste. Pe latura sud-vestică a satului veniseră și o parte din românii de la Dunare și olteni scăpătați, fugiți din calea secetei ce pustiise Bărăganul pe la 1947, de se așezară pe câmpia din partea sudică și acum nu mai era o simplă așezare, ci ȋţi cam trebuia un cal bun pentru a colinda toată așezarea și chema la nuntă pe toţi locuitorii. Primul român venit, care s-a și așezat în sat, pare a fi de prin 1830 și ceva. Satul Tătaru (unde m-am născut, am copilărit și urmat cele opt clase) nu avea biserică, dar avea geamie, școală și patru fântâni (cîte una de fiecare mahala), foarte adânci. Apa se scotea, la începuturi, cu ajutorul măgarilor care roteau „vârtelnița” după care se înfășura cablul oțelos ce trăgea burduful cu apă de la 60-70 m. Mai târziu locul acestora a fost luat de motoarele electrice care roteau lanțurile și pânza lată din păr de cămilă. Locurile pe unde copilăream, mai des, era islazul unde se țineau horele de altădată și „kureșul” întrecerilor între voinicii satului, apoi cimitirul românesc și cel turcesc cu acele inscripții în arabă, canaraua de la lângă Vârtop, de unde veneam încărcați în brațe cu bujori și alte flori sălbatice de câmpie. De nunțile turcilor și tătarilor ieșeam și noi copiii românilor în mahalaua lor, să ne bucurăm sufletele. Cânta clarinetele de se auzea până-n capătul satului, cânta daula și suna daireaua ca niciodată. Se întreceau, fiecare cu meșteșugul lui. Mirele, însoțit de câțiva vornicei, invitau lumea la masă. Găseai pe acele mese o grămadă de dulciuri-foietaj, gogoși, baclavale, fructe și vestitul șuberek, iar pe deasupra tuturora era așezat un cocoș împodobit cu fel și fel de funde colorate și panglici răsucite. Când ieșeau tinerii de la nuntă, în galopul cailor, alergam în urma lor prin vălătucii de praf. Și stam la marginea satului până la întoarcerea lor de la mireasă. Că de la mireasă, toți trebuiau să pornească în galop, înapoi, iar cel desemnat de mire, avea să primească din partea miresei acel nelipsit dokuz aplicat pe spatele călărețului (steagul miresei). Toți caii vestitorilor aveau legate de frâie, năframe și ștergare ori erau împodobiți cu fel și fel de lucruri: de la cămăși aduse din vestitul bazar de la Istanbul, până la cele mai frumoase și arătoase prosoape și batiste. Mireasa avea să numească și din partea ei un tânăr înveșmântat cu același dokuz, care să grăbească alături de cel desemnat de mire, ca să aducă vestea plecării alaiului. Iar celui care va sosi primul la jumătatea drumului, unde o aștepta mirele, cu alți câțiva nuntași pe mireasă, avea să i se atribuie bayrakul. Însă cel mai de preț dar al mirelui era berbecul cel mare pe care avea să-l primească cel care ieșea kaieri după „kureșul” organizat de mire, ce avea loc după vestita konușma (petrecerea tinerilor necăsătoriți). Povestea primei iubiri interzise (pe atunci) dintre o fată de tătar și un fecior de românaș (auzită de la bunicul), am scris-o în romanul „Tătărușca”/ed.eLiteratura 2016. Când am citit „Victoria de la Oltina” a lui Paul Anghel, am fost surprins să aflu povestea străbunicului meu Stoenciu Cicu, tată-l lui Stoenciu Gheorghe, bunicul după tată. Scriitorul Paul Anghel îl întâlnise prin docurile de la Oltina, ca refugiat bulgar. Venise cu familia în sat de la Mârleanu (azi Dunăreni). Se spune că străbunicul lăsase în urmă o poveste de dragoste nelămurită. Bunicul, Stoenciu Gheorghe, a fost cel care mi-a călăuzit „povestea scrisului” mai daparte: „Doar noi murim, povestea rămâne!” – îmi spunea. Bunicul după tată avea ochi albaștri și părul alb cum îmi închipuiam că îl are Dumnezeu. Închipuiți-vă un bătrânel ale cărui pleoape dădeau un troian de amintiri de o parte, atunci când vorbea. Era mare „geambaș de cai”. Bunicul, pe nume Stoenciu Gheorghe, era căsătorit cu Elisaveta şi a avut șase copii: Ion Cicu (tata), Voicu Stoenciu, Maria, Paulina, Sava şi Ilie Stoenciu. Dar de ce îl chema pe tata, Cicu? Enigma mi-a dezlegat-o bunicul. Tatăl lui Stoenciu Gheorghe (al bunicului) era Stoenciu Cicu, venit dinspre Bulgaria şi stabilit o vreme prin portul dunărean, Oltina. Străbunicii mei veniseră în Tătaru (fost Azaplar - de-l ştiam de satul chinuiţilor), de la Dunăre, din Mârleanu. Bunicul, înainte de cooperativizare, avea cai şi căruţă, făcea negoţ cu gaz şi sare, cherestea, etc. Pleca prin Muntenia, ori Bulgaria, de aducea alte produse. Nevrând a intra la CAP i s-a înscenat că deţinea armă în casă. Au venit „băieţii – cu zel de la celula de partid”, prin ’52 şi i-au băgat un pistol în haine, în timp ce doar bunica era acasă. Apoi au descins la locuința bunicului şi l-au arestat, dar în loc de judecată, l-au trimis la Canalul pe care îl construia Dej. A stat acolo aproape doi ani. Când s-a întors de la Canal, familia i se destrămase. Cum atunci tatăl bunicului era pe moarte, moșu' Cicu l-a chemat la căpătâi pe bunicul (fiul lui) și ultima dorință a fost ca tata (primul copil), să-i poarte numele. Bunicul l-a luat de mână pe tata (era déjà însurat cu mama care-i purta numele de Stoenciu) și la notar i-a schimbat numele în Cicu. Mama a rămas până la moarte, tot Stoenciu. Drama familiei bunicului a rămas scrisă în romanul meu „Copil din flori”/ed. Editgraph 2017. La bunicii din partea mamei mergeam mai rar. Bunicul dinspre mamă, Ivanciu Neagu, era fântânarul mahalalei noastre. El o îngrijea. Mă speria gândul că trebuia să coboare legat de un lanț, la peste 70 m în fântână, pentru a descurca pânza încolăcită de pe fulia motorului cu care scotea apa. După bunicul Neagu din partea mamei... moș Enicuță paznicul stupinei ce o îngrijea unchiul Nicolae (fratele mamei), moș Dogaru (vestitul făuritor de butoaie), tanti Lina vestită prin „tabieturile” ei de a ne povățui pe noi copiii, nea Șucuri meragiul satului, care ne-a prins la furat de morcovi pe tarlaua CAP-ului, învățătorul Amet Burhaledin din primele clase, nea Floricel lăutarul, vestit la vioara ce învârtea horele în sat, moșu’ Stan fierarul, moș Tucă vestitul grădinar, nea Lixandru cu vestitele lui lubenițe, cârciumarul Refic și Iancu șchiopu, șeful cooperativei Servet și mulți alții, au fost acei oameni risipiți într-un sat de câmpie în care m-am născut și au devenit eroii din povestirile cărții mele „Azaplar” ed. eLiteratura 2015. Prin 1982-‘83 părinții mei au încărcat ce mai aveau prin casă, într-o căruță, și s-au mutat lângă cele două surori ale mele din Mereni. După treizeci de ani, ca urmare a invitației celor de la Comunitatea Tătară din Constanța, în special a scriitoarei Güner Akmolla, pentru a participa la festivitatea dedicată poetului tătar Negip Fazîl Mehmet, de „Ziua școlii” (care-i poartă numele), am fost pe strada copilăriei şi nu am mai recunoscut unde sunt. Acesta să fie satul meu? Aceasta să fie uliţa copilăriei? Dar, ce-aţi făcut – o timpuri! – din casa copilăriei? A fost de-ajuns o clipă, să cred că am rătăcit uliţa. Dar, când am privit spre capătul uliţei, acolo unde ştiam, cândva, că se afla transformatorul electric ce alimenta partea noastră de sat, şi l-am zărit tot acolo, în capătul uliţei pe care stătea bunicul, am răsuflat uşurat. Deci, nu mă rătăcisem. Dar unde erau salcâmii şi corcoduşii de la poartă? Unde era cuptorul din chirpici, plita pe care mama fierbea mâncarea, unde erau duzii? Dar nucul ce trona falnic, tânăr, viguros, în mijlocul viei? La umbra lui plănuiam cărţi, care să îmi aducă gloria, cândva; iar nucul din grădină era şi copacul în care plesneau visele peste noapte, iar eu nu aveam decât să dau fuga, dis-de-dimineaţă, să scutur pomul şi să mă acopăr de glorie. Oare, de ce mi se arăta el în vise, făcându-mi semn cu crengile, de parcă ar fi spus: „Lasă, nu fi trist, ne mai întâlnim noi”… Şi, acum, unde plecaseră cu toţii: corcoduşii, salcâmii, zarzării, nucii, duzii?... Ce-i cu pustiul din curtea noastră şi din împrejurimile de aici? Nu sunt la casa copilăriei? Ba, sunt. Privesc spre casă, acolo unde parcă m-aş fi aşteptat ca mama să mă întâmpine, în linişte, aşezată pe pragul de la balconul din faţa casei, cu urechile încordate spre zgomotul străzii, de unde, ar fi trebuit să apar, odată şi odată, de prin sat, căci mama era nevăzătoare. Dar dispăruse balconul cu cele două coloane văruite în alb, dispăruse grădiniţa cu flori din faţa casei… Am privit în stânga mea şi n-am mai recunoscut fereastra prin care m-aş fi aşteptat să-l aud (din camera de zi) pe tata, cum ducea, ca altădată, cavalul la gură, de se porneau cântecele, singure. Că până şi câinele, care se strecura tiptil în tindă, bătea darabana cu coada pe podea, în ritmul doinit al cavalului. Amintirile îmi fug, iar înapoi, la anii aceia când bubuia pământul sub tălpile lui neica Zaharia, sub torsul cavalului în care doar sufla tata: „Tii, măi fecior! Tii, măi băiete! Aşa, zi-i măi fecior, para mamei ei de viaţă!” Juca şi striga neica Zaharia, după cavalul tatei, din ce în ce mai îndârjit, parcă în necazul vieţii care nu-i arătase nicio bucurie. Şi, iată-mă, singur, singurel, cu aceste „nimicuri fermecate”, în amintiri. Dar mă simt furat de nostalgia unui trecut în care aş vrea să mă întorc. Și mă gândesc la fiul de împărat rătăcit, alergând după un iepure schiop pe un alt tărâm al tinereții fără de bătrânețe și viață fără de moarte. Acum, când scriu toate astea, închid ochii în încercarea de a-mi reaminti acele timpuri. Mâna care scrie rămâne, o vreme, suspendată în aer. Oare, ce mi s-a furat, de-a lungul anilor, de nu mai pot folosi lanterna magică, cu care, pe atunci, imaginaţia lucra fără nicio chemare?... Un cântec de demult (scris în cartea mea de debut „Cu marea în suflet” ed. Rafet 2005), îmi sună, acum când scriu, în urechi:
„Azi, sub cerdacul cel
vechi, doar mă-ngână
hulubul sălbatic, cu
viersu-i ciudat.
Din lumea aceasta,
bunicu-i plecat,
la zarzării plânşi
doar norii se mână,
dar dinspre bolţi,
sau undeva-'n empireu,
răsună și-acum,
cântecul bunicului meu…
<<De friguri
zaci şi te scoli,
Dar de asta, zaci şi
mori… şi mori!>>”
Las
deoparte stiloul și recitesc, încă odată, cele scrise, aici. Mi-e sufletul
greu. Ca al eroinei Meggie (din Pasărea
spin de Collen McCullough), care-i spunea lui Ralph: „Suntem ce suntem,
asta-i tot... Fiecare își cântă cântecul, convins că este cel mai minunat
cântec pe care l-a auzit vreodată omenirea”. Pasărea cu spinul înfipt în piept
din cartea lui McCullough, nu știa ce legi implacabile o condusese la
sinucidere, dar își începea pentru noi călătoria pe care avea să o sfârșească aruncându-se
într-un spin, știind că va muri cântând. Dar noi, noi cei care ne implantăm
singuri spinii în piept cu fiecare rând scris despre trăirile de odinioară, noi
înțelegem că și visele se destramă și, în final, nu vom descoperi decât muțenia
nesfârșită a cerului?
* Articol apărut în revista din Constanța: AGORA/ nr. 87-88 noiembrie 2022
Tudor Cicu
(membru USR Filiala
Dobrogea/2009)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu