Cuvânt înainte
(opinii de lector și impresii) la ediția a V-a
„Arta
nu poate ieşi decât din mulţimea detaliilor... din descrierea migăloasă a
lumii” (îl citez aici pe Th. Mann). Dar, cel puţin, toţi învăţam, că „scrisul
este cea mai însingurată meserie din lume. Şi cea mai grea”. Cei plecați din
casa copilăriei, ori de pe băncile școlii, cum sunt acești participanți la
concursul organizat de Liga Scriitorilor din Buzău („Copiii din Țara Dorului”/ediția a V-a), se întorc mereu, fie și în
vis, acolo. Socrate spunea: „O viață neexplorată nu
merită trăită!” Iar Omul-care-scrie o face în scris, cu toate gândurile lui
aflate deasupra unei coli de hârtie. De aceea spunem: povestea scrisă este un
produs al vremurilor trăite. Depănată astfel (aproximativ ca pe o pildă, sau o
întâmplare), povestea făuritorului de povești are sens atâta timp cât spunem
povești pentru a trăi. După ce și-au spus povestea și oamenii pleacă dintre
noi, povestea lor rămâne, dar nimeni nu se mai întoarce la fel în copilăria
lui. Și mă gândesc că relația noastră, de prozatori/poeți,
cu lumea ori natura, este spațiul care ascunde atâtea sensuri ale limbajului.
De fapt, ocolind ceea ce ne desparte de lume și natură, e comunicarea care ar
putea fi intens marcată de tăcerea ce ne ține împreună înlăuntrul misterului
care învăluie locuirea noastră cu nevăzutul și nespusul pe care l-a vrut rostit
Luca (9.58): „Vulpile au vizuini și păsările cerului au cuiburi, dar Fiul Omului
n-are unde-și odihni capul”.
O știre venită din
statistică deja mă pune pe gânduri: zice că procentul românilor care citesc o
crte pe lună este sub 4%. Și întrebarea firească, vine și ea: nici elevii nu
citesc? Sau, dacă au renunțat la cartea scrisă, recurg tot mai asiduu la A.I.
Și atunci, înțelegem că dacă elevii încep să se bazeze pe aceste tehnologii
pentru a-și rezolva sarcinile școlare, nu cumva riscă ei să piardă din
dezvoltarea abilităților esențiale: atitutine critică față de lectura unui
text, analiza și sinteza informațiilor puse în comentarii, iar toate nu cumva
conduc la formarea unui mod greșit de a gândi și a înțelege lumea? Elevii
trebuie să înțeleagă că tehnologiile trebuie să completeze procesul lor
educațional nu să-l înlocuiască cu totul. Atunci când scriu un eseu sau un text
în proză ei trebuie să vadă că acest scop trebuie să le ofere o perspectivă
profitabilă de a reține un alt cititor asupra celor redate de el în acel
spectacol al gîndirii proiectată pe un fundal al receptării imediate. Acesta
este și scopul organizatorilor de concursuri literare, de a descoperi o nouă
generație de îndreptățiți ai scrisului pe care să-i legitimeze într-o antologie
supusă unei lecturi estetice. Fiindcă te poți uita în două feluri când privești
pe o fereastră: dinăuntru, ori dinafară, depinde unde te situezi. Fiindcă, să nu ne temem
să rostim vorbe mari: capodoperele artistice ale umanității au arătat că o lume
ficțională propusă de scriitor ar fi soluția la cea prezentă, că acolo, la masa
de scris, omul-care-scrie își pune întrebări și se frământă să găsească soluții
pentru o lume mai bună. Ne întrebăm: oare scrisul cărților poate alunga suferința
popoarelor rătăcite, masacrele și războaiele? Poate că nu. Insistența, însă, e
ca picătura care sparge stânca. Iar scopul vieții oricărui om este să-și
descopere propria identitate. Iar noi, organizatorii, să-i descoperim pe cei
care au în bagajul cu care au pornit la drum, au o lectură solidă și, odată
porniți la drum, nu vor abandona pe parcurs. Fiindcă literatura se naște din
literatură nu din contexte oarecare. Câtă trăire, atâta literatură – îmi spunea
cineva.
Și din tot ce am ținut
să le spun în acest cuvânt înainte am vrut să redau povestea celui-care-scrie
la masa de scris și că odiseea lui e una asemănătoare cu povestea lui Oedip cel
urmărit de un destin al suferinței, un destin care nu acceptă că din suferință
se va naște, poate, un timbru al speranței, doar că așa și-au dorit zeii. Iar
pe măsura scrierii acestor „întâmplări” reale din viață, întâmplări închipuite,
S.F., ori gânduri răzlețe, ficționalitatea se produce treptat, acumulând în mod
gradual senzațiile și povestea celui-care-scrie, în singurătate, precum și
drama vieții lui (sau a eroului creionat) pornește de la reperele unei
realități identificabile.
Trecând, acum, direct la
textele celor mici, aici e de reținut că în viaţa unui copil, mai ales
„cutezător și îndrăzneț să își depene povestea”, să precizăm că nu se află doar
un singur fir narativ, în tematica abordată, ci mai multe, însă amestecate,
întretăiate, reînnodate. Greutatea, chiar imposibilitatea, de a alege ceea ce
este mai aproape de sufletul cititorului, este de a-l alege pe cel
semnificativ, dintre cele multe, fără vreun înţeles venit anume în viața lui.
Între amintirile unora, despre oamenii din satul copilăriei, despre
întâmplările lor, despre chipul mamei, al tatei ori al bunicilor şi ceea ce
reprezintă astfel de momente pentru traseul lor în viață... mi s-ar fi părut
firesc ca măcar unul dintre cei prea mulţi care au plecat să se bată cu LUMEA
şi pleacă mereu... mereu gata a porni o nouă bătălie cu armele scrisului (în
proză, dar și în poezie), să se ridice deasupra tuturor. Și chiar unii dintre
acești micuți autori mi-au atras atenția prin texte scurte, concise și cât mai
restrânse, care au înțeles că, chiar și mai succint, textul poate surprinde
dispoziția naratorului față de temele existențiale (viața, copilăria, iubirea,
năzuința de a visa, lumea înconjurătoare cu magia ei etc.), ceea ce aduce
textului acea notă de meditație, de contemplare și melancolie care îl prinde,
altfel, de „gulerul hainei” și pe cititor. Iată câțiva dintre ei: Anais-Elena Burlacu cu textul „Dincolo
de cuvinte”, ne redă povestea Sofiei, o fetiță tăcută, dar care avea un
cățeluș, două pisici alintate și un hamster pufos, cărora le vorbea. Într-o zi
s-a trezit că și animăluțele îi vorbeau pe limba lor și se înțelegeau de
minune, fiindcă toate erau făcute din iubire. Acest fapt nu a trecut neobservat
într-o excursie cu școala la un parc cu lacuri, unde Sofia a auzit „glasul” mut
al unei lebede care îi cerea ajutorul pentru puiul ei prins între trestii.
Plină cu tâlc, fantezia lui Tudor Colda
din textul „Îngerul meu păzitor” ne dă un frumos eseu dedicat mamei. Se simte
iubirea pentru ființa care seara îi spunea nelipsitele povești și reținem
fraza: „Niciun loc nu e mai cald și mai sigur decât lângă mama”. Cu alte
cuvinte, mama este „cea mai frumosă poveste pe care o trăiesc zi de zi”. Radu-Cristian Lazăr cu „Vreau să fiu
fericit”, scrie povestea unui băiețel pe nume Luca, tare mofturos și nemulțumit
cu școala. Ideea de a scrie pe o bucată de carton, în grădina sa, „Vreau să fiu
fericit” este salvatoare: De aici încolo toți păreau că îi știu taina și voiau
să-i intre în voie. Și asta, fiindcă, în fapt, Luca „fugea de o lume care
uitase să întrebe ce simte un copil”.
La secțiunea reportaj, după părerea mea, proza
pendulează între arhetipul animus al rațiunii și spiritului autobiografic, și
mai reținem că „din acest tangaj”, pe apele mișcătoare ale reportajului
literar, autorii îi conferă și cititorului sentimentul coparticipării la
interpretare şi imaginaţie. Și în acest domeniu al genului, mulți vor fi
aceia care au tot crezut că mâna cu care scriem e prinsă de pământ printr-un
simplu joc de degete și că se poate reda oricum priveliștea oferită într-un
reportaj, chiar fără prezența lor directă la acțiune, ori cunoștințe deosebite
pentru cei care te citesc. Și înțelegem că nu-i așa. Nimeni nu se bucură în
zadar, nimeni nu se întristează în zadar fără să cunoască (dintre toți cei
cuprinși în această antologie), toate tainele scrisului unui reportaj, dar
celor mai curajoși și talentați dintre ei, plecați fiecare pe un drum al lor se
cuvine să amintim. Astfel Alexandra Gheorghe cu „Visul regal, pierdut printre dealurile
Buzăului”, ne duce „undeva, între pădurile dese ale Ciolanului”, locul pe care
Carol I voia să-l caute pentru reședința regală de vară în anul 1866. Apoi, mai
la 50 km de Buzău pe Valea Slănicului e Meledicul, muntele de sare cu lac și
apă dulce, unde regina Elisabeta ar fi dorit ridicarea unei construcții, care
nu s-a mai ridicat ca urmare a trecerii în neființă a arhitectului Savigny.
Când îmbini documentele istorice, micile întâmplări nedorite de epocă cu
frumusețea descrisă a locurilor, reportajul are tot ce-i trebuie. Maria
Iosana Ghilea cu „Scrisori pentru mama, semnate cu dor” este un duios
reportaj despre copiii rămași acasă în România și crescuți de bunici, fiindcă
părinții au plecat să lucreze în străinătate pentru a le oferi o viață mai
bună. E un reportaj în care sufletul i-a lăcrimat autoarei pe coala de hârtie.
Pentru că cei rămași prizonieri în „Țara Dorului” (acasă) „nu se se vindecă cu
bani... se vindecă cu întoarceri acasă și promisiuni ținute”. Mara-Elena
Untea cu „Viața oamenilor în timpul războiului ruso-ucrainean”, pare un
reportaj scris chiar în orașele dărâmate și bombardate de nebunia oamenilor.
Elevul de 15 ani Ilia arată în discuția cu cel care scrie reportajul, că
războiul și grozăvia lui l-a maturizat prea devreme și nu i-a mai lăsat timp de
copilărie și adolescență, că până și visurile copiilor din Ucraina „poartă
veste antiglonț”.
În proza elevilor de
gimnaziu observăm că încercările lor de a zări de-o
parte și alta a ferestrei de care aminteam, umbrele celor ce trec încolo și
încoace, fericiți că rămân în scena ridicată de micul prozator, în lucrarea prezentată aici...
e visul celor destinați să rămână singuri, dar neînvinși, la masa de scris. Ana Maria Baniță cu „O candelă
aprinsă-n întuneric”, ne pune dinainte povestea tristă a lui Alex care și-a
pierdut mama într-un accident, tatăl îl părăsește și rămâne în grija bunicii,
care îl lua cu ea la biserică. Aici în fața icoanei Mântuitorului, Alex a
simțit căldura mamei (de dincolo de Ceruri), trimisă de îngeri să-i „aline
toate durerile”. Legătura lui Alex și Dumnezeu e descrisă ca fiind „adânc
înfiptă în sufletul acestuia”. Andra-Elena
Caloean cu „Lumea de dincolo de somn” e povestea unei fete de 14 ani care a
găsit o carte în podul bunicilor și acolo, notată, fraza: „Nu uita niciodată să
crezi”, frază care îi va marca viața. Această credință îi va purta visele prin
lumi magice. Emilia Manole cu
„O întâmplare neprevăzută” ne oferă o lecție de bunătate și bună-purtare între
semeni de vârste diferite. Daniel
Pașcalău cu „Sub cerul de acasă” ne aduce povestea la fel de tristă a unui
copil crescut la țară la bunici, iar dorul de părinți îi este alinat doar de
scrisorile care circulă dintr-o țară în altă țară. Se simte tristețea din
întrebarea copilului: „când se va întoarce cineva acasă?” Eliza Rosanna Tiu cu „Speranța de catifea” ne poartă prin descrieri
de epocă într-o povestire s.f. cu personaje de epocă și durerea unei copile
rămasă printr-o întâmplare nefericită a vremurilor de atunci, orfană și crescută
la orfelinat. Acolo devine vedeta prichindeilor cărora le spune povești și, cu
ajutorul unei cărți de bucate găsită în podul orfelinatului, gătește copiilor
bucate alese de Crăciun. Povestea are un hapy-end fericit, copila e salvată din
orfelinat de tatăl ei dispărut pe timpul ciumei și întors abia acum, își
recapătă statutul dinainte și devine o scriitoare celebră. O poveste la granița
dintre s.f. și realismul magic, și scrisă cu talent.
Amintim doar în treacăt
despre proza elevilor de liceu întrucât, pe vremea când erau în clasele
gimnaziale, mare parte dintre ei au participat la aceste concursuri și s-au
remarcat încă de pe atunci. Cronicarul acestor rânduri se încumetă în analiză pe spaţii
mai mici despre ei, aici: dar creionarea eroilor (în cazul prozei) devine un
joc pe care autorii îl joacă cu plăcerea narării și asta a şi fost dorinţa
autorilor, ca mesajul să ajungă la destinatar. De exemplu: Alexandra Gheorghe cu „O inimă în valiză” își spune povestea care a
început ca un vis și „visul pare să se împlinească”. În acest text confesional
e lumea celei care scrie tot ce simte într-un jurnal și lumea cărților dintr-o
bibliotecă. E și un mesaj către prietenie și salvarea sufletelor prin lumea
cărților. O povestire scrisă cu inima. Anamaria
Silivestru cu „Inteligență și rațiune” atrage atenția asupra frazei rostită
de un profesor la lecție: „Nimic nu e întâmplător în această lume”. E o lecție
despre cunoștințe în fizica cuantică, iar ideile desprinse din acea lecție îi
va schimba modul de a gândi și se purta cu semenii din jur. De altfel e
confesiunea unei eleve destul de silitoare, dar nu prea încrezătoare în
credința cu care mama ei încearcă s-o aducă pe un drum sigur și corect în
viață. Mai amintim aici pe Maria Iosana
Ghilea cu textul „Cine sunt?”; Bianca
Andreea Nica cu „Pierduți fără speranță”; Alexandra Pantole cu „Copiii din Țara Dorului” și Alexandra-Iulia Zecheru cu povestirea „Unde
ești copilărie?”... dar sunt și alții elevi merituoși și îi veți găsi în
antologie, spre a vă încânta.
În
încheiere, trecând la poezie, doar amintim pe Ștefan Radu cu poezia „Primăvara”; Marian Radu cu „Vara”; Amedeea
Breazu cu „Țara inimii mele”; Filoteea
Ciobanu cu „Fulgi de nea”; Mihaela
Ciumacenco cu „Leagănul dorului”; Bianca
Bocioc cu „Speranțe deșarte”; Diana
Călinoiu cu „Dor de tine copilărie”; Maria
Iosana Ghilea cu „Leacul din primăvară”; Iancu Mălina Rianna cu „Atât de multe lucruri știu, și-atâtea de
puține”. Dar aș menționa și cele spuse de poeta Nora Iuga (undeva), că „poezia
este asociată cu visul”, cam ceea ce arătam odată și eu, pornind de la o
cugetare freudiană a delirului și viselor care se nasc din astfel de refulări.
Percepția poeților trebuie să aibă ca precondiție totalitatea unor trăiri
responsabile de un astfel de mister, dacă ținem seama că omul chiar se naşte
îngrădit şi îşi trăieşte continuu zădărnicia unei aspiraţii către viaţă. Ne
face plăcere să gândim poezia ca pe una din fugile muzicale ale lui
Bach, muzician cu virtuţi şi îndeletniciri muzicale îngerești. Altfel, lăsate
slobode în ghilotina întâmplării, cuvintele şi-ar putea pierde orice
individualitate semantică. Pentru că, prin alegerea formei pe care o dau
înrămarea cuvintelor în matricea poemului, poetul are o a doua tendinţă de a
oferi cititorului un şir de imagini vizuale, intuite, prin cuvintele care îl
exprimau, în accepţiunea sa. Altminteri, fluxurile şi refluxurile pe care le
poate transmite, această rostuire în pavaj versic a cuvintelor, nu
fac decât să transmită, fără să semnifice, limitele codificate ale limbajului poetic şi, par a depinde mai curând de simboluri decât de
nevoia noastră de mister.
Președintele
Juriului,
Tudor Cicu
membru
în Uniunea Scriitorilor din România
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu