cineva ne va da cheia

 

cineva ne va da cheia

 

tocmai acum m-am apucat eu să caut o corabie

gata să plece în larg

pe bezna asta, spui tu:

„acest drum este o altă lume...

tocmai asta te va pierde;

dragă prietene îți spun cu teamă,

pescarul de sub pod

simte că întunericul nu e patria lui ca și marea”

așa zic și eu

dar e greu să îmi trec în jurnal

tot ce aș vrea să-ți spun la întoarcere

va pieri până la urmă ca fumul

așa și cu nopțile în care trăgeam înfricoșat perdeaua

iar visele continuau să urce prin hornuri de case

ca niște năzăriri ale mele.

în acel septembrie mai spui tu

s-a pornit ca o furtună de păsări, povestea noastră

da, au fost și zile ciudate, mi-ai spus

pietrele din drum,

umbrele care nu-mi părăseau camera

căile șarpelui în iarbă

arătau că fericirea nu e pentru toți -

răsuna sub lună ca un râs provocator totul.

„în orice teamă, îmi spunea pescarul acela,

fiecare deține un secret important

care odată și odată ne va bate discret în fereastră

și cineva ne va da cheia...”

cum și ultimele nedumeriri de pe buzele lui Hamlet

vor avea, pesemne, o dezlegare la drum.

 

spune-mi...

 

spune-mi...

 

sub un plop am urmărit noi umbra vulturului pe cer

atunci m-am apropiat eu de marginile lumii

și am simțit tristețe

și toate gândurile mele s-au strâns

la streașina ochilor tăi

ca sub o cădere de pietre

dar m-am ghemuit sub frunza din palma ta

ca puii de rândunică în cuib

să-ți ascult povestea.

„eu visez noaptea, mi-ai spus

uite, aici vorbesc eu cu păsările

și mă rog ca rugăciunea să ajungă ca ploaia pe pământ

prelung îmi bate

ca un clopot inima în seara asta;

spune-mi doar că mi-ai găsit cuvintele într-o carte

că la capătul ei mă aștepți

precum o apă care să mă atragă în adânc.

sau spune-mi orice

că poeții s-au lăudat cu un vis,

ori cu un pod care să treacă prin gândurile noastre...

că pentru tine ridicarea acestui pod e însăși viața

și atunci am să tac

mă așez

fac focul

și îmi las să zboare imaginația

ca într-un tablou de Goya

privind în urma ta cum ai să-ți porți pașii

în acest poem ca și umbra acelui vultur.

poem de toamnă (II)

 

acum pot înțelege

 

aici sub mesteceni poți scrie versuri

să-ți ascunzi gândurile ca domnul Esenin

și cuvintele pe care nu mi le-ai spus,

dar îmi e bine, zici tu

când poemul se topește în mâna ta

ca zăpada

cum spunea și Ania în livada lui Cehov

chiar lui Trofimov:

„Haidem la râu. Acolo e bine!”

uite, îmi pun ca pe tarabă amintirile

tu nu te speria

eu am văzut toate astea, mă crezi?

fiindcă în această noapte luna mi-a făcut cu mâna

ca Aniei în actul al doilea.

oare nu e de ajuns

să te știu prin atâtea povești imaginare,

ca nici ochiul să le culeagă,

nici sufletul să le țină minte

ori pentru o așa vindecare nu e nevoie de ierburi

și pesemne și teama m-a cuprins

că doar tu ai rămas în depărtarea aceea

unde ploaia înfășoară aceste gânduri

din bezna în care îmi aleg cuvintele

ca să-ți răspund.

 

poem de toamnă...

 

într-o zi

 

se apropie toamna...

însă de mi-ai fi spus:

„de cum ai împins fereastra

ploaia de toamnă m-a lovit”...

în urma ta ți-aș fi coborât până și cerul.

dar o să ne amintim cum într-o zi

am visat să urcăm până sus

acolo unde țel are doar omul

și ochii tăi se asigurau de fiecare dată,

de cum am împins eu fereastra, să-ți văd chipul.

ai fi înțeles atunci că cerul poate fi atins

cum în fiecare dimineață, din mine

pornesc atâtea tăceri

multe sunt și cele în care ne-am ținut mâinile

și-ți spuneam:

 „ce cal alb, hrănit la tipsia cu jăratec

ți-aș fi pus dinainte”

dar despre lumea aia, acum se vorbește tot mai puțin

ca și cum într-o sticlă aruncată în mare

cineva va afla într-o zi

povestea noastră.

o să vină cândva și vremea să ne salveze cineva

până să fi visat toți ceva mai frumos

unii chiar vor spune,

uite, și-au făcut curaj amândoi

și când au găsit fericirea

într-o zi au plecat toți...

uneori la fereastră, unii încă mai zăresc

o singură femeie, visând.