Tableta omului aflat între noroc și nenoroc (12)

 

Tableta omului aflat între noroc și nenoroc 

 

     M-am întrebat într-o zi aflat puțin în derută la masa de scris dinaintea foilor unui manuscris început cu câțiva ani înainte și apoi abandonat: pentru cine să mai scrii, când nu mai vezi pe nimeni dincolo de foile tale? Și m-am văzut precum Oedip mergând pe drumul dintre Teba și Delfi prin deșert și încă nu a ajuns la acea răscruce unde îi va surâde norocul. Cred că ați ghicit că mă gândeam la răspântia unde legenda spune că l-a întâlnit pe tatăl său Laios, fără să-l recunoască, iar dintr-o ceartă l-ar fi omorât, așa după cum îi și prezisese Oracolul. Și cred că m-am și văzut în mijlocul Tebei, taman când Oedip bătea toba în gura mare strigând: „Ei, ce mai așteptați, alungați-mă, siliți-mă să-mi scot ochii și pe urmă îmbrânciți-mă pe poarta cetății ca să-mi ispășesc vina”. Sigur că în memoria mea rămăsese povestea spusă de Eschil în „Cei șapte împotriva Tebei”, că tatăl lui Oedip, Laios, cunoscând profeția Oracolului din Delfi, îl abandonase pe muntele Citeron cu picioarele rănite și legate, în speranța că profeția Oracolului nu mai avea să se petreacă. Ajuns printr-o întâmplare fericită la curtea regelui Polibos, devenit adult, Oedip pornește spre Delfi pentru a consulta Oracolul care a pronunțat teribila profeție cum că are să-și ucidă tatăl și are să comită un incest cu mama sa. Grozăvia oracolului nu numai că l-a speriat, dar l-a și determinat pe Oedip să nu se mai întoarcă în Corint la curtea lui Polibos pe care îl considera tatăl său. Legenda spune că în împrejurimile Tebei se afla Sfinxul care îi teroriza pe toți cei care nu aveau cum să-i dezlege faimoasa ghicitoare: „Cine e ființa cu patru picioare, apoi cu două și apoi cu trei, dar cu un singur glas și cu cât are mai multe picioare, cu atât e mai slab?” Oedip dă răspunsul la ghicitoarea Sfinxului, spunând că acesta e OMUL... și astfel tebanii îl pun, conform făgăduielii date pe tron și îi încredințeză mâna Iocastei, profeția Oracolului fiind astfel îndeplinită. Noroc că în toată povestea asta cineva a avut ideea să amestece destinul. Iar destinul are atât părți ale norocului, cât și părți ale nenorocului. 

     Scriind cele de mai sus mi-am amintit de o scenă din „Donul liniștit” de Mihail Șolohov, când Duniașka primi știrea că fratele ei, Grigori, rănit în război, va fi demobilizat și trimis acasă. Scena, care se petrece între ea și soțul ei Mihailov ne pare, acum, neverosimilă. Cum adică? Un soț să-și acuze soția numai pentru că fratele acesteia nu se dăduse de partea ălor roșii și lupta de partea, na chestie, de partea cazacilor! Întrebat ce i se putea întâmpla lui Grigori (fratele Duniașkăi), Mihailov (cumnatul, deci) spune: „Ce să-l aștepte? Judecata și Tribunalul!”. Adică, îi împărtășea Duniașkăi gândul (de necrezut, între soți), că pe Grigori, chiar era posibil să-l osândească la moarte prin împușcare. Și, când spunea asta, nici măcar nu clipea din ochi. Atât era de convins și de sigur pe el. De ce mi-am amintit de scena aceasta? Pentru că, adus acasă de un car cu boi (scena seamănă cu întoarcerea lui Don Quijote, acasă, la Mancha, după neașteptatele lui întâmplări), de către o fetișcană de numai 21 de ani, văduvă de război, lui Grigori, primul foc făcut la un popas, în plină stepă, „mirosul de fum îi trezi amintiri triste în sufletul lui”. Credea Grigori că isprăvise cu războiul, că-i ajungeau toate câte i se întâmplase, că mergea acasă pentru ca în sfârșit, să se apuce de treabă, să stea cu copiii și cu Axinia...? Că ar fi avut noroc, cum s-ar zice. Vise!... Și tot o vorbă a lui Grigori mă pune în gardă cu privire la toată lupta asta fără sens, dusă între cei care continuă să scrie azi ca să dea publicului o carte (și care nu primesc NIMIC), ca mai apoi, să se retragă cu gânduri ciudate, mârâind în „bârlogul lor”: „Dacă am ține minte toate, am trăi ca lupii!” (spunea Grigori). Înțelegem că viața lui se făcuse neagră, asemeni stepei pustiite de focul războiului. Pierduse (spunea Șolohov) tot ce avea mai drag pe lume. Moartea nemiloasă îi răpise totul și îi dărâmase toate visele. Ajuns printre dezertori (ai unei părți, ori alteia), ca urmare a războiului dintre roșii și albi, Grigori îl întrebă la un moment dat pe căpetenia Ciumakov: „Încotro vrei să pleci?” Acesta îi răspunde nefiresc: „Să-mi caut alt trai mai ușor. Poate că mergi și tu cu mine?” Grigori are un răspuns dezarmant: „Nu, du-te singur!”... De unde acest gând al lui Grigori? Din acel moment el nu va mai ști decât un drum: unde l-o duce norocul! Căci fiecare (nu-i așa?) merge de unul singur pe drumul lui. Care e... nu se știe! Dar, vorba lui Ciumakov: „Viață e asta?” Iată de ce a zis Baudelaire că destinul își râde și de infern și de cer. Și nemaiașteptând să vină primăvara când poate avea să se dea amnistia, în pădurea unde era ascuns alături de alți dezertori, Grigori ia hotărârea să plece spre casă, deși nu știa ce avea să se aleagă de soarta lui. Ajunși la sfârșitul romanului constatăm că lui Grigori i s-a împlinit visul, după atâtea și atâtea nopți de nesomn. Acela de a se afla ajuns la capătul drumului chiar la poarta casei sale, ținându-și fiul, pe Mișenka, în brațe... Dar spre nenorocul lui, îi mai rămăsese doar să viseze lângă casa lui. „Era tot ce-i mai rămânea în viață, tot ce-l mai lega de pământ și de toată lumea uriașă ce strălucește sub soarele rece” ...Era! Așa își încheie M. Șolohov cel mai strălucit roman al secolului său.

     E ceva mai mult decât o destăinuire a fiecăruia dintre noi, care vine abia acum, să sugereze câte „ceva” despre înrâurirea scrierilor și destinul lor. Alexandra Ryplei continua celebrul roman „Pe aripile vântului” de Margaret Mitchell, încercând să ne întoarcă la Scarlett şi Rhett, să ne întoarcem la cea mai frumoasă poveste de dragoste a literaturii americane. Ar fi trebuit să-i urmeze „Pasărea spin” de Collen McCullough (merita)! Şi, de ce nu, „Delirul” lui Marin Preda, rămas nescris după moartea sa, deși Ștefan Dumitrescu (în urma unui concurs, având ca temă continuarea cărții lui Preda) a scris Delirul vol II. Nu l-am citit, dar înclin să cred că e cam ceea ce a făcut Dinu Săraru în „Ciocoii noi cu bodyguard” după acel „Ciocoii vechi și noi” al lui Nicolae Filimon. E o taină în toate astea. Cum e și în povestea celor patru călugări dintr-un schit, care în timp ce își pregăteau lucrurile pentru a începe slujba s-a produs o pană de curent. Și atunci ei au început să se roage, pe rând lui Dumnezeu să se facă lumină. Primii trei și-au terminat rugăciunile, dar lumină nu s-a făcut. Și s-au aruncat la pământ, considerând că „îndoiala” credinței lor fusese pricina că Dumnezeu nu le ascultase ruga. Cel de-al patrulea, ceva mai bâlbâit și considerat mai „ușurel” la minte ca ceilalți, fiindcă tot se împiedica în rostirea ei, ținea să-și argumenteze defectul vorbirii, spunând că rugăciunea nu-i decât o pălăvrăgeală oarecare. Dar tot rugându-se, acesta s-a îndreptat prin întuneric spre tabloul de siguranțe și a reparat defecțiunea, schimbând lițele, pe rând, la cele siguranțe. Când a terminat rugăciunea s-a aprins și lumina. Avusese noroc. S-a folosit de norocul său și le-a zis celorlalți: „Vedeți că Dumnezeu și-a făcut timp să-mi asculte rugăciunea până la capăt. De azi înainte să-mi ascultați și să dați crezare, și voi, ce-i al meu!”

     Un prieten susținea (la o discuție) că ea, taina, ar urma să fie împlinită într-un orizont nu prea îndepărtat, ori într-o altă dimensiune, după care ar urma o vânzoleală în sufletul scriitorului, așa cum fac ciorile din vârful plopului uscat, în curtea bisericii, tăifăsuind despre cel decedat, se zice. Și, în timp ce spunea toate astea, gândul meu era la acel corb din povestea lui Ispirescu, venit să îmi arunce un cioc de apă vie pentru a mă trezi la realitate, atunci când era gata-gata să mă car de pe lumea asta, doar pentru că fusesem tare curios să știu când avea să vină Moș Crăciun cu daruri pe la casele oamenilor cu copii ca mine. Întâmplarea de care mi-aduc aminte s-a petrecut pe la vârsta de 5-6 ani, când abia am așteptat ca tata să facă pârtie prin zăpada de un metru și ceva ca să dau fuga la bunicul să-mi spună când avea să vină Moșul cu daruri la copii. Era în ajunul Crăciunului. Casa bunicului era la o uliță de casa noastră, așa că n-am mai așteptat ca mama să mă îmbrace bine, ca pentru gerul de afară și într-o cămășuță, și niște pantalonași de casă am dat fuga la casa bunicilor. M-am trezit a doua zi, înfășurat în pături, cu mama alături care mă frecționa de zor pe la tâmple cu oțet. Când am făcut ochii mari și am dat primele semne că revenisem la viață, mama mi-a spus că abia într-un târziu au observat lipsa mea și, știind că la întoarcerea tatei acasă, după ce făcuse pârtia, întrebasem dacă deschisese drum până la casa bunicilor, și-au închipuit încotro o zbughisem din casă. Așa m-au găsit: căzut în drumul deschis prin troianul de zăpadă, foarte aproape de casa bunicului, înghețat și vânăt tot. Când m-au întrebat ce căutam să dau fuga la bunici și le-am povestit că bunicul avea să-mi spună când avea să sosească pe sania lui trasă de cai moșul cu daruri, l-am auzit pe tata: „Mă, da prost mai ești! Ce-ai crezut, că bunicu-tău a făcut armata cu Moș Crăciun? Că s-au tras ei de brâu unul pe altul cum face moș Novac cu moș Ion Dogaru când se salută pe uliță?” Mare noroc avusesem. Și, acestor amintiri ale mele, dacă le-ar da prin cap să bea din ceea ce zeul suprem, corbul din poveste, ar arunca apa vie la dorința voinicului, ori ar vorbi ca noi şi ar vâna și ele cu arcul, cum făcea Șperlă Voinicul când se lăsase pe pământ hergelia de iepe din cer, ce minunat ar fi! Dar, na! Vine o vreme când, rătăcind printre amintiri, ţi-ajung la ureche vorbele speriate ale acelor muze măiastre: ,,Ai trecut, nefericitule, în Valea Plângerii!” Adică, te-a ajuns nenorocul din urmă. (Veți spune: ia te uită!, meteahnă de copil trăit în lumea poveștilor!) Dar mi-l închipui, la masa de scris, dincolo de foaia de hârtie şi pe cel care ascultă, alături de voinicul din poveste (și chiar transformat în el) - căutând într-o parte şi alta. Ți-l imaginezi deja, cu barba albă până la genunchi, ridicându-şi pleoapele ochilor cu mâinile... şi abia umblând (asemeni voinicului din povestea lui Ispirescu), el nu găsi decât un cufăr hodorogit, îl deschise, dară în el nu găsi pe ai săi; săltă capacul chichiţei şi un glas hodorogit, ca al Morții, îi zise: „Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă prăpădeam”. Și ăla chiar nu avusese noroc. Pesemne, un destin, ceva diferit de al legendarului Oedip, la o răspântie a vieții, ne așteptă pe toți. „Cheamă norocul în ajutor, dar dă și din mâini” spunea Plutarh. Iar la mine în satul natal era un proverb turcesc care spunea. „Nu construiești o geamie cu banii de la jocul de noroc!” Dar înainte de a pune mâna pe noroc, mai bine chibzuiește încă o dată, să nu ajungi în pragul nebuniei ca nefericitul acela din „Două loturi” a lui Caragiale. Ori a căuta o interpretare a faptelor tale, viața m-a învățat că asta e ca și cum ai căuta, în mișcarea norilor, semne viitoare ale norocului și nenorocului tău în cărțile de tarod sau ghiocul țigăncii. Și poate nu ar fi prea greu să dai frâu liber imaginației, pe o coală albă de hârtie, nicidecum să o ascunzi de alții privind doar către cer.

 

„Marile întâlniri” – de Diana Dobrița Bîlea

 

Marile întâlniri – Diana Dobrița Bîlea

 

Trecând firesc de la real la fantastic și de la cele lumești la cele sfinte, cartea scriitoarei dobrogene Diana Dobrița Bîlea „Marile întâlniri” (Ed. Editgraph, 2025) ne spune povestea tulburătoare a unei orfeline, pe numele ei Floare, căreia îi îmbracă povestea într-un destin al suferinței, un destin care pare a nu accepta că din suferință se va naște, poate, un miez de speranță. Viața ei începe chiar din clipa când, încercând să-și curme viața aruncându-se de la etajul șapte al unui bloc, îngerul mamei, de acolo de Sus, transformat într-o pasăre, o lovește peste față, aruncând-o înapoi în brațele sorții. Iar pe măsura scrierii acestor întâmplări din viața ei, ficționalitatea acumulează în mod gradual senzațiile și povestea celui-care-scrie drama vieții personajului principal al romanului, pornind de la reperele unei realități identificabile. E un text care pune întrebări și pentru credincioși, și pentru cei care încă mai șovăie în credință, dar nu neapărat cu scopul de a-l duce pe cititor pe calea religiei, cât pentru a-l avea ca interlocutor pe tot parcursul romanului în lămurirea ideii de bunătate și de salvare a sufletelor îngenuncheate de viața grea. Suflete ce urmează a fi salvate de la a renunța să lupte pentru iubire; un mesaj țintă ce trebuie să ajungă la cititori. Conflictele epice ale eroinei cu viața și cu moartea sunt de natură a pune în lumină complexitatea unui demers de psihanaliză a personajelor din roman, iar morala pe care o putem trage din „Marile întâlniri” transmite un sentiment al vinovăției celor care se intersectează în viață mereu în goana după dragostea trăită, meditată și din nou retrăită pe piscuri primejdioase.

„Există multă viață reală în roman, dar și multă spiritualitate. Marile întâlniri conduc la ideea că sufletul și trupul se pot elibera de moarte prin înțelegerea binelui și practicarea acestuia” – scrie Ovidiu Dunăreanu în prezentarea succintă a cărții, pe coperta a IV-a. Rămasă semiorfană (mama ei se sinucisese aruncându-se în mare ca urmare a asumării unui accident stupid de automobil, iar tatăl se retrăsese deja la o mănăstire din zona Iașului fără a mai lua legătura cu familia), Floare se trezește, după gestul neîmplinit de a se arunca de la balconul mătușii nenorocite de un soț satrap, direct la orfelinat, nimerind dintr-un hău al vieții în alt hău. Întrebarea mătușii – „Care va fi scopul vieții tale?”– , pusă înainte să-și dea duhul după bătaia soțului, devine un leit-motiv în viața ei de acum înainte: pentru ce să trăiască, pentru ce să lupte, să se bucure și să iubească? Prima minune care i se arată e rugăciunea „Tatăl nostru”, spusă continuu la căpătâiul unei colege din orfelinat (și pe care o readuce din moarte), pare a fi calea în viață. Dar viața se dovedește mult mai crudă: tatăl din mănăstire nu-și mai vrea fiica în viața lui. Prima tentativă de a deveni mireasă, alături de fiul naiv și ciudat al agentului de pază al orfelinatului, eșuează. Alungată direct din nuntă pe drumuri, Floare e salvată, printr-o coincidență, de un regizor care îi asigură adăpost în cabina teatrului. Aici, Floare pare a-și găsi drumul vieții jucând rolul lui Lady Macbeth. Talentul autoarei, pe de o parte, de a-și pune ideile în pagină, și diversele ipostaze și cumpeni ale protagonistei, pe de alta, este pus în evidență prin acel simț epic  dezvoltat pas cu pas în acțiunea romanului. Și la drept vorbind, cele mai bune romane ale Dianei Dobrița Bîlea, dintre cele apărute până acum, au împletit firesc ficțiunea cu realitatea, acestea fiind scrise după rețeta realismului magic. Adică se situează undeva la granița dintre real și fantastic, unde realitatea și povestea se amestecă și nu se mai pot distinge una de cealaltă (în romanul de față: vezi scenele apariției fantomei Lady Macbeth prin încăperile teatrului, când deopotrivă imaginația și fantasma dau dimensiunea magicului).  

Înzestrată cu o nestăvilită  libertate a imaginarului, Diana Dobrița Bîlea derulează scenele cu rapiditate, de la emoția nunții Floarei la alungarea sa pe drumuri, de la primii fiori ai iubirii alături de regizorul Ioan la viața de succes pe scenă, de la fuga ei în brațele lui Mirel (un tânăr arătos, dar de un cinism incredibil) la moartea acestuia și, apoi, la fuga ei cât mai departe de orașul de la malul mării, cu urmăritorii asasini ai lui Mirel pe urmele ei. Naratorul este și el un personaj mascat, care trage sforile acestei narațiuni spre întâmplări uimitoare prin care va trece Floare de acum înainte. Aici, autoarea se dovedește o bună mânuitoare de conflicte dramatice. În ciuda acestor structuri scenice, redate cinematografic, textul reușește să fie captivant pe tărâmul magiei și spiritualului, iar poveștile devin palpabile și credibile. Și ceea ce este interesant e că nu sunt create dificultăți de psihanaliză în a urmări fiecare relatare, în fapt, a fiecărui personaj analizat în parte: bunul samaritean (chinezul Lao Tzu), pustnicul Zaharia, urmăritorii interlopi, femeile ciudate din pădurea muntelui Rarău etc. Ceea ce dovedește că autoarea a demonstrat, în scriere, că ficțiunea e doar un mod de a ajunge din urmă realitatea. Întâlnirea Floarei cu pustnicul Zaharia îi asigură protagonistei o șansă în acest necunoscut univers: să priceapă atât cât îi trebuie ori că trăiește pe un fir care se poate rupe oricând dacă s-ar abate de la drumul credinței și încrederii în bunătatea sufletului uman. Ce este omul în acest mare Univers? „Ce ești Tu, Doamne? Ajută-mă să Te înțeleg! Cine să le spun că ești?” se întreabă ea după ce îl vede pe Hristos stând pe patul părintelui Zaharia, în chilia unde venise să se spovedească. Și apariția Lui acolo pare să o încredințeze, dacă încă se mai îndoia, că venise să o asigure că El nu o va lăsa singură în încercarea de a-și salva sufletul. De aici încolo numai noi, cititorii, îi putem urmări și îi putem judeca faptele Floarei, putem crede în judecata instanțelor judecătorești și a altora de tot felul, dar părintele Zaharia o asigură că nu e„omul mai mare ca Dumnezeu” și că doar El poate măsura exact dimensiunile faptelor noastre. Făcând un salt peste „condiția de simplu muritor” a omului (așa cum ne sugerează Ovidiu Dunăreanu), eroina se sacrifică de dragul credinței, salvând copii și oameni care îi apar în cale; și astfel, dramul de înțelegere atins în chilia părintelui Zaharia îi condiționează viitoarea căutare a adevărului pe calea Domnului. În final, Floare își află dragostea în brațele regizorului Ioan și al copilului ei, Vlăduț, în scenarii succesive care se multiplică și se amplifică, menținând suspansul și făcându-i pe cititori să uite să mai respire.

Vocaţia de a îmbina epicul realist cu un fantastic aproape basmic, în povestea narată (atât de intuitiv şi natural), nu poate să fie decât o vocaţie a perseverenței, care nu vine la comandă atunci când inventezi  o succesiune de întâmplări, fiindcă trebuie să ai atât maturitatea și claritatea mesajului, cât și acea pasiune crescândă pentru actul scrisului. Cineva spunea că pentru a scrie, mai cu seamă proză, e nevoie de multă viață, de multe trăiri pe toate planurile; după mine, răbdarea de a duce o poveste la bun sfârșit înseamnă conștiința propriei valori. Cred că pentru autoarea Diana Dobrița Bîlea scrisul reprezintă un angajament total, o responsabilitate de a conduce scriitura, trecând și prin dimensiunea estetică, spre eticul indispensabil vieții omului pe Pământ.

 

                                                        Tudor Cicu

 

Tableta celui care își pune întrebări (11)

 

Tableta celui care își pune întrebări 

 

     Mama, când se ruga la icoană, în copilăria mea niciodată nu mi-a spus dacă sfântul din icoană, căruia i se ruga, îi asculta ruga și îi spunea ce trebuie să facă. Mai târziu mi-a pus în mână Sfânta Scriptură și mi-a zis să învăț pe de rost verseturi din ea. Multă vreme n-am înțeles pentru ce trebuie să fac asta. Mult mai târziu am început să-mi pun întrebări. Iar una dintre ele nu-mi dădea pace și nici nu-i găseam un răspuns. „De ce să-i ierți, Doamne, când ei ți-au supus Fiul la cazne groaznice?” N-am urcat niciodată pe Golgota ca să găsesc acolo răspunsurile, dar ca orice copil crescut la mare am coborât uneori cu aceste gânduri la mine. „Iartă-i Doamne, că nu știu ce fac!” – aud dinspre Mare, când mai poposesc la țărmurile ei. De câte ori mă înfăţişez dinaintea mării, nu uit să privesc în cele patru zări ale punctelor cardinale cunoscute şi să-i mulţumesc lui Dumnezeu că mi i-a scos în calea copilăriei pe: E. A. Poe cu al său „regat lângă mare”, unde „trăia odată, de mult, o fată/Pe nume Annabel Lee”; pe E. Hemingway cu a sa nuvelă „Bătrânul şi marea” – spunându-ne tuturor – că „un om poate fi nimicit dar nu înfrânt”; apoi pe H. Melville, explicând de ce cântecul de ultim rămas al căpitanului Ahab, care se jeluia în plin ocean, va rămâne emblematic prin cuvintele sale jeluitoare: „M-ai tras pe sfoară! M-ai tras pe sfoară!” – şi – nu în cele din urmă, cum pot eu a-l uita pe R. L. Stevenson? Nici un adolescent nu-i poate ierta gestul (fie şi scriitoricesc) de a-l arunca pe bietul Jim Hawkins în grozăvia acelei mări misterioase, printre acei piraţi cu cântecul lor halucinant: „Cinşpce inşi pe lada, lui/Io-ho-ho!/Lada căpitanului”. Şi, cum să nu te cucerească unul care rosteşte atât de simplu: „dacă lucrurile merg până la spânzurătoare, atunci ştreangul e pentru toţi, auzi?” Iar după ei, au venit apoi alţii, care au împânzit zările şi amintirile mele. Întreb și mă întreb: cum poți concepe, ca în țara lui Decebal, a lui Mihai, Tudor Vladimirescu, Brâncoveanu, Doja și Iancu, a lui Horia, Cloșca și Crișan (printre cei câțiva care și-au sacrificat viața pentru țară), se găsesc azi unii care s-au specializat în arta de a ponegri și insulta țara? Au uitat numele lui Ioan Gavrilă Ogoranu, cel vânat asiduu de securitate? Acel luptător anticomunist refugiat și ascuns în munți ca mulți alții, dar el fiind ultimul dibuit și descoperit ca urmare a unei trădări dintre ai săi. Spunea Ogoranu: „Vânzarea de țară a devenit la noi o boală națională!”

     Când pui întrebări, ai sentimentul că înaintezi într-o junglă,  iar răspunsurile, fiindcă au rămas mult în urmă, iată, nu mai vin. Iar când privim în urmă, avem senzaţia că noi am mers înainte, mereu înainte, dar ceva din sufletul nostru a rămas pironit de locurile din care ne-am desprins şi ne urmăreşte cu mirare desprinderea. Cam ce vreau să vă spun acum, toate astea, seamănă un pic cu „stranietatea” senzaţiei pe care Dorian Gray o avea ori de câte ori îşi privea tabloul asupra căruia dăduse „glas” dorinţei năstruşnice ca el să rămână tânăr şi portretul să îmbătrânească. Înţelegea însă bine, că portretul deţinea şi taina vieţii lui şi, acum (privindu-l), îşi dezvăluia povestea. Unii dintre cei care, totuși, mă citesc (din cei cu un dinte, pornit să are ca rinocerul lui Ionesco, tarlaua cu barabule) mă pot privi mirat cum, arămind pe-un caier de fus, povestea mă fascinează, acum, ca şi în copilăria mult lăsată în urmă, precum odinioară pe mult iscusitul Ulise, zeiţa „Calipso, cea cu plete mari de aur,/Ce cuvântează ca o muritoare” (Homer, Odiseea). Le spun că noi cei care scriem, spunem povești pentru a ne ține în viață, în lumea asta care pare a dori să oprească planeta din mersul ei. Le aduc aminte că H. C. Andersen mărturisea că, în „O mie şi una de nopţi” găsise subiectele pentru piesele sale care au salvat la vremea aceea teatrul. Tâlcul poveştilor din piesele sale, era pus să rostească acel adevăr simplu: sănătatea, voia bună, pacea sufletului şi iubirea celor apropiaţi, toate astea sunt întotdeuna de preferat arginţilor şi aurului. Cum populația acestei țări pare a fi aruncată în două labirinturi diferite, ca într-o poveste aflată în cartea celor o mie de nopți, mă întreb: în care din aceste labirinturi sunt unii și în care alții? Tu, cititorule în care crezi că ești? Dar, să desfășurăm, pe scurt, povestea celor două labirinturi: în țara Babilonului, în vremurile străvechi se găsea un rege care și-a adunat arhitecții și constructorii și le-a poruncit să ridice un labirint de ziduri și drumuri atât de încâlcit și ciudat, încât nici cei înțelepți, nici cei curajoși n-ar fi îndrăznit să intre, fiindcă cei care intrau se rătăceau în el. La ceva timp după ce a fost ridicat, a sosit la curtea acestuia un rege al arabilor și pentru a-și bate joc de naivitatea acestuia, regele Babilonului l-a pus să intre în labirint. Se lăsase noaptea și regele arab tot nu găsise ieșirea. Atunci el s-a lăsat în genunchi și s-a rugat lui Allah, neîncetat, spre a-l îndruma să găsească ieșirea din labirint. Implorând ceasuri întregi, până la apariția zorilor ajutorul divin, în cele din urmă a găsit ieșirea. Iar când s-a înfățișat iarăși dinaintea celui care îl păcălise să intre în labirint, acel rege umilit nu s-a arătat supărat, dar i s-a lăudat regelui viclean că el are în țara lui un labirint și mai faimos și că într-o zi o să i-l arate. Și n-a mai zis altceva nimic și s-a întors în țara lui unde și-a strâns oastea și căpitanii și i-a pregătit pentru cotropirea Babilonului și prinderea regelui din îndepărtata cetate. Și povestea spune că într-o bună zi au cotropit cetatea de n-a mai rămas piatră peste piatră și pe regele Babilonului l-a făcut prizonier. Apoi legat fedeleș și urcat pe o cămilă l-au dus în deșert de l-au lăsat acolo, zicându-i: „O rege al veacului tău credul. În Babilon ai vrut să mă pierzi într-un labirint făcut numai cu ziduri și uși, crezând că ți se cuvine și ai puterea de a-ți bate joc de mine, dar a venit și timpul, cum ți-am promis, să îți arăt labirintul meu, unul fără ziduri, trepte și uși, și să ceri îndurarea Atotputernicului tău de a afla ieșirea din el”. I-a desfăcut apoi legăturile de la mâini și picioare și l-a abandonat în deșert. Acesta a tot mers înainte și înapoi prin pustiul dunelor de nisip și în cele din urmă a murit de foame și de sete. Că Dumnezeu, așa cum stă scris, odată și odată le va rândui pe toate după dreapta Lui Judecată. Cum îi spunea și lui Iov: „Cine este cel ce îmi întunecă planurile prin cuvântul fără pricepere?” (Iov 38-2).       

     Tot citind în adolescenţă, cam tot ce îmi cădea în mână, bucuria descoperirilor mele trecea printre cei dragi „precum plugarul poftitor de cină,/când ziua-ntreagă-n ţelină-i trag boii” (Odiseea, C 13, v. 47-48). Și ce ne rămâne în urmă, te întrebi tu? Poate ar trebui să-ți răspund și eu, precum poetul acela muribund al lui Lamartine: „Crezi că lebăda care urcă spre soare, mai vede umbra aripii sale pe valuri?” Dar, numărul pildelor, al fabulelor, al metaforelor (de care e capabilă viaţa să ni le ofere) e neînchipuit de limitat pe lângă aceste nenumărate invenţii livreşti, care, atenţie! - poate însemna pentru toţi, calea  pe care ne-o arătau cărțile ce ne vorbeau despre faptele Apostolilor. Și, atunci, de ce-aș fi trist?

     Tot acolo pe malul mării m-am tot gândit la acea fantastică discuţie surprinsă de Raskolnikov („Crimă și pedeapsă” – de F.M.Dostoievski), în acel local de mâna a treia. Scena are loc după prima vizită la cămătăreasa Aliona Ivanovna, când amanetează în schimbul a două bumăşti, inelul dăruit de sora sa Dunea. Discuţia aceea nu e mai puţin fantastică decât convorbirea nocturnă a câinilor cervantereşti din „Don Quijote”. Căci dacă e straniu să auzi patrupedele vorbind cu glas omenesc, nu e mai puţin straniu să-ţi asculţi propriile gânduri, rostite aşa ca din senin, de gura altuia (fie și sumegând de furie împotriva a tot ce ai realizat, parcă, împotriva voinței lui!). Spune autorul lui Raskolnikov: „Cât de ciudat se împleteau aceste vorbe cu gândurile lui”. Nu ştiu de ce, aceste imagini se împletesc cu cele ale lui Geordano Bruno (care credea), şi cele ale lui Galilei (care ştia). După cum se ştie, primul a ars, iar al doilea a retractat tot ce susţinuse cu ştiinţă în faţa judecătorilor săi. Ei, bine! Ce-l făcea atunci pe Andersen (autorul fetiței cu chibrituri) să susţină cu tărie că, din durerea cea mai aprigă poate ţâşni bucuria? Ar trebui să-i verific susţinerile lui Bulgakov, sau poate să-i mai întreb şi pe alţii. Sau mai bine să procedez ca Trigorin din „Pescăruşul” lui Cehov, cel care, la vederea pescăruşului ucis de arma lui Konstantin Gavrilovici, a exclamat: „Ah, da... Mi-a trecut prin minte un subiect... Un subiect pentru o scurtă povestire”. Şi urmează să spună povestea cu malul unui lac „al codrilor albaştri” şi fata care şi-a petrecut acolo copilăria. Dar, întâmplător (şi în povestea asta), apare un om şi, „din plictiseală” îi distruge viaţa ca şi a acelui pescăruş. Şi aici, cititorule, trebuie să cădem amândoi asupra unui aspect al discuţiei noastre: e viaţa un obiect de contemplaţie filosofică sau unul de investigaţie ştiinţifică? Și nu înțeleg avântul unora care, nici una, nici două, te și vrea vârât în labirintul pe care l-a ridicat acel rege al Babilonului. „Criticul meu anonim” - știe, că de și-ar declina identitatea, l-aș face de toată ocara, într-un dialog cinstit.  Aici (îi propun), va trebui să mai reflectăm şi noi, ca acel Ivan Bezdomnâi, poetul, din „Maestrul şi Margareta” – căruia nimeni nu-i putea lămuri în singurătatea sanatoriului în care fusese adus cu forţa, cele deja întâmplate: „...şi totuşi, individul ştia dinainte că lui Berlioz i se va tăia capul?! Cum să nu intri la idei?” (pag.143). Dar, tocmai aici e sarea şi piperul (profesorul acela misterios, care prevăzuse toate acestea), era un om care îl cunoscuse personal pe Pontius Pilat - din ceea ce povestea. V-am lansat, deja, întrebarea: M-ați văzut pe mine cu piroanele bătute în cuvinte? Atunci, cele trei cărți de comentarii literare, însumând peste 150 de scriitori contemporani, asupra cărora m-am aplecat, spre a le ușura zborul către cititori, E CRUCEA MEA.  A ta, anonimule critic, care e? S-o comentăm împreună, așa cum spunea Gabriel Garcia Marquez: că nu ești de nici un loc atâta vreme cât nu ai nici un mort îngropat în opera ta. Sau, cum profețea J.L. Borges: în veacul acesta care nu percepe de obicei altă izbândă, poetul are curajul de a propune o lirică fără mister. Cu toate că: „înainte, scriitorii căutau în primul rând să obțină interesul sau emoția cititorului”. Și atunci? La ce vă mai aplecați voi, care vă mai îndoiți? Pentru a judeca pe cineva, trebuie să-i citim cam tot ce a publicat. Dar știu că vă e greu să faceți asta, mai bine înjurați cum vă vine la gură. Ori trimiteți potopul pustiitor al furnicilor roșii care să sape la temelia casei noastre, cum citeam în cartea lui G. Garcia Marquez: „Un veac de sigurătate”. Vorba lui Marquez: „Nu se poate trăi într-o asemenea delăsare. În felul ăsta vom ajunge să fim devorați de gângănii” și „...astfel veți participa și voi, la delirul colectiv”. Și a venit vremea să mă întreb: De ce oamenii îi judecă pe cei din jur, în loc să fie ei schimbarea pe care vor s-o vadă în lume? Și un prim răspuns mi-ar fi dat Carl Gustav Jung: „Să gândești este dificil. De aceea majoritatea oamenilor judecă.’’  Și mă întorc de unde am plecat, de la Biblia pe care mama mi-o punea dinainte să-i învăț pe de rost unele versete și la Isus care ne avertiza: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Căci cu ce judecată judecați, veți fi judecați; și cu ce măsură măsurați, vi se va măsura.” (din Matei 7: 1-2).

     Iar a nu măsura corect e ca și cum ne-am mira de frumusețea hainelor împăratului (care apăruse gol în fața slujitorilor săi) și nici a vedea dezastrul care ne așteaptă pe toți (în viață, cultură, traiul de zi cu zi...), și continuă să se amplifice. Nu i-am citit romanul lui A. Camus, „Ciuma”, dar pare că nu trebuie să rămână nimic neatins de un fel de ciumă care a cuprins din nou planeta. Și atunci, cum să nu-ți pui, pe lângă întrebarea, „La ce bun poeții în vremuri de restriște?” (Wozu Dichter in dürftiger Zeit?), care aparține poetului german F. Holderlin și tu întrebarea ta? „Mai e de-un folos scriitorul în lumea asta”? Fiindcă rostul scriitorului ,în genere, nu este acela de a reproduce realitatea, ci de a o transfigura, de a-i oferi semnificații de a depăși universul concret – prin cultivrea intuiției, a revelației. Iar scrisul e o terapie a sufletului și o „amânre a morții” cum ne-a arătat Șeherezada.