cântec de pe eșafod
speram să-mi secer grâul, ca nici s-apună ziua
și hoardele de iepe să-l calce sub copite;
tot așteptând pe Godot să vină în pre-ziua,
cu marile speranțe promise de ursite.
credeam precum Novalis, că viața nu-i un vis
de m-am trezit cu gâtul sub laț pe eșafod...
iar tu-mi strigai: „e soarta! așa ne este scris,
de când fenta turbinca, chiar moartea, lângă pod”.
aruncă peste mine, lopata cu pământ
până și umbra lunei sub care doarme Hades
că tot visam iluzii, ca și vânări de vânt
ce-n fir atârnă toate, ca lupta de la Padeș.
și mă aștept să treacă pe cer Cozma Răcoare
și-n birja lui toți craii din cartea lui Mateiu
cu lumea lor pe urme, plecați cu bărci pe mare
ca Swift rătăcitorul, făcând-o pe holteiu’.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu