Fata lui moșu Stan (schiță)

 

Fata lui moșu’ Stan

                                                                     

      Aflat la dreapta ghidului, când am păşit în prima mânăstire din nordul Moldovei, mi-a atras atenţia degetele răşchirate ale acestuia îndreptate spre sfinţii zugrăviţi pe un perete, şi cuvintele acestuia desprinse din Geneza (1-26):

- Priviţi şi veţi înţelege de ce Dumnezeu a zis fericit: „să facem om după chipul Nostru”!

     Am tresărit. „Mi-ai luminat inima, taică”, sunau vorbele acelui preot Zosima, din Frații Karamazov al lui Dostoievski. Zosima îmi păruse un Iov postum. Și cred că eram cu gândul în altă parte. Nu vedeam decât culorile veşmintelor la acei sfinți, umbrele lor şi modul în care se mişcau acestea în închipuirea mea. O voce din interior mă avertiza: „Ia aminte şi la spusele celuilalt confrate, din celălalt capăt al lumii, acel preot ce încerca să te lămurească asemenea lui Diogene, despre adevărata faţă a Omului!” Avertismentul părea venit din acea noapte a destăinuirilor din „Fraţii Karamazov”, dintre stareţul Zosima şi „oaspetele de taină” Zinovie. Tocmai mă pregăteam să-i pun o întrebare, când ghidul nostru și-a lăsat mâna să cadă pe lângă trup, după care ne-a lăsat să admirăm zugrăvelile sfinţilor, în tăcere. Voiam ca cineva să pună, totuși, o întrebare; orice întrebare, deoarece am crezut întotdeauna că cel care întreabă cu adevărat poate comunica într-un fel cu alt suflet şi întreaga lui fiinţă luptă cu adevărat pentru triumful întrebării. Fiindcă e necesar uneori să existe câte un Diogene înlăuntrul nostru, care să ne arate, fie şi la flacăra lumânării, frumuseţea Omului. Fie el și unul rău la suflet și cărpănos.

     Asta m-a dus cu gândul la moşu’ Stan de la noi din sat, vecin în gard cu bunicul, şi la o discuţie avută cândva cu acesta. Mă văzuse stând sus pe cerdac în grădina bunicului şi citind cât îi ziulica de lungă.

            - Ce-ţi faci capul bostan cu atâta citanie, vezi să nu dai într-o doagă. L-am asigurat să nu aibe nicio grijă, nu eram eu în primejdia asta. Şi m-a mai întrebat: atunci, ce anume căutam cu atâta stăruinţă? M-am și gândit la Diogene, cel care locuia într-un butoi și la lumânarea pe care o ținea între degete, în strădania sa de a căuta omul în miezul zilei.

            - Omul! i-am răspuns luminat. Omul cu destinul şi trăirile lui!

      A dat din cap a uluială. Și din felul în care se îndepărta, ţâţâind din buze a mirare şi neîncredere, m-am temut după aceea ca tot căutându-l pe om să nu descopăr doar umbra lui şi multă amărăciune. Singurul copil al moșului Stan era un drac de fată de vreo șaptesprezece ani, pe cât de frumoasă, pe atât de zvăpăiată și râzgâiată. O chema Anișoara. Avea părul lung pe care și-l împletea uneori în codițe, ochii mari, negri ca murele. Maică-sa, Ilinca, o frumusețe nebună. Se auzea că o snopea în bătăi moșu’ Stan, fiindcă se ducea la ghiolul de la marginea satului și se scălda printre trestii, despletită și goală, sub privirile noastre, ale puștilor care ne scăldam ceva mai încolo. Era mare diferență de vârstă între moșu’ Stan și Ilinca, dar lumea spunea că Ilinca era nebună. Doar așa se explica de ce o luase moșu’ Stan, la casa lui, de nevastă. După câțiva ani după ce o născuse pe Anișoara, femeia lui Stan a și murit. Rămăsese doar moșu’ cu dracul ăsta de fată în casa aceea de la marginea satului, gard în gard cu grădina bunicului.

     Într-una din acele zile de toamnă, când mă duceam la bunicul, după acele nuci ce încă nu începeau a se descoji în pom, dar le dezghiocam pe loc cu briceagul, am schimbat și eu câteva vorbe cu Anișoara. Am auzit-o îngânând o melodie ale cărei cuvinte nu prea le înțelegeam. O creangă a trosnit sub piciorul meu și atunci s-a oprit din cântat, de m-a zărit în nucul aflat gard în gard cu grădina lor. Și-a dat șuvițele de păr de pe ochi și m-a țintit cu ochii ei mari și negri ca murele. Și zău că mi-a surâs într-un fel ciudat, poate unde eram cu ceva ani mult mai mic și în ochii ei păream un puști caraghios, în pantaloni scurți și picioarele goale.

            -Aha?! Tu ești ăla de ți se spune Călin Nebunul. Mi-a spus soră-ta că citești mult și că scrii pe ascuns poezii. Așa-i?

-De unde știi? m-am arătat mirat.

-Păi, nu ți-am spus? Mi-a zis Anela, soră-ta.

-Hîmmm!... Și... ce ți-a mai zis? Dar nu te cred. Păi, eu..., dar m-am bâlbâit nefiresc.

     Eram, pesemne, furios pe sora mea, fiindcă îi spusese secretul meu și acum îl știa și Anișoara, dar cel mai mult că mă trata de jos de parcă aș fi fost o gânganie, când mi-aș fi dorit ca eu să fi fost mai mare și nu invers. Aș fi luat-o de codițe și ar fi văzut ea! Părea ciudat că Anișoara mă știa sub numele cu care soră-mea Anela mă striga când era furioasă pe mine, când ne certam și strâmba la mine năsucul ca la o clovnerie de prost-gust. Văzându-mă încurcat a pufnit-o râsul. A mai spus ceva de genul: „Ce copil prostuț!... dar e, totuși, nostim!” și a părăsit locul de la gard, îndreptându-se spre casă. O auzeam chicotind într-o veselie. 

     Cât trăise Ilinca, Anișoara nu luase o singură palmă de la taică-său. Dar într-o zi am văzut, până și eu, aflat odată la bunici, cum o bătuse Stan, cu frânghia, după care o ridicase de la pământ și o cărase pe un stog de paie, în magazie. Și o închisese acolo. Zarva pe care o iscase în ograda lui atrăsese la gardul dinspre stradă mulți curioși de pe ulița aia. Dând cu ochii de fețele lor curioase, adunate pe lângă gard, ca la bâlci, l-am văzut pe moșu’ Stan cum a alergat spre fierărie de a desprins arma de vânătoare din cui, cu care s-a repezit înspre gard și amenință lumea să se care naibii de-acolo. M-am întrebat atunci, cum de mai putea Anișoara să trăiască sub același acoperiș cu nebunul ăsta? Dar în sat se mai vorbea și altceva. Cum că fierarul Stan intrase în după amiaza aia în șopron să lege vițelul și l-ar fi surprins pe ăla a lu’ Minică, unul Stele, sărind obloanele de la șopron, afară din grajd, iar pe Anișoara, fiică-sa, țâșnind din stogul de paie și ascunzându-se într-un ungher al șopronului. Dar că Stan, oprit în ușă cu frânghia cu care voise a lega vițelul, deja o văzuse când încerca să se ascundă. Cu moșu’ Stan bunicul nu era în relații prea bune. Tot ce știam era din pricina gardului care le despărțea grădinile și asupra căruia fiecare îi pretindea celuilalt că era rândul lui să-l ridice în picioare, după „nunta” câinilor trecuți prin gard. Grădina bunicului era străjuită de doi salcâmi falnici; unul la capătul dinspre tarlaua câmpului, celălalt pus chiar hotar cu grădina lui Stan. Nimic nu părea a tulbura liniştea în grădina bunicului. Dar de la un timp o coţofană venea în fiecare după-amiază în salcâmul dinspre câmp şi toată ziua: caţa-caţa! O zi, două, trei... îşi făcuse se vede, o meteahnă din asta.

            - Asta şi-a făcut prostul obicei să nu ne tihnească mâncarea la masă, zicea bunicul, rămânând cu lingura în aer. Dacă nu căţăie asta a pagubă, să mă fluieraţi voi, precum cucul!

            - Las-o boalii de coţofană, ce-ţi căşună pe ea? se zbârlea bunica la bunicul.

             - Io-te fă, te-ai deşteptat! Să ştii că ţie o să-ţi fure întâi ouăle de sub cloşcă, n-am o armă că i-aş arăta eu să mai toace oamenii la cap, țâțâia printre buze, cu năduf, bunicul. Însă eu știam că acela care vrea să aibă linişte în ogradă nu se împiedică tocmai de o coţofană. Pesemne tot așa gândea și bunicul, fiindcă falnicul salcâm a fost tăiat. Coţofana a venit însă şi după aceea, dar nemaigăsind salcâmul preferat s-a mutat în cel de la hotar, lângă moşu Stan. Şi, făcea tot ce ştia.

             - Acum are să-şi taie şi moşu Stan salcâmul, o să vedeţi! cobi bunicul într-o bună zi, tocmai când ne aflam la masă. Nici nu-şi înghiţi bine vorba că şi auzirăm două împuşcături de armă care răsunară în tot satul. Şi, ca prin farmec, coţofanei i se înmuie pliscul. Apoi numai ce-l zărim pe moşu’ Stan, că într-o mână ţinea puşca cu două ţevi pe care o zărisem odată spânzurată de cureaua ei la el în fierărie, iar cu coţofana inertă şi fără glas, în cealaltă mână. Nimeni n-a vrut să comenteze acea întâmplare. Toţi parcă aveau gurile ferecate. La o lună de la acea întâmplare s-a auzit că s-a împuşcat în umăr moşu Stan în timp ce-şi curăţa arma. Gurile rele ziceau, însă, că unica lui fată, Anișoara, pe care toţi ştiau că o bătea cu funia udă şi pe care o dăduse cu forţa după un zdrahon de român din alt sat, pentru nu ştiu ce învoială, îl împuşcase într-o noapte fără lună fiindcă o dăduse cu forța, fără voința ei. În sat, Mehmet, deliul satului, care cutreiera ulițele satului noaptea de unul singur, hai-hui, aruncase vorba ici-colo că în acea seară tocmai se pitise în lanul cu porumb, când trecuse ca o nălucă, călare pe un cal negru, Anișoara, fata fierarului Stan. Gonea armăsarul venind tocmai dinspre Vârtopu, satul unde o dăduse Stan unui hoț de cai. Ajunsă în dreptul porții fierarului, zicea ăla că o zărise legând calul de un par, după care năluca pătrunsese în fierărie, forțând lacătul. Și ceva mai târziu a auzit o împușcătură. Năluca și calul au trecut apoi pe ulița de la marginea satului și au dispărut într-o direcție necunoscută. Și cam asta era tot ce spunea nebunul satului, dar lumea nu-i dăduse nicio crezare. Nu se prăpădise moşu Stan din asta, însă se schimbase tare mult: cu veşmintele dezordonate şi demodate pe umerii rămaşi gheboşi după o prelungă boală, cu ciubotele pline de zloată şi căciula veşnic înfundată pe tărtăcuţă, bietul om putea fi luat drept o stafie. Când fusese întrebat ce i se întâmplase în noaptea aceea, fierarul a dat din cap, alungând orice zvon care circula prin sat. Spunea că fusese o nefericită întâmplare când curățase arma stând pe marginea patului. Și cum a simțit doar o trosnitură în umăr și atâta tot. A doua zi, când s-a trezit de jos în odaie, doar pușca se găsea ceva mai încolo de locul unde căzuse. Și cam atîta tot.

            -Coţofana aia era chiar duhul morţii lui moşu’ Stan, a spus bunicul. V-am zis eu, că nu cățăia aia a bună în salcâmul lui Stan, v-am zis?

      De salcâmul tăiat bunicul nu s-a atins niciodată. Zicea că o să cioplească din el căpriori pentru o tindă pe care avea de gând să o ridice dinaintea căsuței. N-a mai apucat. Când a murit bunica mi s-a părut că a făcut scândură pentru sicriu din trunchiul salcâmului acela, fiindcă nu l-am mai văzut pe locul unde-l pusese la păstrare.

      Privind însă la sfinţii zugrăviţi pe pereţii acelei mânăstiri şi gândindu-mă la bietul moşu’ Stan, mi-am adus aminte de cuvintele spuse de Panait Istrati: „Dacă suntem fericiţi e din întâmplare, iar dacă suntem nenorociţi, e tot din întâmplare. În marea asta plină de stânci, care e viaţa, barca noastră e dusă în voia vânturilor şi oricât am fi de iscusiţi, nu putem ocoli mare lucru”. În această temniţă de piatră a gândului, am binecuvântat eu bezna şi zădărnicia celor care n-au înţeles că, numai înlăuntrul altor vise, Dumnezeu, într-o sclipire de lumină, poate da Omului eliberarea din, ceea ce Claude Digeon numea „o teribilă farsă”, viața asta.