sâmbătă, 10 decembrie 2011

52. Gângania din cap (proza foileton).

2.
O, cât de încet se desfăşurau în memoria sa aceste coşmaruri pe care şi le credea mult lăsate în urmă.
- Dar nu e adevărat, nimic nu e adevărat! Pricepe dobitocule, odată! Strigătul său, a răsunat ca un clopot înăbuşit cu o manta căptuşită cu bumbac, bumbac din cea mai proastă calitate. Şi i se păru locul, mult prea straniu pentru acea mare despre care auzise atâtea lucruri minunate. Dar, chiar era, atât de straniu în jur! Pe dinaintea lui, tinerii traseră instinctiv de lesa cotarlei şi întoarseră instinctiv, capetele. O ploaie călduţă a început instantaneu să bată darabana pe nisip. Asta, pesemne, l-a şi salvat. Îşi aminti cum „gângania din cap” i-a alungat pentru moment viespea panicii. Visă pe moment, că se afla la marginea lanului de porumb, iar copilul acela cu sacul plin de ştiuleţi numai buni de fiert, se transformă în ţăranul acela cu început de chelie şi puloverul ros de vreme, de culoarea făinii de ovăz, cu ghioaga noduroasă învârtită ameninţător pe deasupra capului, gata pregătit să sară din căruţa pe care tocmai o oprise val vârtej la marginea lanului.
 - „Dumnezeii şi precista cui...”. Atât mai auzi printre degetele răşchirate şi gesticulaţia obişnuită pe care o lua întotdeauna când vroia să fie serios şi convingător. Nici nu mai ştia dacă, îndeplinirea visului, ori grozăvia lui, îi întrecuse toate aşteptările, dar, într-un anume sens, ţinta din capul său fusese ratată şi, „gângania din cap” era aceea care îi grăbea evenimentele cu repeziciune în coşmar.
- „Doamne, nu mă părăsi. Mi-am zis la plecare, să-i binecuvântez pe toţi! Iartă-mi şovăirea şi îndeplineşte-mi rugăminţile” – atât mai putu să silabisească în cădere Demirgean. Nisipul, acum, îi acoperea o parte a obrazului. Realiză şi el, cum, sutele de gângănii pudrate care i se roteau în jurul capului, îi putea crea pentru cei care îl puteau şi vedea, imaginea unui ins destul de bizar, cu un soi de exaltare şi nebunie în decorul acelei zile.
- „Cred că e atins de epilepsie”, auzi Demirgean, cam în dreapta sa, un înger păzitor.
- „Mai curând, cred, e vreun nebun scăpat de la azilul din Agigea”, auzi imediat din stânga sa, vocea demonului ascuns în spatele soarelui ce se scurgea ca o lavă pe pământ. Închise ochii, mai mult dintr-un instinct de apărare pe care-l crezu salvator, în faţa celor, pesemne, aplecaţi deasupra lui pentru a-l prădui de ceasul de la mână, ori cei câţiva lei de prin buzunare, sau eşarfa ce o ţinea nedezlipită la gât, decât acel gest, pe care-l avem cu toţii dinaintea luminii izbucnite din nuştiu ce explozie solară. I se păru că se află pe întinderea aceea de dincolo de cimitir, unde obişnuia să-şi însoţească mama trecută de 82 de ani, o margine de cimitir întunecată şi înfricoşătoare; iar crucile de lemn amestecate printre crucile ca de piatră, o luau acum la vale, precum fluviul care se năpusteşte să împingă marea printre umerii malurilor de pământ. Era singur, cu desăvârşire singur în imensitatea unei plaje mult prea toropite de soare. Nu simţi, mai nimic, nici când valul următor îl izbi până la genunchi, şi nici când ploaia îi mângâie faţa şi-i lingea mâinile, ca şi acel mânz purtat de el în spinare cândva, în copilăria sa îndepărtată. Totul i se păru atât de absurd, atât de lipsit de sens, că abia reuşi să se reculeagă şi să îngăime şoptit: „O, mânzul meu, dragul meu mânz, cum de te-am uitat? Poate încă mai eşti legat de stâlp, singur acolo în grajd”. Se ridică sprijinindu-se pe degetele de la mâini. Făcu un pas, se clătină şi, căzu din nou. Se ridică din nou, şi mai speriat ca înainte, şi o luă la fugă. Fugea de-a lungul ţărmului. El, vedea dinaintea sa,  doar nucul acela falnic, acel nuc singular în toată via, doborât de tatăl său, încă de pe vremea când  (să fi avut pe atunci cinci-şase anişori), îl sorbea cu lăcomie din priviri pe tată-l său, de pe prispa casei. Pentru braţele lui vânjoase? Pentru dârzenia cu care mânuia toporul? Îşi mai aminti de mânzul legat cu funia, de parul din grajd (îl legase cu mâna lui, părea sigur de asta), de o vorbă a tatălui, care-i făcea cu mâna din carul trecut de barierele porţii: - „Mă, să nu cumva să uiţi de mânzul ăla legat în grajd”.
                                                                                    (va urma)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu