„Când cineva se plânge că n-a
reuşit în viaţă, n-avem decât să-i aducem aminte că viaţa însăşi se găseşte
într-o situaţie analoagă, dacă nu mai rea...”, spunea Emil Cioran. Dumnezeu,
ne-a chemat, pe cărarea unde îi poruncise sfântului Petre, să ne dea,
fiecăruia, după măsura faptelor noastre, un polonic cu materie cenuşie din
cazanul înţelepciunii. Fiecăruia, cât poate ţine (îmi spunea cineva), numai că,
eu, mă gândesc la biata mea mătuşă Maria, una dintre fetele bunicului, adică,
una dintre surorile tatei. Pentru ea, jertfa lui Iisus, nu a fost un moment
oarecare, ci istorie, şi după exemplul acestuia şi-a scris-o şi ea pe a sa. Pe
vremea când bunicului i se înscenase teribila scenă, a tăinuitorului de arme,
deţinute în casa sa (numai şi numai pentru că nu vroia cu nici un chip să intre
cu hectarele sale de pământ în CAP) – şi pentru asta fusese condamnat la doi
ani de muncă grea, la canal Dunăre-Marea-Neagră -, o tragedie vorbită pe la
colţuri, mai mult pe şoptite, de oamenii satului, se întâmpla chiar în curtea
bunicilor. Cea mai mare dintre fetele bunicului, Maria, născuse un băiat din
flori. Cât a fost cicălită la cap, cât i s-a smuls părul din cap, ori chiar
dată spre disperarea bunicii, cu capul de pereţi, nu şi nu, taina celui care îi
fusese tată pruncului adus pe lume, nu a fost dezvăluită de fată. În zadar
fusese dată cu capul de pereţi. Numai că, lumea din sat nu privea cu ochi buni,
venirea pe lume a pruncului şi nici fandoselile Mariei, după acea făptuire, şi
o cam bârfea pe la hore sau baluri. Toate astea, se vede că, au crestat „răni
adânci” şi dureroase în sufletul Mariei. Nimeni nu poate şti ce a fost în inima
ei. Doar, că, într-o bună zi, Maria a decis: îşi va lua pruncul şi împreună, va
părăsi casa părintească şi vor pleca cu Dumnezeu în lumea largă...
-„Unde te duci, fă zărghit-o? a
certat-o bunica.
- „Vă las cu bine... Mă duc,
mamă, încotro îmi vor vedea ochii. Nu vreau să mai aud de nimeni şi de nimic.
Mi-aţi otrăvit sufletul, toţi, da, toţi... aşa să ştiţi!
S-a împotrivit bunica: „Stai fă,
o să vină curând Crăciunul... I-o lumina Dumnezeu minţile ăluia de este tatăl
copilului... Să ne rugăm! O şti El, de acolo de sus, ceva! De ce n-ai şi tu un
pic de răbdare...”
- „Am zis şi am hotărât! Eu una,
nu mai mă întorc la ce am zis odată. Rămâneţi cu bine, şi Dumnezeu, dacă o fi
El aşa de milostiv, să-mi iasă în cale... ori să-mi arate un semn. Zilele astea
m-am rugat destul. Am fost tot timpul în apropierea sa. De ce nu m-a auzit? N-a
însemnat nimic pentru El nopţile astea în care am plâns în neştire... De aceea
mă duc. Mă duc, mamă, unde oi vedea cu ochii...
... Mama îmi spunea, că, sora
tatălui meu, Maria, fata cea mare a bunicului, a întâlnit pe drumul ei un om cu
căruţa, care a luat-o de pe drumuri. Din vorbă în vorbă, mai mult vorbea Maria,
celălalt era un om mut care avea grijă la grajduri, de caii CAP-ului, a înţeles
mutul drama fetei. Cum mutul, locuia într-o comună învecinată satului nostru,
cam la cca. 6 km, ce s-o fi gândit el? Ori poate că în inima lui deja se
înfiripase ceva nelămurit. Mutul „vorbea” mai mult prin semne. Aflând că Maria,
plecase cu copilul, aşa la întâmplare, în lumea cea largă, inima i s-a înmuiat
aşa de tare, că a făcut un ocol şi a dus-o pe Maria cu pruncul ei în scutece,
la casa părintească. Mutul locuia doar cu bătrâna lui mamă. Cu gândul, că poate
avea să-şi mai revină după gerul îndurat pe drumuri şi, unde o hotărî femeia,
într-acolo să plece. Ceva s-a petrecut în sufletul Mariei, că, eu, copil fiind,
am vizitat-o pe mătuşă-mea, în acel sat şi l-am cunoscut pe mutul Udrea, care-i
făcuse Mariei, alţi patru copii (un băiat, o fată şi două fetiţe gemene), veri
de-ai mei, acum. Să nu mă întrebaţi: ce s-a întâmplat cu Maria, de a rămas la
casa mutului. Din câteva vizite, deşi l-am privit, suspectându-l pe mut de
multă maimuţăreală (nu eram pe atunci convins că se putea vorbi şi prin semne),
am putut face o săritură în afara destinului Mariei, şi n-am ştiut spre ce să
mă întorc, ori spre ce să fug... cert, e că, m-am simţit şi eu, unul dintre
prietenii şi apropiaţii mutului, realizând după ani şi ani, că, nimeni n-a
iubit mai mult ca el această lume, nedreaptă şi străină de orice fel de
sentimente umane.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu