joi, 26 ianuarie 2012

84. Lacul lui Arip.


Ken Kesey dedica una dintre cărţile sale „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, prietenului său Vic Lovell, care-l asigurase (în copilărie) că nu mai sunt balauri pe acest pământ, dar „m-a condus la bârlogul”, după cum mărturiseşte. Multă vreme, fiind copil, am crezut că lacul lui Arip, de la mine din sat, cu grotele vărăriei prăbuşite odată cu malurile mâncate de ape, era unul dintre lacurile care puteau ascunde asemenea balauri. Apelor strânse de ploi, în văgăuna de la marginea satului, înspre mahalaua turcească, noi, copiii, îi spuneam lac. De fapt, era un ghiol de dimensiuni reduse. În mijlocul lui, pe o insuliţă, se ridica o oază de verdeaţă formată din arbuşti, trestii şi alte plante. Pe vremuri, ghiolul lui Arip îşi avusese povestea sa. Într-o grotă de pe malul lacului, pe vremuri, turcul Mangop, găsise o comoară. Ceva ca un vas ori oală de pământ, plină cu cocoşei de aur. Bunicul, spunea că pe Mangop l-a condus la locul comorii, un pitic, în şalvari roşii, cu barbă lungă şi albă ca neaua, ciubote negre, alungite, cu nişte bumbi din argint în vârfuri şi o tichie asemănătoare unui turban, pe cap. Mangop, rămăsese cu gura strâmbă, după această întâmplare, fiindcă nu respectase după ce părăsise grota (când se termina vraja), de porunca piticului. L-am întrebat odată, pe tata, cine a fost Mangop. „Un chiabur din sat”, mi-a spus. „L-ai cunoscut şi tu?” – nu de alta – dar eram curios să aflu câte ceva. Tata, m-a privit cu luare aminte, a stupit ţigara dintre buze şi atâta a spus: „Neam prost, măi băiete! Sigur că l-am cunoscut… I-am păzit câţiva ani buni, oile. Avea peste trei sute. Pe cât era de bogat, pe atât de lacom şi hapsân, şi negru la suflet era. Maică-sa, bătrâna Ferigè, a murit de foame într-o odăiţă mizeră, ca vai de capul ei, în timp ce vasele de argint, stăteau aruncate prin nuştiu ce unghere. Nu merită să te gândeşti la unul ca el”. Ca versiune la această poveste, bunica dinspre tată, chiar credea, că, acolo, la ghiolul lui Arip, ieşeau noaptea ielele în chip de fecioare despletite, cu sânii şiroind de apă şi dănţuiau roată ţinându-se de mână pe insula din mijlocul ghiolului. „Să nu cumva să te îndemni cu împieliţaţii tăi (se referea la copiii de seama mea) şi să te duci acolo, că te spurcă ielele, de nu mai ai vise, şi nici linişte în somn. Pe unii, îi atrag în hora lor, iar cine le dă mâna rămân şi cu gura strâmbă”, spunea bunica. O credeam. Dar, împreună cu cei de seama mea, mă duceam ziua la scaldă şi, uneori, şi noaptea, să vedem cu ochii noştri, dacă ceva era adevărat din câte se povestea prin sat. Nu văzusem aşa ceva, niciodată, deşi, unii se cam lăudau că ar fi fost martorii unor evenimente stranii. De! Lăudăroşenii de-ale unora! Mi se interzisese într-o vreme (pe la şapte-opt ani) să mă mai duc cu copiii, la ghiolul lui Arip. Purtam în vremurile acelea, un talisman (moscal îi ziceau ai mei) care trebuia să mă ferească de năprasnica boală a nălucirilor şi spaimelor de tot felul, o boală ciudată pe care o dobândisem în copilărie. Talismanul acela, un romb cusut într-o pânză colorată, legat cu un şnur de fire împletite, mi se pusese în jurul gâtului de către Kiçhogé (Chicihogea, în transcriere fonetică), Hogea din sat, după ce fusese citit direct de acest bătrân slujitor de la geamia turcească, deasupra Coranului. Parcă-l văd! Purta Kiçhogé, un turban albastru şi şalvari gri-albăstrui. Aşezat turceşte, cu picioarele sub el, pe un covoraş, mai întâi se spăla pe mâini în lighenuşul de argint, apoi, făcea câteva mătănii cu mâinile împreunate în dreptul frunţii, de se înclina până la podea. Îşi făcea rugăciunea către Alah „fie numele lui în veci lăudat”. După care, îmi lua mâna într-a sa şi mi-o trecea de la dreapta la stânga, peste scrierea aceea ciudată pentru ochii mei, că nu mai văzusem (ce-i drept) vreodată, atâtea cârlige şi beţişoare curbate şi secere ca de tăiat cocenii de porumb, pe vreo pagină de carte. Se ruga pentru mine. Cu talismanul acela la gât, nu mai aveam voie să fac baie, decât de la brâu în jos, şi cu cămăşuţa pe mine. Puteam să mă mai spăl, doar pe faţă, cu apa luată în căuşul palmelor. Şi, asta, timp de o lună de zile. N-am înţeles de ce. Mama, însă, respecta cu stricteţe şi supuşenie, sfaturile bătrânului hoge. Îmi pipăia în fiecare seară înainte de culcare, prin cămăşuţă, rombul moscalului legat la gât şi mă punea să repet rugăciunea menită a mă vindeca de toate nălucirile şi spaimele de pe pământ. Nici azi nu ştiu, cum m-au „vrăjit” într-o bună zi, copiii de pe uliţă să merg cu ei la scaldă, la ghiolul lui Arip, că, am uitat şi de moscal, şi de porunca mamei, de m-am dus după ceilalţi copii. Grijuliu, amintindu-mi de sfaturile mamei, la început n-am intrat în apă. Dar, poţi rezista ispitelor? Nouă, celor mici, ne era în credinţă, să respectăm întru totul, sfaturile părinţilor, fără crâcneli şi fără opriri până cam pe la jumătatea drumului, dar, mai apoi ne înşelăm şi ne păcăleam pe noi înşine, cu tot felul de concesii şi de aceea nu distingeam ce ni se poate întâmpla între gândurile noastre şi realitate. Dar, ce le poate rezista ochilor sinceri şi puri ai unui copil încrezător în toate? Spun toate astea, fiindu-mi vie în memorie, imaginea Marelui Inchizitor (din „Fraţii Karamazov” a lui Dostoievski) aflat dinaintea prizonierului său: „De ce mă priveşti în tăcere cu ochii Tăi blânzi, convins că dreptatea e de partea Ta?”. Tulburarea pe care o creează o astfel de imagine, naşte perplexitate şi se consumă în disperare. Sigur că furat de larma şi veselia ce o făceau cei din afară şi, ademenit de hârjonelile lor, mi-am dat la un moment dat, pantalonaşii jos, şi numai în cămăşuţă, am intrat în apă cu gândul ca nu cumva să-mi ud talismanul de la gât. Abia seara târziu, acasă în pat, am descoperit (speriat de-a binelea) că îmi lipsea obiectul de la gât. O veche zicală, zice, să te dai la fund în lac, să iei o trestie în gură şi să respiri, până trece vijelia. Aşa am făcut. Am tăcut mâlc, toată seara, deşi, devenise obişnuinţă, ca în fiecare seară, să trag moscalul de sub cămăşuţă, să-l arăt mamei, ca semn, că el se afla la locul lui şi nu trebuia să mă mai controleze. Abia am aşteptat să se crape de ziuă în noaptea aia. M-am rugat toată noaptea să vină mai repede zorii.  Iar zorii zilei, cred că m-au găsit la ghiolul lui Arip, bâjbâind prin iarbă, cu mâinile amândouă, în căutarea obiectului dispărut. Dar, nu l-am mai găsit! Ca un făcut, părinţii nu m-au iscodit şi nici nu m-au mai pipăit de moscal, nici noaptea următoare, nici nopţile următoare, ci cândva mult mai târziu, când aproape că şi uitasem de existenţa acestuia şi nu mai mi se părea o nenorocire pierderea sa. Dar, cei drept, uneori tot duceam mâna la gât şi la cămăşuţă, să constat, nu cumva a reapărut misteriosul obiect înapoi sub cămaşă? Întâmplarea, se părea că trecuse deja în uitare, ca şi povestea dintâi a lacului lui Arip, dar, peste ani, mi-am reamintit-o, ca urmare a unui fapt ivit pe neaşteptate. Moş Pascalopol, un bătrân din sat, bun gospodar, după ce-i murise baba (ţaţa Chiţa, săraca femeie, tare senilă şi cumsecade), se cam ţicnise moşul, şi nouă, copiii cu şcoala aproape terminată, ne plăcea să intrăm în vorbă cu moşul şi să-l luăm peste picior:
- „Ia zi moşule! Am auzit c-ai fost pescar pe mare... Că ai prins câteva sirene.... Ia zi-ne moşule, cum erau?”
- „Mă copii, mă!... căuta să ne împace moşul. La noapte, să luaţi clopotul de la biserică şi să mi-l aduceţi mie, fiindcă, la ghiolul lui Arip vor ieşi, în nopţile astea, ielele dezbrăcate ca nişte sirene, şi vor dănţui despuiate până la brâu, cu salbe de aur la gât”...
Râdeam noi, ce râdeam... şi plecam mai departe. Ajuns noaptea în pat, cu gândul la moş Pascalopol şi sirenele lui, îmi ziceam: „Nu cumva, printre salbele lor, se află şi talismanul meu de odinioară?” Şi, mai că m-aş fi dus să văd şi minunea asta.            

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu