Vestea iminentei sosiri a unei trupe a
circului de stat, se răspândise în tot satul, precum furtuna ce o stârnise
buzduganul zmeului din poveste: boc! poc!... în poarta fiecăruia şi, de acolo
mai departe. Sărise câteva femei, tocmai strânse buluc, cu căldările la
fântână, pe capul fântânarului din sat:
- „Ai auzit? Se zice că au cu ei
o caravană cu nişte magaoaie cu sonor, Cică, auzi colo, se aude până la
marginea satului! Păi... unde să vină? La căminul cultural, nu spuseşi... Zi
bre, ce stai ca o momâie şi nu spui nimic? Stana lu Pascalopol, cică, poţi să
dai acolo câteva ouă, un pui, dacă nu-s bani... Primesc de toate. Fiecare ce
are în bătătură. Matale ce zici?”
Veneau ăia cu farmecele în sat şi lumea voia să ştie cât mai multe.
Adică, ce? Aruncă ăia câţiva cărbuni încinşi în foc şi gata, apar umbrele
morţilor şi toate închipuirile posibile şi imposibile din lumea asta? Zicea
ţaţa Chiva a lu Gâlicel:
- „Mi-a spus noră-mea, că uite,
aşa vă suceşte minţile la toţi! Acum, înnoadă o sfoară cu mâinile la spate şi
zice acolo vraja pe loc. Şi ce văd ochii? O capră care înghite sfoara şi dă să
fugă. Ăia, nu şi nu. Adică, unde fuge capra aia cu sfoara pe care tocmai a
halito? O prind câţiva într-un colţ al scenei, apoi unul ridică o sabie şi
harşt! Capra cade lată la pământ. Bagă unu mâna în măruntaiele ei şi scoate
sfoara intreagă. Da să vedeţi mai departe! Nici picătură de sânge pe jos. Lipeşte
apoi bucăţile tăiate şi ridică capra de coarne. Aia, behăie de câteva ori şi
cam asta-i totul...”
- „Fugi fă d-acilea! E o
copilărie să crezi aşa ceva, nu? Spuneţi voi, se burzuluia mătuşa Victoria la
snoabele alea adunate în faţa cişmelei. Mi-a zis mie al meu... dacă îţi faci
semnul crucii şi îmbraci pe dedesupt ceva pe dos, nimic din ce se petrece acolo
pe scenă, nu e adevărat. O minciună! Ascultaţi la mine... Totul e o minciună”.
În discuţie, intervenea şi nebunul satului, cel cu pălăria tăiată cu foarfecele
într-o parte. Căscase gura mai întâi, scălămbâind din fălci, cînd în sus când
în jos, când în stânga când în dreapta, şi intervenise şi el:
- „Ho, ho, măi oameni buni! Păi... cum reuşeşete? Cum
reuşeşte? Spui, tatăl nostru... şi gata! i-a zis şi Floarea al‘ lu Dinu. Dacă
ne-ar da Dumnezeu mai multă minte, ar face şi aşa ceva”....
- „Fugi mă prostule... Cum adică?
Dinu a lu Florea? Păi, nici să se pişe după colţul casei nu-i în stare. Face pe
el! Na şi te uită, unde era viteazul?... se miră şi Frusina, cunoscută în sat,
ca „floarea de dovleac”. S-ar fi încins discuţiile, până după miezul nopţii,
dacă nu venea moş Ion, cu bidonul de gaz, de la cooperativa din sat. Cum dădu
cu ochii de femei, căscă de două ori înainte de aşi face cruce, apoi, îşi duse
mâna la gură, să nu intre în ea vreun bărzăune.
- „A venit caravana, anunţă el. Am
văzut-o eu intrând la căminul cultural. Aveau cu ei o măgăoaie, că de abia au
coborât-o din maşină vreo cinci inşi”.
A lăsat femeile prostite la cişmea, şi bâţâind din mâini, şi-a ridicat
bidonul de gaz din mijlocul drumului, de a plecat mai departe. „Întrebărilor
care nu dau singure răspuns nu li se va da răspuns niciodată”, zicea Kafka. De
la o vreme încoace, de când suntem noi singuri, nu punem întrebări şi nici nu
ne aşteptăm să ni se răspundă. Dar, pe vremea aceea, oamenii îşi tot puneau
întrebări şi, fiiindcă nimeni nu mai ştia să le răspundă, se duceau cu mic cu
mare la căminul cultural, să vadă, cu ochii lor, acele minuni, despre care toţi
vorbeau câte ceva, dar nimeni nu le spunea, că lumea se îndreaptă spre o lumină
nouă, unde lucrurile se întâmplă altfel decât în realitate. Nu începuse bine,
să se desfăşoare circul pe scena căminului cultural, că sala era deja
arhiplină. Nu mai era loc decât în picioare, undeva pe la margini. Târziu, e
drept, apăruse şi mătuşa Victoria. O fi avut de întors pe dos multe rochii pe
dedesupt, ori, din cauza atâtor cruci făcute şi a multor rugăciuni rostite,
întârziase, nu se ştie, cert e că în seara aceea, lumea satului avea şi de ce
să-şi amintească, că, fusese şi ea la căminul cultural. Actorii circului,
începuseră încălzirea spectacolului cu câteva numere de circ, făcând unele
salturi şi câteva giumbuşlucuri. Apoi, intrau toţi în gura unei arătări uriaşe,
ca de pe lumea cealaltă, după care arătarea se da cu toţi intraţi în burta ei,
peste cap, şi-i arunca înapoi pe scenă, întregi şi nevătămaţi. Sala aplauda.
Era în sală şi nebunul satului. Prin manifestările sale, stârnea râsul celor
din jur, astfel că, lumea credea că se râdea pentru cele ce se petrecea acolo
pe scena căminului cultural. Când şi când lumea din jur, îl auzea pe nebun:
- „Cântă muzicanţii fă? Mai
cântă? Că nu prea aud”.
- „Taci dracului din gură mă
nebunule...Te adună ăştia de pe drumuri dacă pun ochii pe tine. Ce ai? Ai băut
o duşcă şi ai venit şi tu să caşti gura la comedii?”
Îl mai liniştea câte unul, îl mai
zgîndărea un altul, de! Erau oameni
de-ai satului; se cunoşteau între ei. Era firesc să-şi facă unul altuia
curaj. Pe scenă, de la o vreme însă, se petrecea ceva nemaipomenit. Scosese
unul un bici şi pleznea de trei ori, după care, un altul tot lega de coada unui
cocoş diverse greutăţi: scaune, dulapuri, mese...etc. Obiecte, pe care cocoşul
le târa după el în plesniturile biciului dând roată scenei. Sala aplauda după
fiecare număr. La un moment dat, s-a deschis uşa din spatele scenei şi cinci
inşi au târât în mijlocul scenei un trunchi de salcâm cu coroana întreagă pe
el. Indivizii, aveau topoarele pe umeri şi spuneau că tăiaseră salcâmul cu
câteva clipe în urmă, taman din curtea căminului cultural. Aceştia au legat de
coada cocoşului ditamai copacul şi, la câteva plesnituri de bici, cocoşul
începu să alerge în jurul scenei cu copacul după el. Aşa ceva nu era de crezut!
Păi, cum adică, ditamai copacul de cinci picioare, şi târât cu greutate de
cinci oameni, un prăpădit de cocoş, să-l alerge ca pe un fulg în jurul scenei?
Fâl-fâl, făcea uneori cocoşul dând din aripi şi încercând să se desprindă de pe
scenă, cu copacul după el. Era delir în sală. Toţi aveau cocoşi şi găini pe la
casele lor, dar nici prin gând nu le dăduse, că, o asemenea minune era de nasul
cocoşilor. Biciul pocnea, sala tropăia şi urla în delir, actorii de circ care
tocmai căraseră copacul pe scenă, alergau şi ei după cocoş, împiedicându-se
unii de alţii. Ambuscadă în toată regula, spre râsul sătenilor. Atunci, se auzi
vocea mătuşii Victoria, din fundul sălii:
-„Nu-i adevărat oameni buni!
Nimic din ce vedeţi nu-i adevărat. Pe mine n-au cum să mă prostească ... o
minciună e totul. De coada cocoşului, nu-i decât o crenguţă firavă, cât un fir
de busuioc, ceea ce voi vedeţi ditamai copacul....
Dacă actorii de pe scenă nu
interveneau şi nu schimbau decorurile, aducând pe scenă tot felul de jocuri
artistice, probabil, că spectacolul ar fi degenerat în altceva.
.... Pe uliţile satului, lumea se
înşirase după spectacol, grupuri-grupuri, către casele lor, obosiţi şi uluiţi
după tot ceea ce li se arătase la circul care venise la ei în sat. Dar, undeva
pe o ulicioară, se petrecea ceva ciudat şi grotesc, pentru ochii celor care tocmai
părăsise căminul cultural. Mătuşa Victoria, sălta singură pe picioruşele
desculţe, imitând pe cineva care tocmai traversează o apă mare, călcând pe
pietre şi ridicându-şi rochia să nu o ude apa, până mai sus de buric... Unii
râdeau, alţii îşi făceau cruce... numai mătuşa Victoria, nu auzea şi nu vedea
nimic din ce se petrecea în spatele ei. Ea, călca apa, săltând pe pietre precum
o căpriţă, care, fără de ruşine mai ţinea şi coada pe sus. „A râs maică de ăia!
Acum râde tot satul de ea”, bârfeau pe la colţuri babele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu