sâmbătă, 31 martie 2012

125. Fetiţa din fereastră



„Azi, spuse fetiţa,
n-am să mai privesc prin fereastră.
Nu mai am ce-mi imagina…
Toate astea, acum vor fi doar mormânt”.
După plecarea tatălui, întotdeauna
Punea capul pe pernă
Şi visa.
Ştia că trebuie să creadă în ceva:
Un munte. Un copac foarte mare.
O scoică azvârlită pe ţărm. Ceva sfânt.
Pentru fiecare există un loc anume
Unde să se poate ruga.
Unde şi în urma lui vântul şi ploaia
un munte de cuvinte
cu pletele lor vor spăla.

„Ochii tatei sunt înlăcrimaţi!!
Fetiţa vede, înţelege şi visează
un câmp plin cu pepeni,
ciorile cârâind în salcâmi.
„O să vină tata… o să vină tata…”
Repeta. Şi în vis,
o vedea pe mama în straie de sărbătoare
cu obrajii ca două rumene pâini.

Astfel îi apărea şi când se uita pe fereastră
să vină mama ei. Şi de mână
la biserică,
iarăşi au să plece-mpreună.

În urechi îi turuia febra.
Parcă era carul fără o roată al bunicului.
Când trăia.
Pe pernă fetiţei i se făcea cald. Şi tuşea. Repetat.
„De la fumul de tămâie al părintelui”,
gândea fetiţa îndrăznind câte ceva.
În imagine. Lângă mama ei.
„Ea se roagă acum şi pentru mine!”
Şi gândul îi făcea şi fetiţei pe plac.
Un mormânt, spălau acum vântul şi ploaia
în cimitir, prin costrei:
al bunicului, al bunicii şi al mamei.
Şi crucea ce-i acoperea. Pe tustrei.

De la fereastră toate i se păreau uneori branduri
aruncând-o în noaptea rece şi rea.
La capătul străzii era puşcăria
Străjuită de-o livadă cu pruni;
Aşa trecură anii aceia nebuni…
Printre bălăriile întinse până la garduri:
cu patrule pe străzi,
strigându-se la fel noapte de noapte;
Cu bunica ce-i murmura mereu un cântec fetiţei.
Astea îi fuseseră ei toată copilăria.

Ea ştia doar că nu avea nici un rost
cântecul acela despre o cenuşăreasă
ce avusese noroc,
acum.
Ştia că la sfârşitul zilei
pe secetă sau ninsoare,
tatăl ei va veni cu mâncare.
Imediat, cum nu se mai auzeau peste cătun
Potcoavele cailor alergând. În galop.

Acum în urechi îi turuia febra
Ca un car în mişcare.
„Tatăl nostru care eşti în ceruri...”
aşa i se spusese, are grijă de ochii fetiţei!
De iarba crescută peste morminte,
de tatăl care întârzia în ninsoare.
Şi de muntele ei de cuvinte.

La capătul străzii, era doar puşcăria
Şi fumul tămâiei ce urca înspre cer.
În geam, doar vântul şi ploaia
biciuind amintirile fetiţei.
Chiar până dincolo de fereastră
în cel mai tare mister.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu