Moş Ion, dogarul satului, avea vocea ca „un
clopot dogit” cum ar fi zis Crizal din „Femeile savante„ a lui Moliere, despre Trisotin. L-am cunoscut pe
vremea când anii mei curgeau solemn şi simplu ca destinul, adică, pe vremea
copilăriei nestingherite. Nu prea se înghesuiau copiii ca mine, fără nici o
treabă, prin curtea lui. Îl însoţisem pe tata, odată, în atelierul său şi, în
timp ce-şi fumau ţigările, şi mai schimbau câte o vorbă, l-am auzit: „Şi dacă
te întrebi tu ce e cu viaţa asta, crezi că are să-ţi răspundă? Este-şi atâta
tot! Mâine, poate să fie din nou furtună. Şi, la ce-ţi foloseşte să ştii?”
Saint-Exuperi spunea undeva: ”cu viaţa se întâmplă ceea ce se întâmplă cu
opaiţul: l-ai făcut, l-ai dichisit, dar de luminat nu luminează dacă nu-l
aprinzi”. Dar, de unde ştiuse moş Ion,
că se apropie furtuna şi, ciuma roşie se va întinde, şi peste meleagurile
noastre? Şi atunci, întors de la „canal”, după ce refuzase să intre în
„colectivă”, se zice, că spusese nevesti-si, care i se plânsese despre arşiţa ce
pustiise cam totul, în acel an de pomină: „Lasă Fico, nu arşiţa asta dată de la
Dumnezeu ne-a pustiit nouă sufletele şi bătătura, ci, o altfel de arşiţă,
străină oamenilor de pe la noi”. Când avusese el timp să se gândească şi la
lucrul acesta, când, toată viaţa nu făcuse altceva, decât să strângă bănuţ
peste bănuţ doar cu palmele alea bătătorite şi cei doi cai înhămaţi la căruţă,
cutreierând Dobrogea în lung şi-n lat, până în ziua în care „stabilizarea” avea
să-l aducă înapoi, acolo de unde plecase, adică, la sapa de lemn? Se
amestecase, doar aşa, în vorbă, ca leuşteanul în ciorbă, bucătăreasa Martina a
lui Moliere, cea care grăise aşa de „savant”: „cocoşul, nu găina-i cu cântecul
socot”, ori tâlcul păţaniei lui moş Ion, petrecută mai spre bătrâneţe, era altul?
... Nu ştia moş Ion, de câtă vreme
striga el, la baba lui, însă, se vede treaba că, baba lui, parcă asurzise de-a
binelea. „Fico! Ce boalii are găina aia de nu mai tace odată? Cârâie întruna,
ca apucata. Baba lui, pesemne că se însorea la soare, acolo pe prispa casei, cu
ochii închişi, ori aţipise de-a binelea, de nu auzea. El o văzuse, mai înainte,
acolo pe prispă, scărmănând lână, dar, se părea că o cam pălise soarele, pe-o
ureche. „N-auzi Fico, ce naibii nu răspunzi? Întrebai doar, ce boalii are găina
asta a noastră de cârâie, cârâie ca proasta în târg”. Baba, pesemne nu auzise,
ori îşi vedea de scărmănatul ei, că, moş Ion se înfurie. Întinse mâna după
bastonul lui, ce sta rezemat de masa de sub salcâmii din faţa casei. Nu dădu
însă de el pentru a-l arunca după găină. Se lipsi. „Uşş, zmăţato! ţâţâi el din
buze. Găina, îşi feri coada într-o parte şi, ca să vezi nesimţirea lumii: se
porni mai tare să cârâie ca apucata, încât, moş Ion îşi ieşi de tot din fire:
„Ia s-o prinzi Fico, să o faci ciorbă, că i s-a făcut de leuştean şi mărar după
câte văz eu”. Apoi, tot el: „Mare ţiminune! Să ştii că o veni iar Vică al
nostru, cu Săndiţa, ca atunci... ştii?... Cârâia la fel parcă şi, taman, hopa
ne pomenim cu ei, cu căruţa la poartă. Tu ai scos o litră de ţuică şi ai pus-o
pe masă să ne cinstim, da ea afurisita, ţuşti pe masă, de-a vărsat sticla şi
te-ai luat după ea cu nuiaua. „Hir-ai tu a moarteli, ziceai. Până te-ai
împiedicat, de-ai venit cu parapancele în sus. Ce-am mai râs cu Vică”... Dar,
se vede treaba, Fica îşi vedea de scărmănatul ei, nu auzea mai nimic şi, moş
Ion se înfurie şi mai şi : „Uşşş! Luate-ar vulpile! Că, şi baba asta a mea, nu
mai aude odată! Fico, Ficoo!”... Când
se trezi, moş Ion încă mai gesticula cu mâinile, de parcă ar fi vrut să gonească
o arătare din vis, iar baba, se crucea în faţa lui cu o mână în şold, pusă pe
harţă. „Mare ţiminune?! Cred că te-ai ţicnit măi moşule! Scoală de acolo... nu
vezi că găina asta de o oră dă târcoale să intre în coteţ şi nu poate de tine.
Păi, unde te trimisei eu măi hodorog bătrân? Să-mi cloceşti pe cuibar,
ai?” Îi cam plăcea ţuiculiţa lui moş Ion
şi, când putea, îşi păcălea baba strecurându-se pe furiş din pivniţă, cu câte o
litruţă sub haină, şi pe unde nu te aşteptai, se ascundea de baba lui, o da de
duşcă pe gât, după care, îl fura somnul. Ce-o fi şi cu viaţa asta!... Dar toate au un sfârşit, ca şi piesa lui
Moliere, unde, după ce cortina se lasă, nimic nu se va fi schimbat în casa
burghezului Crizal, în care, găina va continua să cânte cocoşeşte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu