Tableta
unuia ursit a deveni scriitor (2)
Ion Druță, în povestirea sa „Întoarcerea țărânei în pământ”
povestește cum Sofia Andreevna (soția), Aleksandra Lvovna (fiica) ori
secretarul de la conacul lui Lev Nikolaevici Tolstoi se ocupau de corecturile,
scrisorile venite din țară și de contractele marelui scriitor cu editurile. La
bătrânețe marele scriitor își lăsase barba mare, mustățile mari aduse până în
barbă și se îmbrăca aidoma țăranilor săi de pe moșie. Ieșea la plimbare printre
țăranii satelor de pe moșie în cămașa de dimie lungă până peste ițari și îmbrăcat
cu paltonul lung până la botinele clăpăuge din picioare, de nici că îl
deosebeau țăranii de unul de-ai lor. Druță povestește cum într-o bună zi se
arătase bătrânul destul de îngrijorat că la editura lui Sîtin „Biblioteca
pentru toți” scotea cărțile la un preț atât de scăzut, în timp ce alte edituri îi
scot operele sale complete cu prețul cel mai ridicat. Lev Tolstoi, în jurnalul
său, povestește cum și-a luat inima în dinți și cu manuscrisul „despre Petru
cel Mare” a plecat să bată cu mâna lui la ușa unei astfel de edituri, ca să
vadă cu ochii și să audă cu urechile lui ce și cum. A avut norocul să îi
deschidă ușa editurii însuși patronul. Discuția a decurs cam așa:
„–Ce dorești
țărănoiule? Nu cumva vrei să devii și tu scriitor?”
„–Dacă se poate...”
„–Și ce ai mai
scris?”
„–Păi...
câteva: Anna Karenina, Război și pace, Învierea...
„–Da
cum te cheamă? a făcut patronul ochii mari. Muncitorii, câți se găseau în
preajmă s-au strâns în spatele patronului gata să izbucnescă în hohote și să
pornească a face bășcălie de noul sosit.
„–Lev
Nikolaevici Tolstoi!” a zis „țărănoiul” stând calm și
demn dinaintea patronului.
Celor din spatele ușii le-a pierit dintrodată zâmbetul și au rămas să
stea cu mâinile cruce la piept dinaintea „țărănoiului” care le bătuse la ușă.
Ca să vezi? „Țărănoiul” era ditamai Lev Tolstoi în carne și oase!
Bunicul îmi povestea, cu umor,
cum a fost el sortit să fie scriitorul bisericii. „E mare lucru când omul are
noroc, zicea el. Duminicile,
când părinții noștri intrau în biserică să asculte slujba și se închinau la
icoane, noi, copiii, încingeam jocul pe lângă turla bisericii, prin clopotniță
și chiar pe acoperișuri de chilii. În toată ceata eu eram singurul scriitor,
iar ceilalți erau cititorii, fiindcă doar pe mine mă chemau toți să le scriu
crucile și pomelnicele. Așa că eu făceam scenariul jocului și ei trebuiau să-l
aplice întocmai. Într-o vară ne-am jucat de-a războiul. Eu mi-am rezervat rolul
generalului, asta dovedeau cele două table de conservă tăiate în fâșii și
aplicate pe umerii de la cămașă, iar pe ei i-am împărțit în pușcași, mitraliori
și tunari. Unii voiau să fie piloți de bombardiere. Era mai palpitant să vii în
zbor pe deasupra puștilor și tunurilor, ziceau ei, dar avion era mai greu să
fii. De unde să iei combustibil, piloți instruiți și aripi? Aripi care să facă
fâl-fâl, ca păsările. Așa că am hotărât ca sub comanda mea să fie numai puști
care să facă poc-poc, mitralierele să facă prr-prr și tunurile ca să bată
bum-bum. Jocul începuse când, pe cer, în șiruri negre au apărut, zburând
aproape de pământ adevăratele avioane. Aveau zvastici, mari-negre, pe aripi.
Chiar erau niște modele, Albatros-Flugzeugwerke, adevărate. Se cutremura
pământul sub ele. Nu puteau fi reperate decât de undeva de sus. Atunci m-am
urcat pe turla bisericii și de acolo am strigat: „Atențiune! Vă ordonă
generalul! Acum vom doborî avioane. Atenție, foc!!!” Se auzeau puștile,
mitralierele și tunurile. Comenzile cădeau și ele, de sus, ca proiectilele. Era
un vacarm de nedescris. Mă uitam la ai mei cum se zvârcoleau acolo, jos, fugind
în jurul bisericii, ori sărind în aer ca niște păpuși. Mi se părea, de acolo de
pe turla bisericii, că își cam exagerau rolurile, sau își jucau mult prea bine
piesa. Curând curtea bisericii s-a umplut de țărână și fum, iar bucăți din
tencuiala bisericii săreau care încotro. La sfârșit, când adevăratele avioane
au dispărut dincolo de linia orizontului, am ordonat adunarea cititorilor din
oastea improvizată, în fața bisericii. Nu mai era însă nimeni. Căzuseră cu
toții la datorie. Rămăsesem singur... Mă alesesem doar cu cămașa ruptă și o
dâră de sânge care se prelingea ușor... De-aia am zis că e mare lucru când are
omul noroc”.
„–Da’
cum de nu te-a nimerit, bunicule?” l-am întrebat eu, arătându-mă curios.
„–Știu
eu? a dat din umeri bunicul. Pesemne pe un general îl voiau prins de viu și
luat prizonier. Era necesar pentru a li se pune pe piept decorația de „erou de
război”, dar cum în sat și nici prin împrejurimi nu exista aeroport unde să se
lase jos avioanele, doar dealuri și văi prăpăstioase erau peste tot, au mai dat
aviaonele alea de câteva ori roată bisericii și s-au tot dus care încotro”.
Și nu l-am mai întrebat nimic, fiindcă mă gândeam pe-atunci, că adică,
ce fel de scriitor e acela care scrie doar cruci și pomelnice? Mai târziu însă,
când am citit schița „Scriitorul”, de Cehov, am tresărit când băiatul de
prăvălie al negustorului de ceai Erșakov l-a anunțat într-o bună zi, cu glas
tare, pe patron: „A venit scriitorul!” Aveam să aflu că „scriitorul” care se
anunțase la prăvălie venise cu textele unor reclame în care erau înștiințați
clienții, că Z. S. Erșakov era vestitul furnizor de ceai chinezesc al tuturor
orașelor din Rusia” etc... Și cum își
mai lăuda reclama scrisă! „Deviza noastră domnule Zahar Semionovici se exprimă
în cuvinte puține, dar pline de adâncă semnificație: Ieftin, prompt și
conștiincios!” Când a cerut bani, să fie plătit pentru „munca lui intelectuală”,
patronul prăvăliei i-a spus că el plătește pe toată lumea doar în ceai și
zahăr, iar cum scriitorul nostru s-a arătat indignat că, pentru munca lui, doar
ceai și zahăr i se cuvenea în loc de bani, Erșakov i-a spus: „Asta-i muncă?
Te-ai așezat la masă, ai înșirat câteva rânduri și gata. Scrisul nu poți nici
să-l mănânci, nici să-l bei... e un fleac de nimic! Nu face nici o rublă”.
Mai
târziu m-au luminat cuvintele din Evanghelia lui Matei: „Nu numai cu pâine se hrănește omul, ci cu tot cuvântul care iese din
gura lui Dumnezeu”, spune Iisus (în Matei 4,4). Și să mai reținem că în fiecare dintre noi e un mic Don Quijote în lupta cu cuvântul, ca și
lupta lui cu morile de vânt. Dacă
ne-am reîntoarce la confesiunea iscusitului cavaler al lui Cervantes, am crede
că tot ceea ce se săvârşeşte sub ochii îndeletnicirilor celui care scrie, nu ar
trebui să pară neapărat o cutezanţă nemaipomenită. Că doar el ştia bine ce-i
vitejia şi, înainte de a se ajunge la disperare şi nebunie, cu siguranţă
propriile lui vise, înregimentate în bătălii, erau dinainte duse cu iscusinţă
şi exersate în faţa paginii albe a hârtiei, ori dinaintea înfruntării cu marile
sale încercări. Dar ne-am ales drumul, nu-i așa? „Ori suferi mai departe și te vei prăbuși pe drum, ori îți bandajezi
rana și mergi mai departe” sună o zicală. Și
parcă Stephen Leacock, spunea: „Nu este greu să scrii. Iei hârtie și un creion,
te așezi și scrii ce-ți trece prin cap. E ușor să scrii – greu e doar să-ți treacă
ceva prin cap”.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu