Tableta celui care se luptă cu năluca sa (19)

 

Tableta celui care se luptă cu năluca sa 

 

      În Biblie (Daniel, cap.1, v.17), ni se spune că numai „…Daniel putea să tâlcuiască vedeniile şi visele”. În copilărie, mama era cea care ne tâlcuia, la toţi, visele şi nălucirile. Năluca e greu s-o iei de gât şi s-o dobori cu o singură lovitură, cum spunea V. Hugo, aşa că, atunci când ai curaj, eşti răsplătit, dar, nu totdeauna după cântarul tău. Și totuși, nălucile nu sunt doar o plăsmuire a imaginaţiei noastre, oamenii de știință spun că ar fi nişte reflectări ale angoaselor provocate de tulburări temporare ale minții, în planul raţiunii.

     Acum, proțăpit în mijlocul drumului, cu lancea în cumpănire să ni-l reamintim pe vajnicul Don Quijote care plecase în lume să arate, prin vitejia de care spera să i se ducă vestea, că Dulcineea lui nu e o nălucă cum credeau mai toți, ci chiar o frumoasă domniță cum nu-i nimeni alta pe pământ, așa cum se spune în basmele noastre despre frumoasa Ileana Cosânzeana. Să ne amintim momentul întâlnirii cu acei negustori toledani pe catârii lor „plecați să cumpere mătase de la Murcia”, pe care-i somează să stea locului și să mărturisească (cu toții), că „nu se află domniță mai frumoasă decât împărăteasa din La Mancha, neasemuita Dulcineea din Toboso”. Cât de scărmănat a ieșit de acolo, asta-i altă poveste! Dar ce-i sucise mintea scutierului Sancho de-l urmase în nemaipomenitele aventuri pe Don Quijote? ne-am întrebat noi citind isprăvile bravului hidalgo din cartea lui Cervantes „Don Quijote”. Doar promisiunea unui ostrov peste care să stăpânească? Mai bine să-l ascultăm ce spune chiar acesta: „Ia seama, Luminăția Ta, seniore cavaler rătăcitor, și nu-ți uita vorba cu făgăduiala ostrovului de care mi-ai vorbit, că fie el cât o fi de mare, m-oi pricepe eu să-l cârmuiesc”. Se mai îndoiește cineva că, fiecare dintre eroii întâlniți în cărțile pe care le citeam în tinerețe, aveau un vis măreț în care credeau? Altfel, unii nu ar fi plecat la un drum izvorât dintr-o minte bolnavă (în căutarea frumoasei domnițe Dulcineea). Iată cum explică el acest vis măreț, însoțitorilor care îi duceau la galere pe acei osândiți ai Majestății Sale. Întrebați în parte, unul spune că osânda sa se datora faptului „de îndrăgostit ce era”, ceea ce-l uimește pe Cavalerul Tristei Figuri, care spune ceva magnific: „Păi dacă-i așa și numai pentru că sunt îndrăgostiți sunt duși oamenii la galere, de când ar fi trebuit eu să fiu pe ele, vâslind!”. Se iscă din nou o bătaie, iar după eliberarea ocnașilor, uluiala acestora e și mai mare când au să afle că drept răsplată, ciudatul cavaler le cere să se ducă în cetatea Toboso și acolo să se înfățișeze domniței Dulcineea de Toboso și să-i spună că robul acesteia, Cavalerul Tristei Figuri, i-a trimis să i se închine și să-i istorisească despre această faimoasă aventură a sa. Auzind una ca asta, ocnașii săriră pe el și pe scutier de-i făcură zob, după care își iau tălpășița căci nu aveau, zic ei, de-a face cu niște oameni tocmai în toate mințile.

     Nici tânărul locotenent Giovani Drogo (din „Deșertul tătarilor” al lui Dino Buzzati), personaj care are frenezia interioară a lui Don Quijote a lui Cervantes şi aura inexorabilă a rătăcitului personaj K. a lui Kafka, nu pare a fi în toate mințile. Dar dacă nu am crede că, în viaţa noastră, (odată şi odată) anumite lucruri măreţe vor şi avea loc, la ce bun am mai da brânci celor potrivnice?  Așa se face că Giovani Drogo, porneşte încrezător spre fortăreaţa Bastiani (situată în creierul munţilor prăpăstioşi, dincolo de care se întinde marele deşert al tătarilor), pornit în aventura vieţii sale, dorindu-şi o viaţă eroică, iar cititorul încearcă să desluşească, mai apoi, mecanismul care îl ţine legat de fortăreaţă vreo 30 de ani pe incurabilul cutezător. Plasat în lumea ficţiunii unei armate care se pregăteşte minuţios pentru ORICE, romanul ne invocă iluzia unei posibile zile de glorie, când trâmbiţa de pe cel mai înalt crenel al fortăreţei va suna atacul tătarilor veniţi din deşertul milenar şi enigmatic. Alături şi de celelalte personaje ale romanului, cititorul va fi „însufleţit” cu speranţa că astfel de fapte măreţe se şi vor înfăptui. Vom aluneca, încet-încet în mirajul povestirii, unde doar năluca duşmanului (încă nevăzut) le mai hrăneşte speranţele soldaţilor din enigmaticul fort. Ce-i întreţine pe toţi în această speranţă, e doar visul: „…i se părea că pe undeva trebuia să existe nişte legături obscure între vis şi întâmplările viitoare”. Legenda e arma cu care autorul îşi impresionează şi uimeşte cititorul: „Vremea  tătarilor apusese demult, ei nu mai sunt decât o legendă străveche. Şi cine altcineva ar putea avea vreun interes să viziteze graniţa? Este în toată povestea asta ceva care nu stă în picioare”. Şi, vor trece ani fără să se şi întâmple ceea ce aştepta şi cititorul, ca deznodământ. Dar, tocmai asta îi şi dă romanului mantaua de basm-realitate-irealitate-fantasmagorie. E ca în visul emirului lui Macedonski, nebun după glorie şi, în fapt, aleargă pe tărâmul văii plângeri, uitând că în urma sa o altfel de lume n-o să-l înţeleagă vreodată. Iar lui Giovani Drogo, muntele vrăjit din care nu mai poate pleca (decât mort, în cazul altora), nu-i dă şi eroului nostru şansa de a şi câştiga marea bătălie cu viaţa pentru că, năluca duşmanului încă nevăzut, îi tot hrăneşte speranţele. Bătălia eroică, în cazul eroului lui D. Buzzati, se dă numai cu moartea: „El care renunţase la tot ce fusese mai bun în viaţă în aşteptarea acestei înfruntări cu duşmanul, care de mai mult de 30 de ani se hrănise cu acea credinţă unică, era alungat tocmai acum, când în sfârşit începuse războiul?” Totul avea să se petreacă (conchide autorul) în odaia unui han necunoscut, la lumina unei lumânări – amintind de întoarcerea către casă a bravului Don Quijote, pe un braţ de paie, într-un car tras de boi. Şi „nu era nimeni care să-l vadă, nimeni care să-i spună: bravo!”

     Cum nu era nimeni, în afară de glasul mamei și mâna lui Dumnezeu, cu mine, la căpătâiul patului, atunci după ce cărasem cu mare efort până acasă mânzul căruia tata voise, mai întâi, a-i lua gâtul cu briceagul, acolo în câmp și zăcusem zile întregi cu febră, și fără nicio speranţă de însănătoşire. Mă aflam și eu la hotarul unde nălucile întunericului mă ademeneau la ele, luând chipuri şi glasuri de fiinţe dragi, cunoscute. Țineam minte doar cum mă târâsem ca furnica îndărătnică, cu povara în spinare. Și am povstit asta într-o povestire intitulată „Mânzul”, din cartea mea Azaplar. Am zăcut atunci la pat, bolnav, câteva săptămâni. Se părea că nimic nu-mi mai putea fi de folos pentru însănătoşirea mea, oricât se străduia şi se frământa mama la căpătâiul meu. M-am trezit lucid numai de câteva ori – spunea mama mai târziu –, dar şi atunci pentru a bâigui, celor din preajmă, numai vise care de care mai aiurite şi halucinante. Le spuneam: „Aseară Mânza noastră a adus pe lume un pui micuţ, un căluţ roşcat…” „Care mânză?” mă întrerupeau ceilalţi fraţi, strânşi roată în jurul patului pe care zăceam. „…Așteptați! ţin minte tot. Şi văd acum totul, atât de limpede. Dormeam cu bunicul sub copacul din grădină, învelit numai c-o ţoală şi, deodată, la lumina stelelor, bunicul a scăpărat chibriturile de şi-a aprins luleaua de lut. L-am întrebat: Ce faci bunicule, nici tu nu ai somn?” „Dar buniclul e mort demult, mamă, ce tot spune el? Nu vedeți că iar aiurează? o auzeam pe soră-mea. „Taci tu copilă!… o oprea mama la timp și îi punea repede degetele la gură. Dacă își amintește, înseamnă că nu e rătăcit” „Hei nepoate, scoală şi tu. A venit timpul să vezi ce n-ai văzut, a zis bunicul, continuam eu. Intram amândoi la Mânza în grajd şi, pe paiele de lângă iesle, abia născut, se afla căluţul ei micuţ cu părul roşcat. Ştii, mamă… era ca frunzele mărului ăla uscat din grădină, era atât de micuţ, că-l puteam ţine în amândouă palmele întinse. Era o minune de căluţ. Și l-am auzit pe bunicul: „Nu te speria nepoate, nu-i mort, e doar neştiutor…” Atunci i-am cerut bunicului să mi-l lase mie, că vreau să-l dăruiesc fratelui meu Constandin.” „Dar şi Constandin a murit demult, măi, mamă, a murit la naștere, n-are de unde să-l ştie el se arăta îngrijorată soră-mea cea mare. „Lasă-l, lăcrima mama, vezi şi tu că nu visează acum!” Doar mama mă asculta fericită. Ea credea.  „...Aşa că l-am pus între cele două geamuri din lucarnă, în care i se vedea doar umbra. Când o ieşi soarele, o să-i usuce părul roşcat şi o să i-l facă mătăsos, ca al Mânzei. O să vedeţi!”

     Păi, ce altceva putea să le povestească un copil ca mine, în situația aia, când viața îmi plutea între cele două lumi? „Dar nici să inventez povești de dragoste nu puteam”, cum spune Ismail Kadare în romanul „Umbra”. La fel, cred, gândea și el: „Dar, tocmai atunci când mă apropiam mai mult de o explicație, gândurile mi-o luau razna”. Doar că umbra lui este povestea unei iubiri imposibile trăite tot la hotarul dintre două lumi. Tânărul cineast albanez, dintr-o țară aflată la granița cu infernul găsește o altă lume, odată ajuns la Paris, iar povestea lui de dragoste cu frumoasa actriță, franțuzoaica Silvaine, e năluca care îl preia din gheara celeilalte, rămasă acasă, în viața aflată sub dictatură. Că nici nu mai înțelegi când depășise frontierele și se simțea în adevărata viață. E povestea unei dureroase prăbușiri, în care eroul nu mai știe în care dintre vieți îi rămăsese ființa. Fraza care îl va măcina tot timpul: „acolo noaptea este altfel de noapte, iar ziua, altfel de zi...”, spune totul.

     Și fiindcă tot am început cu un citat din Biblie, să închei acum cu un alt citat din Ioan (8-7):  Fiindcă ei nu încetau să-L întrebe, El S-a ridicat în sus și le-a zis: „Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea.” Dar cât de greu să fie păcatul unora, când până și Cel de Sus aruncă piatra? Dacă în cazul celor doi amintiți mai sus (Don Quijote și locotenentul Giovani Drogo), năluca era o plăsmuire a minții, iar în cazul cineastului albanez năluca avea „ochiul și timpanul” celor care ne-au urmărit și pe noi în dictatură, oare copilul care am fost, ce păcat să fi cunoscut? Nălucile lui, îmi șoptiți voi, veneau din fricile și spaimele cu care tatăl scosese briceagul să taie gâtul mânzului abia născut, știind că o turmă de oi nu se urnește din câmp, atunci când măgăreața nu se dezlipește de puiul ei până când nu se pune zdravăn pe picioare și poate să umble. Se putea sta cu oile în câmp la cheremul lupilor de seară, sau, odată sacrificat, avea să îngroape tata mânzul și măgăreața avea să-și plângă puiul pornind ,totuși, la drum? Grea dilemă! Atunci, la cei 10 -11 ani, am decis să iau mânzul în spinare și să-l car vreo 4 km din câmp, până acasă, cu măgăreța pe urmele mele. Și în perioada cât am zăcut la pat, ca să nu mă doboare „forțele răului”, mama mă lua de mână și mă scotea la lumina zilei în grădina noastră, de îmi arăta caișii înfloriți. „Vezi și tu ce frumoși sunt pomii, acum înfloriți?” îmi spunea. Mă strângeam în brațele mamei, să mă apere... și țipam: „Da’ nu-i vezi pe ăia cum își bat caii cu bicele și mână carele să dea cu roțile peste mine?” Nu era niciun chip să mă scoată din ghearele năzăririlor mele. Iar tu cititorule, firesc, te întrebi: „Ce șanse are un copil să se lupte cu forțele unor năluci?” Spunea undeva Balzac, că spaima e un sentiment care te îmbolnăvește pe jumătate. Mi se părea ciudat că nimeni, dintre ai mei, nu vedeau nălucile care mă urmăreau. Dar parcă poți să iei de gât și să dobori o nălucă?  

 

                                         Tudor Cicu

 

Propoziții pretențioase (vol 2) - de Sorin Călin

 

Propoziții pretențioase - din seria „Vremea Călinilor”- ed. editgraph/2026 d Sorin Călin         

 

     Cu cel de-al doilea volum al lui Sorin Călin, „Propoziții pretențioase” (378 pagini) apărut recent la ed. editgraph, eul său auctorial își creează propriul spațiu și timp care este al scriiturii și textului ca alcătuire finită și care, chiar poartă amprenta unui scriitor aparte ce ne învață prin exemplul său, consemnarea acelor pedanterii tehniciste și anticipări ale substanței operei într-un nou labirint al scrierilor, asupra cărora, iată, m-am aplecat și eu. Cert este că lectorul unui asemenea roman memorialistic (simultan și document/istorie) știe că autorul ridică punți de comunicare, unele legături, între întâmplările datate în volumele anterioare și cel prezent. Autorul mărturisește că a început scrierea acestui al doilea volum doar la câteva zile după decesul tatălui său, având în memorie că, încă de prin 2013, într-o discuție cu un amic, din formația cu care cânta la nunți, acesta i-a lansat provocarea de a scrie despre oamenii urbei natale, despre locuri cunoscute și întâmplările petrecute sub ochii săi, în acest univers al urbei natale. „Nimeni, îi spunea amicul acela, nu a lăsat un cuvânt în documentele scrise ale orașului Rîmnicu-Sărat, atât despre oamenii locului, cât și despre casele și locurile în care au trăit aceștia... că de oameni nu-i pasă nimănui” îi spunea amicul. Și ca atare cineva trebuia s-o facă, să lase o amintire, o mică întâmplare despre ei, una care să fie consemnată, notată și să rămână într-o carte. Mai ales că nici „Gazeta Săteanului” apărută cândva în trecut, în orașul Rîmnicu-Sărat, nu a lăsat generațiilor actuale și viitoare prea multe informații. Precum nici o monografie,  mai bine sau mai puțin bine scrisă, dar suficient de profesionist întocmită ale caselor istorice, străzilor, a oamenilor de vază din oraș, nici așa ceva nu există.    

      Ca experiment, proiectul început este interesant și în concluzie cartea, deși ciudată prin contextul cuvintelor tehnice și arhaice din DEX, este interesantă. Ciudățenia ei vine și de la multitudinea de combinații contextuale, interpuse în text, pe de o parte, din modalitățile de construcție al unui text subiectiv, pe de altă parte, cât și din hazardul lingvistic (amintit deja) al folosirii unor cuvinte (uneori tehnice, alteori ca arhaisme) cu scopul de a creea indicii aleatorii pe contextul cuvintelor. Dar soarta acestor arhaisme are ca scop de a reda amprenta unei epoci apuse și să creeze un spațiu nou de rezonanță interpretativă textului. Iar relația de coprezență între două texte apropiate (datate într-un jurnal confesiv), pleacă de la impresia directă că autorul nu se lasă confiscat nici de termenii necunoscuți cititorului (pe care doar DEX-ul îi consemnează), nici de trăirile personale în faimoasa echipă a unei echipe de meseriași tinichigii, ci realizează perspectiva dăinuirii destinului colectiv la care participă fiecare locatar, fiecare locuință civilă.    

     Astfel de tipologii ale lucrătorilor meseriași în tinichigerie și acoperișul caselor, apoi procedeele și mijloacele de expresie aparent ireconciabile cu literaturizarea textului, demonstrează, în tot ceea ce este relatat în acest jurnal-document, că nimic nu este inutil de a a fi comentat. În consecință, cartea este construită după arhitectura corespunzătoare unei lucrări cu caracter științific decât literatura cu precădere epicizată. Fantezia autorului se sprijină pe o informație documentară și multe procedee ale meseriei de tinichigiu, cu multe detalii din înzestrarea sa tehnică. Aspectul de scriere pseudo-anticipativă a unei astfel de scrieri aparent foletonistice sunt sub controlul rațiunii și nu iese, totuși, din tiparul literaturizării. Echilibrul interior pe care și-l corectează cu fiecare însemnare din jurnal, revenind adesea la memoria tatălui și alte figuri importante ale urbei natale, dă relief jocului său de a ironiza agonia unei epoci istovitoare pentru mulți meseriași (ca cea a propriei sale familii), de a câștiga banii cinstit prin muncă și îi fixează, teoretic, poziția față de un biografism al celor întâlniți în viața sa. Toate aceste procedee stilistice, îngăduite de scrierea oferită de un hazard lingvistic (uneori pur tehnic, alteori mult arhaic), credem că îi asigură autorului capacitatea de a ne stimula participarea la trăirile sale. Firească și necesară (pentru înțelegerea stilului de scriere) ni se pare nota autorului, la un momenta dat: „Scurtez fraza, altfel nu mai înțeleg nici eu ce am dorit să spun!” Doar că Sorin Călin știe să povestească și să își asume hazardul lingvistic în care pare că se joacă cu acele cuvinte ce numai în DEX le poți întâlni, folosite acum, nu numai în text, cât și în titlurile însemnărilor zilnice din jurnalul memorialistic. Doar că, aparent, titlul însemnărilor din jurnal nu pare să aibă vreo legătură cu însemnarea propriu zisă ce urmează a fi relatată în desfășurarea evenimentelor. Multe dintre însemnările din roman amintesc și de oamenii care au fost, despre cum au fost: vezi de exemplu însemnarea cu titlul Agrăiți, datată la 2 Mai 2022, e despre fostul director al fabricii de confecții locale și îi urmează imediat textul Agrafie ce continuă amintirea fostului director Nicolae, apoi despre casa moșului Benescu cu povestea lui, casa Tânțu etc. Astfel jurnalul e mai mult document și însemnare memorialistică pentru oamenii amintiți, locurile călcate de echipa de meseriași, casele etc. Dar în primul rând oamenii băștinași, de pe vremea când tatăl era coordonatorul echipei, sunt amintiți pentru a-i umple în suflet golul adus prin decesul tatălui. Astfel de memorii sunt pentru a arăta cum negociau proprietarii cu meseriașii în tinichigerie, la construcții de acoperișuri, burlanele de scurgere pentru apa ploilor, cazane cupru etc. Dar printre aceste personaje, în fapt proprietarii caselor la care echipa familiei Călin execută lucrările, își fac loc și cei din familie, precum și muzicanții cu care autorul asigura petrecerea la nunți. Mai interesante sunt momentele comice sau triste (după caz) ale oamenilor trăitori în urbea natală și cele mai savuroase dialoguri sunt cu tatăl său, pe când încă nu era plecat la ceruri.

     Cartea e scrisă în stilul celui care ține dinadins să poarte un monolog, când  cu sinele său, când cu cei întâlniți într-o viață de om. Cartea are densitate temporală în chiar frumusețea sau puterea ei de expresie, pentru că viața ne arată că suntem pe un drum fără întoarcere și memoria cărții, cu siguranță, va reține în această carte o lume așa cum a fost.          

 

                                                              Tudor Cicu

 

 

 

Tableta celui plecat de-acasă, prin lume, cu un gând anume (18)

 

Tableta celui plecat de-acasă, prin lume, cu un gând anume 

 

     Parabola celui care alergase pe o sanie trasă de câini, alergând, intens, înspre Polul Nord cu gândul de a ajunge mai repede şi a-şi instala drapelul de prim cuceritor, este cât se poate de elocventă în a demonstra că şi în căutarea unui clasament, ca cel iniţializat de „La Stampa” sau „Die Zeit” ori „The Times”, cei peste zece mii de cititori se prea poate să se fi înşelat punând în fruntea unui clasament al valorilor pe cei zece magnifici: Shakespeare, Goethe, Cervantes, Dante, Kafka, Thomas Mann, Moliere, Joyce, Dickens... lipsind din acest clasament, la prima vedere, alţi magnifici ca: Homer, Tolstoi, Gogol, Dostoievski, Mihail Șolohov, Hermann Hesse, Oscar Wilde, Camus, V. Hugo, E.A. Poe, Rimbaud, Panait Istrati, Gabriel Garcia Marquez şi mulţi alţii. Dacă vom face şi noi o asemenea greşeală, ne-am trezi ca acel navigator gonind către Polul Nord şi constatând la ivirea zorilor, dimineaţa, după ce-şi analiză busola şi studie hărţile, că se afla tot mai la sud de locul de unde plecase. Gonind cu sania pe o banchiză imensă de gheaţă, curenţii oceanului „mânaseră” toată noaptea, banchiza, tot mai către Sud.

   Asemeni temerarului „cavaler rătăcitor” de pe banchiza de gheață, scriitorii au pornit, odată cu cărțile lor, în lume. Nu au avut ca țintă un „Pol Sud” ori un „Pol Nord”, ci doar inima cititorilor de pretutindeni. Putem spune şi aşa: au pornit în lume şi au plecat, mai apoi, din lume, cu o misiune. Au pornit la drum în urma unor porunci divine şi s-au retras din lume abia după ce au făurit o alta, un model de urmat, ori o „nenorocire” de care, cei ce vor veni mai pe urmă vor trebui să țină seama că şi ei nu sunt decât un instrument între multe altele, atât de stranii şi pe care destinul sau dimpotrivă, hazardul, ni le hărăzesc, tuturor, pe pământ.

     Ca mulți alții și eu m-am născut ȋntr-o familie săracă, și eu am plecat singur de-acasă spre un oraș mare pentru a-mi croi un viitor. Cred că aveam cam 10 – 11 ani, când citeam „Am fugit de acasă”, de Nicuţă Tănase. Dar câţi dintre noi, copii de la ţară, nu am fugit de acasă? În cazul meu, mărturisesc, iată, cum primeam o bătaie de la tata, gata şi „fuga” de acasă. Ce târg să fi negociat Destinul cu Fiinţa mea, atunci când am fugit de acasă pentru a da la liceu? Am citit destule cărţi („Moromeţii” etc, dar şi amintirile scriitorilor  buzoieni Titi Damian și A. Anghel), unde părinţii se făceau luntre şi punte pentru a-şi trimite copiii la şcoală, cât mai departe. Nu l-am înţeles niciodată pe tata când, într-o seară (tocmai terminasem 8 clase), l-am auzit, explicându-i mamei, răspicat, că nu aveau bani să mă trimită mai departe la şcoală. Și atunci, împreună cu Nabi (un tătar, coleg de clasă) am plănuit să fugim la mătușa lui din Constanța ca să dăm la Liceul Industrial Energetic. Nu aveam nici o lețcaie de bani la mine, dar cum el nu era destul de pregătit, i-am promis că îl voi pregăti eu, iar el se obliga să vorbească cu mătușa că așa puteam să le plătesc șederea mea acolo. Din păcate, el n-a intrat, ci doar eu şi chiar al 11- lea pe listă, număr sub care s-a tras linia celor reuşiţi cu bursă. Ceea ce s-a întâmplat, după aceea, merita a fi scris. La aflarea veștii că nepotul ei nu a intrat la liceu, mătuşa prietenului meu din sat a întors foaia şi mi-a cerut să-i plătesc găzduirea. Am fugit de acolo, cu geamantanul făcut în grabă, pe o fereastră. Acasă, tata, pe care l-am găsit la coteţul porcului, scoţând cu furcoiul mizeria din ţarc, văzându-mă (deja mă „dăduseră”, la miliţie, ca dispărut), m-a luat la înjurături, deşi îi strigasem în gura mare că „am reuşit la liceu”. Cât pe ce să mă nimerească cu furcoiul, aruncat în spatele meu: „Îţi dau eu liceu, paştele şi grijania…” etc., că numai fuga m-a salvat.

     Acest apus, numit de-acum „fuga mea de acasă”, îmi face semne cu mâna, din zarea amintirilor: „Scrie cum ai luat, precum luna, norii, în coarne lumea cea largă şi nebănuită, pentru o inimă de copil”. Și mi-am amintit că Hans Ch. Andersen s-a născut în orăşelul Odense din Danemarca în familia unui cizmar. După o copilărie sărăcăcioasă în trăiri, pleacă de unul singur la Copenhaga pentru „a-şi cuceri celebritatea”, cum notează, mai târziu, în „Povestea vieţii mele”, o carte frumoasă care mi-a arătat mie, pe vremea când am citit-o (17 sau 18 ani?), că există o soartă pentru fiecare, dar că nimic nu există fără luptă, muncă şi credinţă în puterea ta, ca să-i dai apoi cititorului, scrieri gătite cu hainele cele mai bune pentru a ieşi în lume. Mulți ar putea zice: bine, bine, dar cum o să se descurce până atunci? Doar cu mâinile goale în buzunare, plecat în lume, Panait Istrati s-a descurcat datorită poveștilor avute în cap, pe care avea să le scrie la îndemnul lui Romain Roland. Iar Holden Caulfield, eroul lui J.D.Salinger din „De veghe în lanul de secară”, pleacă de acasă, subliniind nevoii de iubire din partea părinților, culegerea atâtor sfaturi și învățăminte pentru orientarea sa în lume, și chiar să-și descopere „măsura minții și așa mai departe”. Chiar așa spune: „Am plecat de la școala pregătitoare Pencey... Groaznică școală, oricum ai apuca-o”. Înainte de a pleca trece pe la profu’ lui de istorie de la care reține că „viața este un joc pe care trebuie să îl jucăm conform regulilor”. Fiindcă i se zisese de către o prietenă că e un sălbatic „și n-am nicio direcție în viață”, Holden a reținut asta... și avea s-o probeze prin lumea largă. „Sunt chestii pe care e greu să ți le amintești”, spune el la un moment dat. Citind însă cartea afli că povestea lui Holden, de unul singur prin lume, e fascinantă. Mamă, mamă! Și ce-i mai mergea melița când se dădea la vorbă, cu unul, cu altul! Așa afli că circulă prin lumea asta, țăcăniții, ca furnicile. Spre final riscă o „furişare” în locuinţa părinţilor (ce nu aflase încă, pocinogul fiului lor), spre a se întâlni cu sora lui Phoebe. Îi mărturiseşte gândul său nebunesc, de a părăsi oraşul şi a se instala la marginea unei păduri, să-şi facă o cabană micuţă unde să-şi aştepte sfârşitul, dar renunţă când sora lui îşi face bagajul decisă să-l urmeze, fie şi până la capătul lumii. În cele din urmă, familia se reuneşte în ajunul Crăciunului, mai ales că şi fratele lui mai mare, D.B, soseşte cu logodnica lui tocmai de la Holywood. „Aș sta de veghe în lanul de secară și-atât. Știu că-i o nebunie, dar e singurul lucru pe care mi-ar plăcea cu adevărat să-l fac”, spune uneva. Și cred că v-am făcut curioși să o recitiți. Merită să dai o zi din viața ta, cititorule ca să parcurgi visul lui Holden până la capăt. 

     Visul de veacuri al omului de a avea căsuţa şi locul lui unde să ducă un trai pe care l-a visat o viaţă și pentru care George Milton și Lennie Smal pleacă de acasă, e și al celor doi eroi ai lui John Steinbeck din „Șoareci și oameni”. La acest vis al lor aderă şi un muncitor negru de la fermă (Candy), rămas infirm în urma unui accident de muncă, nici unul dintre ei nu-şi poate, o clipă, imagina, că visul lor se va spulbera dintr’odată, precum o şandrama dinaintea primei furtuni. Dar e un vis la fel de lipsit de speranţă şi iluzoriu, ca visul american al celor care cutreierau ţara Americii pe fondul crizei economice şi pe cel al „marii secete” de şapte ani din Statele Unite. George Milton, inteligent, dar needucat („scund şi sprinten, oacheş la faţă, cu ochi neastâmpăraţi şi liniile chipului ascuţite şi puternice”) şi Lennie Small („exact opusul, un uriaş cu chip nedefinit, cu ochi mari şi deschişi la culoare şi cu umeri largi, aplecaţi”), un om de statură mare şi abilităţi mentale limitate ce îl face să semene cu un copil mare, sunt doi lucrători cu ziua care se îndreaptă spre o fermă în apropiere de Soledad de California, cu speranţa că vor găsi de lucru pentru ca „într-o bună zi să adunăm nişte parale, o să ne luăm o căsuţă şi vreo două pogoane de pământ şi-o vacă şi nişte porci şi… şi-o să trăim din belşugu’ pământului. Şi-o să avem iepuri”. Iar lucrul acesta în care nu crezuseră niciodată cu adevărat, pe măsură ce tot repetau cu vorbe acest vis, el devenea aievea. („Am avea o căsuţă şi-o cameră numa’ a noastră. C-o sobă mică de tuci şi iarna am face foc în ea. Pământ nu-i aşa de mult ca să lucrăm toată ziua. Numa’ vreo şase-şapte ceasuri. Şi n-o să ne spetim încărcând orz unşpe ceasuri...”). Cei doi fugiseră din Weed, după ce Lennie fusese acuzat de viol după ce încercase să pipăie rochia unei femei şi se panicase când aceasta începuse să strige. Cititorul nu are cum să nu realizeze, din acest contrast evident, că soarta celor doi este pecetluită de autor încă de la început. Să credem că visul s-ar fi îndeplinit, dacă n-ar fi fost, la mijloc, naivitatea lui Lennie şi neputinţa lui de a distinge răul de bine? Întâmplările tragice ce vor urma, nu duc decât la singurul deznodământ al naraţiunii de faţă. În faţa mulţimii înfuriate și înarmată cu puști și pistoale, care îl vor fugări să-l linşeze pe Lennie, comportamentul lui George rămâne şocant şi greu de înţeles. Finalul se citeşte cu răsuflarea tăiată. („...ridică pistolul, îl ţinu drept și îi apropie țeava de ceafa lui Lennie...”).  Mai departe nu se poate povesti.

     Toţi visăm. Aşa începe lunga noastră călătorie, a omului-care-scrie, pe coala de scris. Și vă mărturisesc că și eu am fost toată viața un visător „greu de strivit/furam stelele de pe cer şi le scuturam pe sub uşile învinşilor”, cum îmi spunea poetul Costel Bunoaica, cândva. Și cu gândul la visul meu, visele altora, până la urmă nimeni nu poate ști cât de lungă este călătoria noastră prin lume şi nici când şi unde se va termina. Când crezi că un lucru oarecare nu te privește, adu-ți aminte că atunci când cineva e în pericol, toți suntem loviți! Viața e o călătorie care ne privește pe toți!