114. Elendora

Dincolo de cânepişte, mult mai la vale

se iţea o căsuţă spre iaz;

alb văruită, cu două ferestre oarbe

cât un cerdac, şi-un coteţ pentru păsări

ca la oarece creştin în necaz.

Părea o căsuţă pustie. Alta în vâlcea nu era.

Şi-acolo crescuse cea mai frumoasă fată din sat.

Că de-aş fi avut un ulcior de galbeni

cum auzisem că avea feciorul lui Roş-împărat,

şi-un cal ca al lui, de poveste…

Ehei! Cum m-aş fi săltat eu în şa

Şi uite aşa,

ca un prinţ m-aş fi înfăţişat în vâlcea.

La casa Elendorei. Şi cu ce veste!

Elendora o chema pe frumoasă. Şi mie-mi plăcea,

Ascultam cântecul ei vrăjit

cu „a ruginit frunza din vii…” şi încă

despre ceva pe atunci nelămurit.

Urmau rândunelele luând calea depărtărilor.

Nici soarele parcă nu mai cobora de pe cer;

Toamna era şi ea pe sfârşite

iar frigul răzbea şi în vale

şi întreaga vâlcea se cufunda în mister.

Mi-era dragă Elendora.

Ca lanului de grâu, ploaia de vară

Făceam ce făceam şi mă furişam spre vâlcea

Până aproape de iaz unde ea se scălda

După străjerii platani, seară de seară.

Spuneam acasă, că m-am întâlnit cu zmeul pe câmp

Că-mi ţinuse calea şi se băgase în vorbă

Tata pufnea şi râdea, mai să se frigă cu ciorbă

Dar mama bănuia încotro bat eu câmpii

Mă lua deoparte şi mă ciufulea:

„Măi copile, eşti prea mic pentru ea”.

Mai deunăzi într-o toamnă

Tata m-a împins şi pe mine în lume. Ca-n vis.

Plecam să mă bat cu zarea cea largă.

Elendora era gara. Elendora şi trenul ce mă ducea.

„Adio!” Până la vara viitoare, le-am zis

Celor din gară, şi celor rămaşi în urma trenului,

câţi mai credeau, că vor trece ceva anotimpuri

şi-n vara cu spice solare, seară de seară

jos în vâlcea, voi relua acel vis.

Visul pentru care surâdeam şi povesteam întruna

despre Elendora fata din vâlcea,

cuvintele-mi dădeau întruna ghes.

Poate că sunau ca vorba duşilor de pe lume…

Dar le dădeam, trufaş,

şi tâlc şi înţeles.

Târziu m-am întors. Eram mare. Ştiam.

Că poveştile erau poate numai pentru puştani.

Dar mi-ar fi plăcut, precum lui De-Cu-Ziuă

i se întâmplară-n poveste…

Timpul, la căsuţa din vâlcea

cu funii groase, de platani, asemeni voinicului

să-l fi legat eu de pe-atunci.

„Nu mai locuieşte nimeni acolo!” -

mi-a zis tata izbind cu barda-n butuci.

Tăiam via. Amândoi. Peste ani.

(„A ruginit frunza din vii…”) – sau aşa credeam

că trebuia să răsune din nou cântecul

la care urmau şi rândunelele,

cum se înşirau ele în cârd spre apus:

„O fată cândva i-a plăcut fără margini,

că inima îi era numai văpăi-năbădăi!”

ciripeau şi ele de sus.

Mai departe, dincolo de zările alipite de cer

Se tânguia timpul. Cu limbă de clopotar

Cu vuiet de ploaie năprasnică

Şi suliţe de înger lăicer.

Sudori reci mă trecură pe frunte

Şi-n tâmple:

Elendora, Elendora, Elendora-mi vuia.

Îi fusese ursită să o ia un olar

Şi să o ducă din vale, spre munte.

Ce sterpi păreau acum străjerii platani

sub care îngropase tata via!

Şi-n iaz, mai grea ca plumbul, veşnicia,

ce căţăra doar trestia spre cer,

corn lung chema din peştere rupestre.

Şi-atunci, am coborât cu calul în poveste

Şi toate oalele din cale

prin târguri, pieţe şi oboare,

luam ca prinţul în picioare.

Ca-n basmul mamei, spus

odinioară la gura sobei

unde-şi lăsase ea chipul în ochii copilului,

aromind pe un caier şi-un fus.