2. Vâslind sub talaz prin recife
„Cu acel ritm voi începe, ce potrivit Elegiei,
Chiar dacă
pentru război, nu este cel nimerit”
(Ovidiu:
IBIS)
Ajuns pe țărmul Salonicului, mă aștept ca
dinspre mare să aud strigătele argonauților vestind sosirea în patrie. Mai
apoi, să-mi îndrept privirea de-a lungul țărmului Mării Egee și să-i zăresc pe
localnici venind, cu mic cu mare, să vadă ce au adus vitejii plecați după o
himeră ca Lâna de Aur. Nimic nu se întâmplă. Cercetez pescărușii, le urmăresc
întinsul prin care umblă, cât ține teritoriul De unde-Până unde, ce tălăzuiește
vârtejuri și unde printre recife. Alexandru cel Mare tronează la țărm pe un
cal, arătând sabia. Multe mi-ar fi spus statuile dacă nu ar avea gurile
încleștate. În Salonic am văzut destule statui care păreau a te privi
întrebătoare. Îți citeau de pe buze întrebarea și-ți așteptau răspunsul. Dacă
statuile n-ar fi avut buyele încleștate, pesemne, mi-ar fi pus ele întrebări.
Și, le-aș fi răspuns că Istoria are de la o vreme, sandale ruginite și
abandonate în straturi de argilă. Că oamenii au sfredelit pământul o vreme,
apoi, și cele câteva urme norocoase, le-au abandonat. Că azi, doar trecătorii
(ca mine, ca cel de lângă mine) se mai întreabă ce istorii s-au petrecut pe
vremea lor. Și, dacă nu primesc răspuns, dau și aceștia din umeri, și pleacă
mai departe. Pleacă în Istoria lor. Și, nimeni nu va mai afla ce s-a întâmplat.
Mircea Cărtărescu îmi atrege atenția că în zilele de azi, nici „poeții nu mai
au statui ca-n secolul al XIX-lea, nici reputația, ca-n secolul al XX-lea” și
îmi reamintește versurile lui Nichita: „Poetul, ca și soldatul, nu are viață personală,/Viața
lui personală e praf și pulbere”. Ridic ochii spre cer (spre a-i implora pe
zei) și mă întreb de ce o fi spus în „Himera literaturii”, Ion Murgeanu „adio
copilăriei”? Să-i urmărim gândurile: „Copilăria nu are timpul măsurat și nici
cronologie prestabilită”. Să fi fost și ceva regrete, în sufletul copilului
coborât din costumul alb și decorul spațios (care-i stârnise în urma lioatei ce
se ținea după docar, titlul de doctor), la rând cu văcarii lui Gligoraș pe
șesul imens de la Iapa, unde păștea „vacile noastre de data aceasta, căci a
fost și un timp fără cai și boi, numai cu două vaci de lapte”? Ehei! „Treabă
complicată”, spunem și noi. Fusese un „copil minune” - la nivel local – adică
în clasa întâi la nici șase ani împliniți, stimulat și de părinții care-l punea
să recite poezii la musafiri (de aici o oarecare înclinație către actorie, veți
vedea mai târziu). Nu vă închipuiți acuma că un copil minune n-ar face și
niscaiva năzdrăvănii ori ghidușii. Io-te na! Copil minune, nu sfințișor! Ba,
face! Și, ne amuzăm cu cele înșirate de Ion Murgeanu, dar și-i dăm dreptate
când spune: „Acum știu că acea vârstă era vârsta când totul are importanță”.
Chiar faptul că „debutase” în fața profesoarei de română de la ciclul 2 cu o
schiță proprie, dar din invidie, vechiul concurent la premiul întâi Ionel Popa
îl acuză că a copiat-o din Cravata Roșie, nu ne convinge că era numai un
„copil minune” și nu un mic drăcușor, acolo. Ehei, invidia asta! Oricum, un nod
de lacrimi trebuie că i-ar fi stânjenit firea și unui om mare, dar unui copil?
Dar când celelalte „mâțe” (mult mai târziu, evident) vor începe și ele să tragă
cu ghearele în firea poetului, după ce va debuta de adevăratelea? „Literatura e
o parte a judecății de Acum” - ne atrage atenția Octavian Paler, intuind crudul
adevăr. Dar cine ne judecă? Îmi place să cred că există și cineva care ne apără
de răutățile altora. Cine poate ști? Statuile n-au gurile descleștate, că le-aș
fi întrebta la Salonic. Octavian Paler spune că statuile surâd „parcă pentru a
ne apăra de frig”. Dar, e căldură mare aici în Salonic, nu-mi arde mie de
surâsul lor. Și apoi, oamenilor din jur nici nu le pasă, ce cred eu, stau la
terase și în timp ce-și consumă cafeaua frape din pahare, discut despre orice.
Cei mai mulți trec în limuzine de blochează străzile. Pietonii nu mai fac față
căldurii și se opresc la câte un chișc de răcoritoare, de unde cer apă. Într-un
oraș așa aglomerat mai ai timp să-ți pui întrebări? Continui să mă gândesc la
copilăria lui Ion Murgeanu. ”Gândirea n-a adus nimic nou pe lume, decât pe ea
însăși; care este o altă lume”. Oare ce lume îi putea oferi Cioburciul lui Ion
Lazu? Un spațiu nicidecum virtual, ci de o concretețe flagrantă” - zice poetul
Ion Lazu. Pentru părinții săi, Cioburciul era însăși raiul de pe pământ, pentru
că trăind drama exilului și a refugiatului, ei trăiau „cu sufletele în altă
parte” și simțeau mai tot timpul, că viața lor, cea adevărată „s-a desfășurat
acolo, departe”. Dar viața lui? Ceea ce citim printre rânduri, e de natură să
ne pună pe gânduri, pentru că nu e dramă mai mare decât aceea oferită de viața
asta tare complicată, că în loc să te bucuri de „re-vederea” locurilor natale, te
năpădesc și mai tare tristețile după o asemenea revedere. Dacă revedere se
poate numi ceea ce aștepți să revezi după fuga (încă de mic copil, pesemne în
brațele mamei) din fața ruților în 1940, care mutase frontul spre Cioburciu în
timpul evenimentelor tare complicate din timpul celui de al doilea război
mondial. Va descifra cineva, cândva, drama de a fi nevoit să-ți traduci
lacrimile în cele câteva rânduri scrise? Va trebui și să trăiești, pesemne, așa
ceva, pentru ca cele scrise de Ion Lazu, să-ți neclintească în continuare
credința că totul s-a făcut din voia lui Dumnezeu. Ce Dumnezeu? Când îndrepți
tunurile asupra unui sat, numai pentru faptul că acolo au fost români, deveniți
prin împrejurări inamici, mai poți invoca voia lui Dumnezeu? Dar, iată mărturia
sa: „nimic de acest gen nu s-ar fi întâmplat până la urmă... dacă în martie 90,
când am ajuns la „locul nașterii mele”, aș fi găsit măcar o casă în picioare,
din tot satul de altădată. Nu am găsit niciuna!” Rușii bombardaseră satul până
nu mai rămăsese „piatră peste piatră”. Acela fusese și momentul în care bunicul
Papa (îl reținem din romanul Veneticii) părăsise locurile și se pornise la
drum „cu doar o traistă în băț” și întregise familia refugiaților în Oltenia,
după două luni de bejenie. Copilăria lui Ion Lazu pusă în antiteză cu a lui Ion
Murgeanu, e ceva între clocotul sufletesc și flașneta care cântă lângă un cireș
înflorit. Dar, în orice parte te-ai uita, nu dai decât de un singur Dumnezeu al
copilăriei, cum ar fi spus Cioran despre o expunere în oglinzi, a unui copil cu
celălat copil. După ce citești cele scrise de Ion Lazu despre coplărie, parcă
îți vine să spui ca Mircea Cărtărescu. „La mine n-a venit niciodată moș Crăciun”.
Da, mi-am zis, aflat în fața statuilor din Salonic: statuile știu să tacă
într-o mie de feluri. Scriitorii n-au dreptul să tacă. Ei trebuie să comunice
și generațiilor care vin, ce au pătimit. Și, astfel, nimeni nu trebuie să uite.
Cum au lăsat apostolii, scris, după pătimirea Mântuitorului, la fel trebuie să
facă și scritorii cu Istoria lor, ei fiind apostolii neamului. Dacă statuile ne
lasă să ne punem singuri întrebările de care avem nevoie, scriitorii trebuie să
lase prin mărturia lor răspunsurile pe care ni le-am fi pus despre oamenii și
faptele acelor timpuri. Și în locul statuilor să așeze Omul „căci el e singurul
care are îndoieli”, cum îmi sugerează Octavian Paler, aducând gloria cuvenită
Omului. Dacă pe locurile pustiite de grozăvia războiului, pe Ion Lazu îl
asaltează, tot mai vii, amintirile care nu mor nicoidată în lăcașul memoriei,
la Ion Murgeanu „sfârșitul copilăriei” va lăsa viziuni: „nu am vise memorabile,
dar am avut viziuni... dar și o teamă suspectă de tunete și fulgere”. Povestind
câte ceva, despre magia care i se întâmpla la bulboana „de la Moară”, Ion
Murgeanu ne transmite și nouă acea teamă și frică (în simțăminte) care-i dăduse
fiori de vara până toamna. Odată cu arestarea tatălui (erau și vremuri tulburi
când tovarășii se dădeau în gât unii pe alții, într-o veselie), copilăria sa ia
sfârșit: „am simțit că trăiesc înt-o lume străină de mine”. Ei, uite că din
acest punct de vedere, până și marele pamfletist Arghezi s-a înșelat. Într-un Bilet
de începător, prin 1929 (aflăm de la Eugen Simion), Arghezi scria o frază
teribilă: „să nu-ți închipui că omul poate să fie dublu, și artist și porc și
selenar și mocirlos, că poate fi spurcat în aer și divin pe hârtie...” Ei uite,
că poate! Să fie și zeu și porc, cum spunea Tolstoi. De aici și dezamăgirea
(după o copilărie frumoasă) a lui Ion Murgeanu care încheie așa, cel de al
doilea dialog al său, din carte: „Ajungeam la Zorleni din ce în ce mai rar și „țara”
lor îmi părea tot mai îndepărtată”. Dintre amintirile lui Ion Lazu (care vin
dinspre copilărie), reținem scena rătăcirii într-o gară, pe vremea refugiului –
scenă povestită și în Veneticii, de mare forță – pentru că „durerea
lumii se adună pe neștiute, în adâncul ființei noastre, precum râurile subterane”.
Sărăcia lucie a oamenilor, din acele vremuri de război, îl urmărește și-n somn:
„Ce-i drept, românul nu pierde ocazia să se remarce prin ceva, el e sărac nu
numai la vreme de război, dar și în timp de pace – sărac prin definiție”. Și,
remarcăm noi, și acest aspect: „Ai mei, singuri printre străini,
obstrucționați, mușcând țărâna, nu s-au dat niciodată bătuți”, pecete care va
fi purtată și de viitorul poet Ion Lazu. Destinul lucra, lucra și Dumnezeu. „Dar
de ce atâta suferință?” - vorbele mamei lui Ion Lazu, din finalul cap. al
II-lea al acestei cărți, va zdrobi și inima pietrificată a celui mai tare
cititor. Dacă Eugen Simion spunea că, pentru el „copilăria este deja o țară
îndepărtată” și că scriitori de la Gide la Sartre, fac parte din scriitorii
care își detestă copilăria, Ion Lazu și Ion Murgeanu (ne-am lămurit) nu fac
parte dintre ei, deși trăirile lor nu au fost ca-n povestea celor doi Feți-frumoși
cu stea în frunte.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu