Balaurul mărilor
(poveste marinărească şi oleacă de tâlc)
(II)
Când am dat fuga, să ridic de pe
tejghea sticla cu rom, bunicul tocmai cobora scările de la mansardă. Atunci,
s-a întâmplat ceva ce n-am să-mi pot explica vreodată. Asta-i, părerea mea!
Dacă veţi sta o clipă să-mi ascultaţi istorisirea pe mai departe, poate veţi
înţelege domniile voastre, câte ceva. Şi, dacă din depărtări n-ar fi răzbit
ţipăt de pescăruşi, ai fi zis că totul era un vis şi noi doi, eu şi bunicul,
trăiam o minciună. Iată cum s-au petrecut lucrurile. Mai întâi s-a auzit un
foşnet afară. Apoi uşa s-a dat larg de perete, izbită cu talpa piciorului,
încât până şi geamurile de la birt, zornăiră. Lumânările din încăpere tremurară
sub pala de vânt, dar nu se stinseră. Odaia era semiluminată. Sfânta cruce,
uite îmi fac, dar ce mi-a fost dat să văd,
numai în cărţile de groază se mai pot întâmpla. Un marinar, destul de fistichiu
la înfăţişare, cu o faţă brăzdată de tăieturi de sabie, de la sprânceana
stufoasă până dincolo de gulerul cămăşii, cu un picior confecţionat dintr-un os
de caşalot şi o cârjă neagră sub braţ, se ivi năprasnic, în cadrul uşii. Arăta
ca un om smuls de pe rug, taman când fumul gros şi flăcările mormanului de
vreascuri uscate, începuseră pesemne să-l cuprindă. Era înalt, oacheş, voinic
şi greoi, ca o statuie turnată în bronz, întocmai ca faimosul Perseu al lui
Cellini. Avea un păr slinos, ca o perucă pe cap, iţit de sub borurile mari ale
pălăriei dintr-o pânză scorţoasă, năclăită de catran. Marginile redingotei sale
albastre atârnau ţepene pe lângă trupul masiv. Avea mâinile noduroase şi o
flintă cum n-am mai văzut, într-o mână. Înfăţişarea teribilă a marinarului cu
cicatricea lui coborâtă de pe obraz, prelungită pe gâtul ars de soare, şi
pierdută dincolo de gulerul cămăşii, făcu o impresie puternică asupra mea.
Nu-mi luam ochii de la piciorul ca de fildeş şlefuit şi cioplit din falca
lustruită a unui caşalot, până când, ivit dinapoia pulpanei redingotei
slinoase, privirile îmi fură atrase de umbra unui câine. Da, nu vă mint! Un
câine cu bot negru, urduros, îl însoţea. Om şi animal, parcă desprinşi dintr-o
încleştare cu stihiile mării. De altfel, barbarul cu trupul turnat ca din
bronz, se prezentă destul de elegant, pentru o brută ca el:
- Sunt Ahab, vânătorul de balene.
M-am întors. Pesemne aşa mi-a fost ursit. Când vârcolacii vor înghiţi luna şi
căpitanul Barbă Roşie va rămâne de unul singur, înseamnă că a sosit timpul,
anunţă el.
Fiindcă nu mai sufla nimeni în
toată încăperea, în afară de căpitanul Ahab, acesta i se adresă direct lui
Barbă Roşie:
- Căpitane, ştiai c-o să mă-ntorc.
Eu mi-am pierdut secundul şi vasul, tu căpitane vei fi de-acum secundul meu.
Amândoi vom intra în istorie, în noaptea asta. Vom zdrobi împreună dihania
mărilor şi vom elibera oamenilor, luna. Te vei întoarce victorios căpitane! Pe
scut de lăncii te vor purta oamenii…
Bunicul mă ţinea strâns lipit de
trupul său, cu amândouă mâinile pe umerii mei. Nu zicea nimic. Tare aş fi vrut
să întorc capul şi să privesc drept în ochii bunicului, dar, barbarul venit de
pe mare, îmi ţintuise privirea. L-am auzit, totuşi, pe bunicul când mi-a şoptit
la ureche: „A venit să-l ia…”. Cel dintâi a rupt tăcerea, patronul birtului,
Barbă Roşie:
- Dar, ce? Crezi că-s ghiuleaua
ta de tun, să vii cu o aşa fultuială ca să-mi vâri pe sub nas, ca unui mucos de
matelot? Te rog să mi te adresezi ca atare, cu domnule căpitan… N-am scos pipa
amândoi de-am afumat împreună pânza catargului…
- Uşor, căpitane. Începând cu
această clipă vraja ta nu mai are putere, căci Ahab încă este un prinţ al
punţii. Spune-i toate astea câinelui meu, de care bătrânul Ahab e legat cu
inima, cu trupul şi sufletul, cu toată viaţa lui. În agonia ta trufaşă, ai vrea
să mai fii ce-ai fost. Uită-te la tine, ai ajuns o epavă. Sări, sări acum şi
linge cerul, ca în tinereţe! Aşa-i că nu mai eşti în stare? Nu uita, am fost
trimis! Şi, nu oricine, ci salvatorul tău.
- Nu, zău? înghiţi în sec Barbă
Roşie.
O, dacă aţi fi văzut cum îi mai
scăpărau ochii, patronului nostru?: „O fi cumva nebun?” – m-am întrebat. Dar,
privindu-l mai bine, mi-am dat seama că avea totuşi, pe chip, un fel de
bucurie.
- Atunci, socot că tot preţuiesc
ceva, nu? Şi, fără să aştepte un alt răspuns, Barbă Roşie, dădu peste gât ţoiul
cu rom, după care toastă ca un adevărat căpitan: Ura! La atac, înainte! Începu
chiar să cânte cântecul acela urlat la beţie: „Bea, căci căpitanu‘ nu-i
mort/Io-ho-ho!/Şi ne-o duce dracu-n port/Io-ho-ho!”…
În timp ce Barbă Roşie cânta ca
un butoi cu pulbere, hodorogit, barbarul mă săgetă cu privirea:
- Ia fă-te-ncoa, băieţaş! Ia-l
frumuşel pe bunicul şi închideţi uşile după noi. În rest, nici o vorbuliţă, mă
auzi?
- Aud… domnule! Am reuşit să
îngăim două cuvinte.
- Foarte bine, deci! Îl cunoşti
pe secundul meu Stubb? (Am dat din umeri). Aşa îl cheamă pe câinele meu de
pază: Stubb, ca pe vestitul secund de pe Pequod.
Lăsă cârja din mână, sprijini
barbarul picior de fildeş sub povara cârjei şi ciufuli câinele sub urechile
clăpăuge. Se auzi un mormăit, ca un fel de lătrat într-un butoi de aramă
coclită. Ceva în genul: „Ciudat! Ciudaat!”
Puteţi fi siguri, că altul în
locul meu ar fi fost uluit de acest spectacol bizar şi n-ar fi scos o
vorbuliţă. Dar, cum îl aveam pe bunicul în spatele meu, la ce m-aş fi temut?
Ştiam că, întâi şi întâi, trebuia să fiu precaut şi să privesc această
chestiune sub toate aspectele.
(va urma) - luni, marţi şi miercuri, ultimele părţi ale povestirii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu