2. Voi cerceta deci şi eu…
Ce avea Slavici pe conştiinţă, să se
întrebe (abia după 20 de ani de la moartea poetului): „cum l-au stricat şi
falsificat grelele nevoi cu care a avut să lupte în scurta lui viaţă”?!
Înţelegem, din cele descifrate în prima parte a notelor de faţă) că nu de la
început, Slavici, avusese povara incertitudinilor de tot felul, în legătură cu
persoana poetului Eminescu. Cine (ori ce) îl determinase să aibă incertitudini
şi îndoieli? „Voi cerceta deci şi eu...” zice Slavici. Adică, fusese
îndoctrinat dinainte cu rezoluţiile altora, cu tot felul de judecăţi, astfel
că, ceva, nu era nicidecum limpede în creierul domniei sale, abia acum (ca
părere de rău? se simţea vinovat?) să cerceteze cu propria sa judecată, cum
văzuse că făcea Eminescu, şi chiar îl impresionase de scrisese fraza aceea:
„... şi judeca cu capul lui”? Păi, ce anume stătea în balanţa judecăţii lui
Slavici? Să vedem: Cât petrecuse la Viena
alături de Eminescu, îl cunoscuse ca pe o persoană ce-i plăcea să fie îmbrăcat
bine, să fumeze ţigări fine, să-şi aleagă mâncărurile după plac, să bea numai
vinuri de calitate, adică, ca pe un om care ştia şi vroia să se respecte. Dar
să-l cităm pe Slavici: „Era un om cu trebuinţe puţine, dar cu apucături
boiereşti care ştia să sufere şi să rabde fără ca să se plângă şi respingea cu
un fel de oroare tot ceea ce i se părea vulgar”. Se pare (după spusele lui
Slavici) că şi cititul îi era aşa cum se spune despre N. Iorga, că ar fi citit
pe diagonală, ori cuprinzând cu privirea fraze întregi şi le lăsa memoriei, să
le înghesuie în lăcaşul nedescifrat al cunoaşterii şi creierului uman. O altă
informaţie cu privire la transformarea în timp a lui Eminescu, la
comportamentul lui, ne este transmisă, atunci când Slavici, face referire la
lupta cu timpul ce se părea că nu mai avea răbdare cu fiinţa poetului., iar
acesta, nu are decât o singură explicaţie. Iat-o! „Pentru el nu exista
deosebirea pe care o facem noi ceilalţi între ziuă şi noapte, ba una din
slăbiciunile lui era să profite de liniştea nopţilor”. Era vremea când se
producea harababura (în viaţa poetului, în locuinţa poetului), dar, cu
precădere, peste destinul său. Iată ce-şi aminteşte Slavici: „Nu mai ajungea
nimeni să-i dereticească şi ca să-i măture prin casă, nici să-i perie hainele
ori să-i cureţe ghetele... Barba şi-o uita nerasă, şi fiindcă-l supărau ţepii,
lua briceagul şi, perdut în gânduri ori adâncit în lectură şi-o scotea fir cu
fir, încât îi rămâneau pete-pete-n faţă”. ACUM ÎMI EXPLIC, de ce Carmen Silva,
scria undeva (în amintiri) că-l întâlnise la Castelul Peleş , regina
pe-atunci a României, servindu-l cu ceai, iar Eminescu avea unghiile
îngălbenite de tutun, gulerul la cămaşă, ros ori uzat, şi „umbrit” de colbul
drumurilor, faţa un pic nerasă, dar, în ochi i se citea măreţia celui care are
dinaintea sa nişte simpli muritori. Revenind la Slavici , cele de mai sus, arătate, e
doar o primă parte a judecăţii lui Slavici. Pesemne, şi pe el, l-ar fi
bulversat eseul lui Cărtărescu (cel din zilele noastre: vezi „Ochiul căprui al
dragostei noastre” – eseul „Eminescu” p. 89), vorbind despre Eminescu, ca un
„posedat” – reproducând spusele unuia ca V. Russu-Sirianu. Ceea ce, ni se pare
destul de trist.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu