Ei și? - îmi zâmbești

 

Ei și? – îmi zâmbești

 

Vine noaptea

și deasupra nu-i decât cerul acesta cu dinți

și apele coboară, mamă, de fiecare dată

învolburate și repezi, că ne-am întoarce

ca orbii lui Bruegel

mirați că dinaintea zidului

nu îi așteaptă nimeni.

De la o vreme încoace

am încercat la ușă să-i spun gardianului ce mă ține închis

că pe deasupra mea încă mai gonesc nori amenințători

și se tot duc spre țărmul unde am cunoscut odată iubirea

până acolo...

și apa tot crește, mamă, de când sunt singur

dar am cântat pentru tine

și lumina ochilor tăi, mamă 

deși mai mult mă luminează el cântecul

căci  aici, frigul acestui poem

e ceva care mi-a amintit

cum era în ziua aia când ai murit

și doar această mână o am

ce ți-o întind și nu mai crede în nimic

Ei și? – îmi zâmbești

când nu vei mai fi

cel care va dechide cartea

se va face dintr-o dată

un pod salvator.