tu spui că e timpul
uneori prin ochii aceștia trece tristețea
ori teama de a te pierde
și doar fusesem cu toate visele mele legat de cer
și fericit că măcar aveam vise.
fericit ca și cel care a deschis fereastra
strigând că aici lucrurile nu sunt fără speranță
atât de mult am iubit eu semnele ivite pe cer
după plecarea ta.
dar acum poposesc, iată, pe un anume țărm
tot aud glasul celui alungat de talaz
ori pe mare asudau ca niște orbi, la vâsle, ai mei.
mâine, domnule, mâine, spui tu
e vremea să ne întoarcem viscoliți de amintiri,
să mă uit în ochii tăi
ca singura pasăre stingheră din vârful copacului
ce se uită prin fereastră la mine
și pare că ar povesti cuiva
ce se întâmplă cu noi.
martoră și ea spaimelor din atâtea zile
și atâtea nopți întregi
că nu m-am văzut în mijlocul cerului
așteptându-te sub zarzărul de lângă gard
nici soarele nu mai e, demult, la locul lui;
sub castani e doar cea care ne-a ghicit în cărți
își frânge degetele în orașul tăcut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu