poem de toamnă...

 

într-o zi

 

se apropie toamna...

însă de mi-ai fi spus:

„de cum ai împins fereastra

ploaia de toamnă m-a lovit”...

în urma ta ți-aș fi coborât până și cerul.

dar o să ne amintim cum într-o zi

am visat să urcăm până sus

acolo unde țel are doar omul

și ochii tăi se asigurau de fiecare dată,

de cum am împins eu fereastra, să-ți văd chipul.

ai fi înțeles atunci că cerul poate fi atins

cum în fiecare dimineață, din mine

pornesc atâtea tăceri

multe sunt și cele în care ne-am ținut mâinile

și-ți spuneam:

 „ce cal alb, hrănit la tipsia cu jăratec

ți-aș fi pus dinainte”

dar despre lumea aia, acum se vorbește tot mai puțin

ca și cum într-o sticlă aruncată în mare

cineva va afla într-o zi

povestea noastră.

o să vină cândva și vremea să ne salveze cineva

până să fi visat toți ceva mai frumos

unii chiar vor spune,

uite, și-au făcut curaj amândoi

și când au găsit fericirea

într-o zi au plecat toți...

uneori la fereastră, unii încă mai zăresc

o singură femeie, visând.