Tableta celor care au pătruns pe tărâmul realismului
magic
Nu există pe lumea asta un destin fără o poveste care să nu miște
suflete, fiindcă în orice destin sălășluiește dar
și contează povestea. Depinde cine o
scrie și cum o scrie, dar dacă povestea e scrisă de la sine, atunci
finalurile fericite nu sunt utopice, ci doar pline de forța cu care dăinuesc în
timp. Scriem pentru a trăi și povestim pentru
a alunga moartea, fiindcă toată lumea are
nevoie de o poveste. Iar dacă nu spui celui de lângă tine povestea adevărată, o
să îl laşi nu între bine şi rău, ci în prăpastia de a-şi creea propria lui lume.
Prozatorii învață din cărți, de la părinți și bunici cum să transforme golul în
plin, necunoscutul într-o construcție ficțională coerentă. Citisem undeva că
acel autor al unui „veac de singurătate” (Gabriel Garcia Marquez) a învățat de
la bunica sa, care povestea acele întâmplări supranaturale ca și cum fuseseră
întâmplări trecute prin viața ei, atât de reale i se păreau lui, că aveau
naturalețe și până și imposibilul era credibil în tot ceea ce povestea. Marquez
a reținut ideea și mai târziu a surprins acest aspect sub ceea ce a însemnat,
în literatură, realismul magic. După ce i-am citit cartea am făcut câteva
însemnări și am încercat să intru într-un dialog cu cei de pe blogul personal.
Unul dintre ei, chiar mi-a aruncat, cam așa într-o doară: „Mai lasă-ne, bre,
ori ai scos capul pe fereastră și ți s-o fi năzărit trecând stafiile pe
dinainte!” Mi-ar fi plăcut să intru în dialog, nu cu niște buburuze, asupra
cărora, doar îndrepți întrebarea ta și ele îți întorc scălâmbăielile dictate de
un creier atrofiat. Aceștia socotesc că nimic nu poate să se abată din calea
Destinului gândit de mințile lor adormite. Atât au citit ei și nu pot înainta
în gândire, mai departe. Le reamintesc că, totuși, oamenii sunt răspunzători de
nenorocirile timpurilor pe care le trăim. Dar, cel mai mult (fiind născut pe
malul mării), să fi dus un dialog cu aceștia, ar fi însemnat să mă adresez
orizontului: „şi marea, cum spuneai, marea/simţ pierdut al cărui zeu va fi
fiind?” Voi însă, cei care mă citiți acum, nu luaţi în seamă: asta e lectura
devorantă pe care o facem noi cei care scriem și o redăm lumii astăzi. După ce
am citit cartea lui Marquez, mi se părea că plânge şi acum „bunicul ăsta al
meu”, al tău, al vostru, al neamului ăsta și al altor neamuri, care nici nu mai
ştie a plânge pe ascuns. „Eu am povestit toate acestea/din următoarele
motive:/din când în când/în visele mele de noapte/apare acest bătrân/care a
fost bunicul meu”
(cum scria Dorin Tudoran în poemul „Câteva
episoade neromanţate din viaţa bunicului meu”. Și credeți-mă, am renunțat
atunci la dialogul la care visam. Literatura nu a pierdut nimic. Dar a fost ca
şi cum m-aș fi aflat de unul singur pe malurile unui ţărm şi aș privi la
nesfîrșit spre orizont. Îmi închipui asta și acum. Şi, ce aud? Nu poţi trezi
lumea decât prin cuvânt. Ce Homer, ce Vergiliu, ce Horaţiu? Ivan Turbincă, nu
era decât un cerşetor de tăcere la un capăt de pod, dar clipa aceea l-a costat
nebunia de a învăţa alfabetul scriitorului de geniu. Un alfabet, în care numai
şi semnul crucii va rămâne adânc scrijelat în cuvânt. Zadarnic încercați a
inventa unul scălâmb. Sau cum spunea Marquez: „Nu ești din nici un loc atâta
vreme cât nu ai nici un mort îngropat în pământ”.
Gabriel Garcia Marquez s-a născut la 6 martie 1927, în Aracataca un
sătuc situat în munții Columbiei. La vremea apariției s-a spus că „Un veac de singurătate este prima
operă literară, de la Cartea Facerii încoace, care ar trebui citită de întreaga
omenire”. Un realism magic de la început până la sfârșit e acest roman total al
literaturii latino-americane. Este o carte admirabilă pe care de fiecare
dată o vei citi cu o plăcere și uimire că a putut încăpea în ea atâtea istorii,
profeții și viață, şi vei găsi noi şi noi răspunsuri la multe ecuații puse de
atâtea minți universale de-a lungul unor vieți. Este și un roman al magiei unor
trăiri, de la nașterea omului și până la moartea sa, al fascinației vieții cum
este lumea de astăzi. Romanul este o alegorie a omenirii care nu îşi poate
depăşi condiția de-a ieși din tărâmul binelui și răului și prezintă viața lui
Josѐ Arcadio Buendia, acțiunile sale îndrăznețe, temperate de prudența soției
(Ursula), viața fiilor, nepoților şi a atâtor strănepoți, într-o aglomerare a
detaliilor şi a patimilor: iubire, ură, violență, delir, sau sete de cunoaştere. Chiar numele familiei este
o metaforă: ,,buenos’’ şi ,,dia’’ însemnând ,,zi bună’’, ceea ce nu corespunde
și destinului la toate aceste personaje. Autorul a reuşit în roman să cuprindă
toate aspectele complexe ale istoriei unui sat (numit Macondo – de ,,o
rezonanță supranaturală’’, pentru că îi apare în vis lui Buendia, ca un oraş
din oglinzi), dar poate fi și geneza unei ţări, ale unui continent chiar şi a
lumii. Singurătatea, e trăsătura care îmbină toate aspectele vieții descrise în
familia lui Josѐ Arcadio Buendia căsătorit cu Ursula. Domină această lume
descrisă ca într-o frescă a lumii: speranţa care nu mai există, paradisul
oamenilor, apocalipsa calamităților naturale și a războaielor, moartea, în cel
mai fericit caz, sau iadul, profeția omului, etc... Profeţia lui García Márquez
este profeţia unei viitoare lumi conduse de tehnologie, care și sfârșește prin
invențiile care le aduce aceasta. Acțiunea, derulată pe o perioadă de peste o
sută de ani, se petrece, în întregime într-o așezare numită Macondo. La
începutul romanului Macondo era alcătuit doar din câteva case pentru ca în
decursul anului să se dezvolte, dar concentrat mereu în jurul locuinței
familiei Buendia. Membrii ei sunt primii locatari și întemeietori ai acestui
orășel care se prefigurează. Axul în jurul căruia se rotesc personajele este
Ursula, mama care conduce gospodaria. Este personajul prin ochii căreia vedem
felul în care se transformă soțul, copiii, nepoții și strănepoții după ce trec
prin nenumărate întâmplari. Are darul profeției, așa cum fiul ei Aureliano o
avea pe cel al prevederii lucrurilor ce se și vor întâmpla în clipa
premergătoare viziunii sale. „Adevărul este, suspină ea, că lumea se sfârșește
încetul cu încetul, iar lucrurile astea nu se vor mai întoarce niciodată”.
Ursula se ghidează în viață după vorbele bătrânilor, folosește leacurile
transmise de aceștia, leacuri ce o ajută să supraviețuiască peste o sută de
ani. Tot ea este cea care va veghea asupra conduitei fetelor din familie, ea le
va învăța cum să întrețină gospodaria și le va dezvălui fetelor, secrete ale
leacurilor din străbuni, leacuri care ar putea să vindece și cele mai cumplite
boli. Celelalte personaje feminine, Pilar Ternera - ghicitoarea, Rebeca -
mâncătoarea de pământ, Remedios, Amaranta, se lasă stăpânite de simțuri, sunt
pasionate fie în iubire, fie în ura lor. Poate numai Fernanda reușește să
păstreze într-un fel tradițiile în casa copleșită de apocalipsa ce planează
asupra membrilor familiei și prietenilor care pleacă și se întorc, mereu mai
mulți și tulburători. Trecerea periodică a unor țigani conduși de Melchiade,
aduce noutățile din lume: o bară magnetică, o lupă, o oglindă, proteza dentară,
un covor zburător, un alambic pentru a face aur, sau hărți. Melchiade se
întoarce din lumea morţilor deoarece era apăsat de singurătate, atât de mult
este marcat sufletul de singurătate. Aduce multe pergamente de cercetat pentru
generațiile care vin sub acoperișul casei Buendia. Doar lui Aureliano, unul
dintre strănepoți, încep „să i se dezvăluie dezlegările definitive ale
enigmelor lui Melchiade și văzu epigraful de pe pergamentul perfect rânduit în
timpul și în spațiul oamenilor: primul din spiță este legat de un copac și
furnicile încep să se înfrupte din ultimul”. De fiecare data Josѐ Arcadio
Buendia (primul din spiță, tatăl) e cuprins de febra noului, are planuri și se
închide în camera lui, lucrând cu tenacitate si meticulozitate până reușește să
realizeze ceea ce își pune în gand. Din puternicul Josѐ Arcadio Buendia, se
transformă într-un om în pragul nebuniei, menținut legat cu funii de un copac,
afară, sub un cort. Dintre bărbații familiei, al doilea, Aureliano are o
traiectorie fantastică, iar după moartea sa, în casa Buendia nu mai era loc
pentru petreceri. „Se vorbea în șoaptă, se mânca în tăcere, se spunea rugăciuni
de trei ori pe zi”. Viața satului se schimbă în urma evenimentelor majore, se
introduce calea ferată... prefigurând destinul unei viitoare lumi conduse de
tehnologie. Doar Amaranta Ursula, persista în credința „că va putea salva acest
sat marcat de nenorocire”.
Autorul crede că o nouă viață pe Pământ, după distrugerea ce va urma, va
fi pe „vecie de nerepetat, căci semințiilor osăndite la un veac de singurătate”
nu le este dată o a doua șansă pe pământ. Iar atunci cînd prezicerea, că din
relaţiile incestuoase se vor naşte copii cu coadă se împlineşte, în finalul
romanului, atunci se încheie şi povestea familiei Buendia, fiindcă neamurilor
condamnate la o sută de ani de singurătate nu li se mai dă o a doua şansă pe
pămînt.
Și poate spunem și noi că șansa omului-care-scrie, pe acest pământ, este
să umple golul din noi cu o poveste care să ne scoată din amorțire. Petru
Dumitriu, spune de asemenea în „Ne
întâlnim la Judecata de Apoi”, citez: „Lumea nouă era goală, periculoasă,
de neînţeles”. Nu ne omorâm nici noi s-o înţelegem... deocamdată! Sau să
înțelegem de ce orbul din parabola lui Tolstoi se întorcea, noaptea, cu felinarul
aprins spre casă și care e cam așa: se
zice că un orb se întorcea acasă. Era noapte. Încerca drumul cu toiagul și
purta cu el o lumină de felinar. „La ce îi mai trebuie lumina? Prost mai e
orbul care poartă lumina!” s-a arătat uimit un trecător aflat acolo din
întâmplare. „Îi trebuie!... a spus cineva care era de față. Îi trebuie ca să nu
dea peste el unul care vede”. De aceea căutăm pe ici pe colo... poate vom
întrezări noi câte ceva. Și viața mi-a scos-o în cale pe autoarea Diana Dobrița
Bîlea cu romanele ei din lumea realismului magic. I-am citit de-atunci, de la
descoperirea ei, cam toate cărțile scrise de autoare. Doar despre două dintre
ele vreau să vă spun câteva cuvinte. Cu cartea sa „Omul dintre două lumi” (Ed.Ex Ponto, 2017), face să tresalte de
bucurie inima cititorului fiindcă, iată, lumea basmului e la ea acasă în acest
roman. Această carte prezintă, în complexitatea plăsmuirlor sale, o explorare
imaginară în spaţiul nebănuit al magiei, al conviețuirii dintre oamenii aflați
la granița dintre două lumi, într-un sătuc situat la Dunăre. Este un roman ce
face parte din sfera realismului magic, cu toate minunățiile pe care le
născocește autoarea dobrogeană, este un poem basmic. Este și un roman al
magiei unor trăiri, de la primii fiori ai dragostei între doi tineri, de la
nașterea omului și până la moartea sa, dar și al fascinației vieții aşa cum
este aceasta astăzi. Romanul este o alegorie a două conștiințe ce ajung să
conviețuiască, ba chiar să se împletească, fără a da impresia că cele două
suflete bântuie prin lumi diferite. Realitatea
și fantasticul coexistă într-o societate umană cu credințe obișnuite, dar autoarea
conduce firesc firul epic al poveștii de dragoste între Ileana (studenta de la
medicină venită de la oraș) și Călin, „om doar pe jumătate”, ca pe o poveste
petrecută la granița dintre cele două lumi intangibile. De-a lungul ei,
povestea de dragoste se împleteşte cu evoluţia satului, oamenilor din satul de
la Dunăre întâmplându-li-se multe: secetă, invazii de suflete păgâne în insula
Pastrama, bătăi de clopote scufundate și prevestitoare de nenorociri (sau de
bucurii!), apariția balaurului, iadul sufletelor celor înecați în Dunăre și
care mențin în zonă o atmosferă apăsătoare etc. „Să
fi visat totul?” se întreabă eroina romanului la aparițiile eroului Călin
dintr-o lume în alta. „O fantomă? se mai întreabă fata tremurând. O proiecție a
minții mele? Sau un om care trăiește între două lumi dintr-un motiv care
deocamdată mie îmi scapă?” E cert: Ileana trăiește o magie scoasă în evidență
prin tăria, credința în iubire și forța de a dărâma ziduri ridicate în calea
ei, prin dorința de a se întoarce la omul iubit și de a se reintegra în
supranaturalul unei lumi basmice. Axul în jurul căruia se rotesc
personajele este Călin, cel care devenise balaur „ca să-i apere pe oameni de
rele”, iar satele din jur trăiesc povestea balaurului ridicat dintre ei. Este
personajul prin ochii căruia vedem felul în care se transformă oamenii acestui
sat de la Dunăre, după ce trec prin nenumărate întâmplări. După spusele cuiva
din sat, dintre bătrânii cu darul profeției, Călin se întoarce după șapte ani
sub înfățișarea unui cerb care o va purta pe Ileana într-o călătorie prin lumea
„de dincolo” la întâlnirea cu cei dragi duşi de mult timp.
Iar cu romanul „Fântână în cer”
(Ed.Ex Ponto, 2019), scriitoarea Diana Dobrița Bîlea a trecut (în planul narațiunii) de la realismul magic la
lumea aparent basmică și la spațiul unde nu există timp, dar există veșnicie.
Timpul este multiplicat și amplificat într-o poveste de dragoste trăită prin
dedublarea eroinei sale. Provocarea imaginației, cultivarea miticului și
basmicului în creație sunt jaloane de suflet folosite pentru mântuirea întru
frumos, sublim și dăruire. Vorbim de fantastic aici, ținând cont și de anumite
reguli: să aibă o legătură atât de strânsă cu realul, încît cititorul să-i dea
aproape crezare? Folosind motivul dedublării, Diana Dobrița Bîlea face ca
personajul său central să oscileze continuu între două lumi paralele, pentru a
ne lămuri ori pentru a estompa taina, ca până la urmă tâlcul acestor evenimente
de viaţă să producă şi puţină confuzie atemporală în mintea cititorului rămas
mult în urma imaginaţiei autoarei. Tema dublului îi cucerise cândva pe
romantici (E.T.A. Hoffmann, Oscar Wilde, Jose Saramango ș.a.), iar acum, iată,
a devenit un motiv literar care să-i seducă pe cititori și, conform spuselor
lui Freud, apariția dublului în literatură este legată de încarnarea dorințelor
refulate, a posibilităților nerealizate și a curajului de a înfrunta moartea.
Ficțiunea este cuceritoare, sintetizează, îmbogățește universul cu speranța
creștină a purificării sufletului ca la autorul rus Evgheni Vodolazkin (în
„Laur”). Sub acest aspect polifonic, al căutărilor imposibile între
îndrăgostiți aflați în lumi diferite, romanul este o alegorie a două conștiințe
ce ajung să conviețuiască, în final (ca în magia teleportării în timp a eroilor
din filmul Matrix), ba chiar să se
împletească. Dianei Dobrița Bîlea îi reușesc mai întotdeauna astfel de relatări realiste care se împletesc cu elemente
fantastice și onirice, cu motive din mituri și din basme și explorează, din prima clipă a întâlnirii
dintre un el (Galateu: ce aparține
morții) și o ea (Creangă Aurora: ce
aparține vieții) până la ultimul moment al regăsirii și câte ceva din spațiul
basmului nostru popular: „Oamenii au nevoie să știe că există supraomenesc și
miracole ca să spere mai mult și să le fie mai bine. Dacă iei unui om visul,
nu-i mai rămân prea multe, nu-i așa?” Povestea iubirii necondiționate
între o pământeană și un om venit de pe tărâmul morții constituie o saga a unei
prozatoare care și-a făcut din proza fantastică și basmică
propriul drum către cititori.
Acum, templul la care ochii noştri tot caută un leac al cuvintelor ce îi făgăduiră până şi fierarului Ilmarinen (din epopeea populară finlandeză Kalevala), cam ceea ce, în secret, autorii de geniu au deţinut. Tot în epopeea Kalevala se povesteşte cum bătrânul Väinämöinen s-a rănit grav pe când construia o barcă. Atunci a început să ţeasă el farmece, asemenea tuturor vracilor magicieni: „Spuse vorbele de vrajă,/ Lungi descântece rostit-a,/ Potrivi cum se cuvine/ Preaascunsele cuvinte... ce i-ar fi închis şi rana”. Dar, iată acum, scriitorul ca şi omul ştiinţific, trebuie să îndure o lungă tăcere pentru a vorbi. În acest mod, prin scriitorii ei, planeta pare să-şi fi înscris povestea lăsată nouă, spre descifrare. De ce așa de târziu? Oricum, întrebarea e prea grea pentru refulările celor puși pe harță, cândva, la comentarii pe blogul meu, căci pentru cel care se simte cu musca pe căciulă și cel mai nevinovat cuvânt al meu de atunci, acum pare că a devenit o piatră aruncată din tun. Fiindcă tot acel intrus, care mă sfătuia să deschid fereastra, să-mi intre năzăririle în casă, menționa că ia și cerul martor că aș fi dat cu bâta în baltă în cele ce aveam să înteprind. Dar nu mă dumiream, nici atunci, nici acum, cum e să priveşti cerul şi să „înţelegi”, că acolo e o lume în care nu te poți refugia doar ca să visezi. Să visezi, dar și să scrii povestea, astfel ca cititorul să spună: da, e posibil o astfel de lume, căci ea e acolo unde îți poți trăi visele. Și nici să mai cauți alte răspunsuri și să rămâi în mirarea cu care ai început lectura poveștii. Ceva de genul: dacă un alt cititor ar putea crede cu tot sufletul său, că misterele lumii pot să treacă și prin imaginația noastră? Ori dacă e pe lumea asta un tărâm al magiei? Așadar! Tu scriitorule, începe să-ți scrii povestea și cu prima frază pe care o așterni pe hârtie... să înceapă basmul!
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu