Cu greu, am putea despărţi Marea
De vietăţile ei.
Viaţa, de întâmplările ei.
Şi cine azi se mai poate lăuda că deţine,
El… De unul singur. Cheia de aur.
Cheia acestei poveşti încâlcite. Chiar, cine?
Aşteptând să fluture din nou pânzele corăbiei
Când gheara fricii îi poate alunga până şi pe
zei
Acolo pe ţărm, copilul adormise.
Şi-n somn auzea el o suavă cântare…
Furat era el de ai balenei albastre ochi
violeţi,
misterioşi.
Sau mai curând de imaginea ei printre vise.
Alături,
La chip şi asemănare cu zeii întipăriţi pe
columne
Cu fire din plantă textilă
bunicul lui cârpea plasa pescărească pe loc.
În depărtări cârâiau păsările furtunii…
Un cazan în clocot era Marea.
Peste Golgota apelor se abătuse ploaia
de pucioasă şi foc
Cam la o milă. Pe întindere vastă!
Copilul nu vedea însă toate astea.
Cum păsările se roteau în văzduh
Din norii de catran cum ţâşnise fulgerul.
Gândul lui era la balena albastră.
Pe bâjbâite, pe mările astea primejdioase
legate cu parâme şi frânghii
de catargul vreunei corăbii:
cum pornise şi Ahab cândva, vânătoarea
balenei ucigaşe. El însuşi zărind cel dintâi
minunea
şi apoi se căise.
Nevinovate, ca pulberea unor stele stinghere
cotrobăiau apele şi înghemuitele sale vise.
Iar soarele în amurg şi balenele bunicului
mureau în tăcere.
„Nimeni n-a văzut încă balena albastră
Nimeni încă n-a ajuns până la capătul mărilor
unde soarele odihneşte pe tronul de aur.
Nu râde copile! Ofta bunicul.
Ceasul tău va sosi şi harponul e gata!
Îndrăzneşte cu aburul frunţii,
Oştiri după oştiri vei trimite…
Învaţă-ţi cu braţul, unealta
asemenea prinţului ce vâna şi el pe uscat
cerbul de aur;
că astea toate, ţi-au fost de ursită hărăzite.
Slavă, deci, ţie Mare!
Că ne-ai stat nouăde-a stânga
şi dreapta”.
Copilul nu auzea însă toate acestea.
Nicicum din norii de catran
Cum ţâşnise fulgerul.
Dinaintea ferestrei din vis adormise.
Îl ademeneau sirenele mării ca pe Ulisse,
pe mări austere
cu pânzele-ntinse şi cârma în vânt.
La vedere.
O cheie de aur deţinea el acum
când soarele se-nrăma de amurg
şi balenele bunicului mureau în tăcere.
Excelentă poemă! Ce suflu liric puternic, pînă la capătul mărilor! Doresc să revin asupra textului. Până la urmă este cel mai bun semn de valoare. Lazu
RăspundețiȘtergere