Un punct de vedere „al criticii”... citindu-i pe clasici (3)
(impresii dintr-un caiet liceean,
rătăcit...)
Acum, după atâția ani, răsfoind însemnările
mele liceene, viețile scriitorilor și poeților care ne-au lăsat de-a lungul
vieții lor capodopere, îmi pare că seamănă cu viețile sfinților. Ei n-au făcut
decât să ne lase niște personaje pe care le-au vegheat în trecerea lor prin
viață; uneori le-au salvat, alteori n-au putut face mai mult ca să-i împiedice
să urce pe eșafod. Cioran spunea că și scriitorii ori poeții, nu-s decât
creaturi ale Domnului și că rostul lor nu este altul, ci doar a-l distra pe Creator.
Creația, atunci, ar însemna singurul mod de a face loc lui Dumnezeu înlăuntrul
ființei noastre, căci fără sufletul omenesc Dumnezeu n-ar fi decât un biet
cronicar, prizonier în propria chilie lumească, iar Jurnalul său un cimitir cu
suflete moarte. Dar, pe poeți și scriitori, Dumnezeu i-a ales tot dintre
muritorii de rând, cu un anumit scop. Așadar, începem să desprindem sufletele
acestora, care acumulează o mare parte din păcatele celorlalți, de sufletele
„oamenilor simpli” și să notăm că tot ce i se întâmplă unui mare scriitor,
chiar și umilințele, necazurile, nenorocirile, toate acestea i-au fost date ca
material pentru ca să-l folosească în opere și viața lor să semene cu a
sfinților... a martirilor. Putem spune
și așa: au pornit în lume și au plecat, mai apoi, din lume, cu o misiune. Au
pornit la drum în urma unor porunci divine și s-au retras din lume abia după ce
au făurit o alta, un model de urmat, ori o nenorocire de care, cei ce vor veni
mai pe urmă va trebui să țină seama, că și ei nu sunt decât un instrument între
multe altele, atât de stranii și pe care destinul, sau dimpotrivă hazardul, ni
le hărăzesc, la toți, pe pământ.
1.
Nicolai V. Gogol e cel despre care, urmașii săi spuneau: „Noi toți ne
tragem din mantaua lui Gogol”. S-a născut în localitatea Sorocinții Mari,
gubernia Poltava, în 1809, iar una din povestirile care m-au fermecat în
adolescență s-a numit chiar „Iarmarocul din Sorocinți”. În tinerețe, scriitorul
de mai târziu, se întâlnește cu poetul Pușkin și vor rămâne prieteni. O
prietenie de bun augur literar, ceva cunoscut nouă ca fiind legătura dintre
Eminescu și Creangă. Gogol se va dovedi un maestru al rostirii cuvintelor în
frază, așa cum se așează pe o pânză și culorile unui pictor de geniu. ”De ce
oare, măi frate, e atâta harababură în capul tău?” – scria în „Însemnările unui
nebun”. Autorul lui ”Taras Bulba” (pe care mereu l-am asemuit cu bunicul) și al
„Sufletelor moarte”, avea harul povestirilor stranii, a narărilor ce aveau să
însuflețească tablouri și lumi împletite între fantastic și real. Între râsul
în hohote și lăcrimarea sufletului, nu-i decât un pas fiindcă tot ce izvorăște
ca „din glasul poporului” nu are cum nu intra în veșnicie. Din glasul poporului
său a răsărit „umorul gogolian”. Creionând sugestiv portrete, Gogol a
întruchipat prin contrast, adevărate tipologii de personaje și caractere
puternice. Să ne imaginăm că într-un imperiu țarist persoanele incomode luau
drumul ocnelor siberiene și că alegerea sa de către Dumnezeu a fost făcută cu o
misiune pentru poporul său, atunci, avem tabloul întreg al unui martir al
creației.
2. E. A. Poe e autorul „Corbului” și
s-a născut tot în 1809, la Boston, din părinți actori într-o trupă a vremii.
Cunoscut ca „Vagabondul din Baltimore”, E.A.Poe e mai mult un împătimit
refugiat în vise, mare consumator de alcool și opiu pentru a se regăsi într-un
paradis pierdut de oameni, dar care se va dovedi un infern în viața lui. Poe
este un mare poet romantic, cel care ne-a dat pe lângă impresionantul poem
„Corbul”, poezii care au trecut hotarele continentului spre veșnicia creațiilor
nemuritoare, ca: Annabel Lee, El Dorado, Eulalie, Ulalume... În discuția despre
omul poetic, Heideger spunea că poezia nu se poate confunda cu limbajul ei, dar
nici că poezia nu poate trăi în afara limbajului și a unei anumite muzicalități
a cuvintelor. E.A. Poe poate fi asociat, ca poet, și acelui fiu al imaginației
și al misterului evident, dar, negreșit, e un martir al cuvintelor. Influența
„pulsației lui interioare” de a gândi poezia în toată muzicalitatea ei, nu
poate să nu fi influențat poeții de pretutindeni și poate fi numit poetul cu
influența cea mai mare și mai durabilă. Ca romantic, Poe a oscilat, în poezie,
între armele rațiunii de a căuta marile adevăruri ale sufletului și cu arme
supranaturale, în intuiție, fantezie și imaginație. Pentru el, care spunea că
poezia n-a fost decât o pasiune, mitul creației spontane, nu exista. Ca și
Eminescu (asupra Luceafărului), Poe a lucrat asupra poemului „Corbul” nu mai
puțin de 16 versiuni. Impresia generală e că a gândit poezia ca formă a
muzicii, având ca suport: pasiunea, emoția, imaginația debordantă. În câteva
din versurile Corbului: „Ochii lui au para trează-a unui demon ce
visează/Raza lămpii-i proiectează, umbra neagră pe covor/Și-al meu suflet
niciodată, smuls din ea, de pe covor/Nu se va mai sui în zbor” – regăsim din
elanul imaginativ al „conturului” său autobiografic. Astfel, vorbind despre
omul poetic Poe, tabloul autobiografic zugrăvit ne trimite la o ființă care se
lasă gândită și se gândește ea însăși cum să facă să triumfe imaginația, ca
putere a creației.
Tudor Cicu (va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu