Drama omului postrevoluționar din
”Jurnalul unui singuratic”
Conştient că folosindu-se de atributele narațiunii autobiografice ale
unui „Jurnal” cu accente memorialistice, Culiță Ioan Ușurelu, în romanul său
intitulat „Jurnalul unui singuratic” apărut în 2013, ed. „Salonul
Literar”, realiza („prin sprinteala stilistică a narațiunii” –după Theodor
Codreanu) cel puţin două lucruri „de mare importanţă”: 1) – să-şi ia note
despre oamenii întâlniţi ocazional în viaţă şi 2) – să surprindă pe fila de „jurnal”,
întâmplările prin care tocmai a trecut ființa sa cât și echipa cu care suntem
destinați să trecem prin viață, amenințați sau neamenințați cu amânarea unor
soluţii rămase a fi și „verificate” în ecuaţia viață/moarte. Încep să cred, pe măsura
înaintării în lectura „jurnalului”, tot mai evident, că a avut asupra sa un
efect psihologic foarte puternic şi că romanul de factură memorialistică a fost
scris, ca şi cititorul să simtă acest lucru şi să fie atras ca un magnet de
lectura lui, dintr-un fel de dorinţă de a pătrunde în budoarul misterios al personajului
narator Ion Georgescu. Prin scrierea cărții, Culiță Ioan Ușurelu se situează de
partea scriitorilor ce au dovedit, în cărţile lor, o preocupare centrală pentru
pasiunile şi încercările omului. Stilul direct al narării, la persoana întâia, pune
în continuă priză cititorul prin modul în care îl preocupă și tratează sufletul
unor personaje identificabile în realitate, devenite de-acum literatură.
Monologul interiorizat al personajului narator, Ion Georgescu, inginer,
directorul unei fabrici vrâncene, coparticipant la dramele celor din jurul său,
îi salvează cu adevărat sufletul; un suflet încolțit de evenimente nedorite și pe
care o anume realitate a vieţii, clamându-l încontinuu, îl aruncă în
singurătate și în prag de a lua calea monahismului ori a sinuciderii. Din
privelegiat al politicii locale, prin „lovituri” pe la spate și de care doar o
politică murdară „ca pe vremea lui Caragiale” e capabilă, inginerul Ion
Georgescu își dă demisia de la conducerea fabricii pentru că se opunea vânzării
clădirilor fabricii, a mașinilor și utilajelor, și ca destinul să-i fie și mai
nemilos familia (soția sa Mihaela și Nely, iubita lui fiică) îl părăsește. Mircea
Onescu liderul județean al partidului nu-l mai susține în „bătălia” funcției de
senator, la mijloc fiind murdăriile scrise în presa locală, iar Mihaela despre
care credea că are „înțelepciunea să lupte împreună cu mine pentru adevăr,
pentru doborârea ziariștilor mincinoși”, dimpotrivă, îl condamnă și îl
părăsește pentru totdeauna. „Practic, căsătoria a fost un fiasco total”. Destabilizat
de eșecul în carieră, în căsnicie, în politică, fiindcă n-a putut lupta de unul
singur cu principiile unui capitalism „de-a dreptul sălbatec, străin educației”
sale, Ion Georgescu își va redirecționa toată energia spre literatură, doar
scrisese câteva cărți apreciate și era și membru al Uniunii Scriitorilor. Fraternizarea
cu oamenii de jos, apropierea pasională, tandră, vibrantă, față de apariția
unei noi femei în viața sa îi va garanta oare reușita în viață? Iată o primă
întrebare pe care și-o va pune cititorul. Maria, îngerul care i se părea că a
apărut pe lume cu scopul de a-l proteja, de a-l salva de la căderea în gol se
va dovedi încă o deziluzie în viața sa. Chiar dacă autorul are o nestăvilită
voluptate a povestitului (el nu are nici timp şi nici spaţiu în narațiune
pentru anecdotă, morală sau poantă ori imprevizibilul care încearcă a implora
paranormalul) e direct, incitându-şi personajele să-şi dea de o parte tensiunea
trăirilor şi să-i dea siguranţa cititorului că se află pe un balansoar la
capetele căreia se află viața reală, cu rele și bune. „Încotro se îndreaptă
lumea?”, se întreabă naratorul protagonist. Calitățile în noua societate au
devenit „furtul, delațiunea, adulterul, mitocănia, loviturile pe la spate,
dușmănia, limbajul penibil și politica fără principii”. Se derulează sub ochii
cititorului, cinematografic, secvenţe scurt-simpliste ale acestui mecanism în
societatea post-revoluționară, scoţând la iveală tertipurile la care recurgeau
cei numiţi de partid să le pună în aplicare, ca mai apoi să aştepte
binefacerile regimului. Sfâşiat de tristeţea a tot ce n-are margine în
frângerea unor destine peste care alternează secvențial, o dată cu viaţa, autorul
surprinde și simţăminte precum iubirea, furia, nebunia, deznădejdea şi
nenorocul (care, şi ele fac parte tot din această viaţă). Ion Georgescu se
lansează și în afaceri private cu un magazin de mezeluri, care nu-i aduc prea
multe satisfacții. Drama lui Ion Georgescu se epuizează în această îndârjire de
a ţine în inimă, nepermis de puternică, flacăra unei iubiri cheltuită şi prin
gând şi durere, într-o lume tot mai deschisă spre pierzania sufletelor slabe.
Nu același lucru se petrece cu fostul inginer șef Predoiu Vasile care, după grozăviile
și orgiile la care o surprinde pe soața sa Rodica, reușește să găsească un nou
echilibru în viață. Când un scriitor ne poartă
printr-un labirint de confesiuni, utilizând tehnica monologării continue cu
sine, spunem că avem de-a face cu un roman autobiografic şi de idei. Nu cred că
autorul romnului „Jurnalul unui singuratic”, Culiță Ioan Ușurelu şi-a impus să
scrie un roman cu accente de „moralist”, ori să ne ofere un certificat de
absolvire a şcolii vieţii. Dar, suntem de acord cu faptul că leagă aceste introspecţii de du-te/vino, în
scenele erotice ori scenele de orgolii nestinse din lumea literară, frecvent
întrebuinţate în narare, ca pretexte pentru o anumită dramatizare a scrierii.
În fapt, o substituire, cât o fereastră deschisă spre cititor, pentru a susţine
acţiunea prin naraţiune abilă. Subtil, autorul îi lasă cititorului speranța că
timpul le va rezolva pe toate. Dar timpul nu vindecă totul, nu închide toate
rănile. În dragoste, Ion Georgescu se va roti în jurul focului ca un fluture în
noapte. Când se refugiază în credință, ori ia calea muntelui Athos, nu găsește,
nici aici, piatra cu care să-și ridice „biserica” sa, deși credința sa e
curată: „Încă mai putem să ne minunăm, încă mai plângem, încă mai avem suflet.
Nu-i totul pierdut”. Nenorocirea
are o parte bună: ne învaţă să-i cunoaştem pe oamenii adevăraţi. Destinul
fiecăruia (ne dă de înţeles autorul), se făureşte prin caracterul pe care ţi-l
dezvălui singur cu prilejul unor astfel de nenorociri. Personajul
lui Culiță Ioan Ușurelu trece dintr-un plan al subconştientului în conştient,
personalizând ideile într-o confesiune încărcată de dramatism, dar este sincer
cu sine. Tonul prin care ni se adresează acest personaj „aruncat” printre
evenimentele nedorite ale Destinului, pare derutant, dar stilul folosit de
autor, prin construcţie
epică, susţinută retoric, are o ţintă precisă: orice societate încredinţată în
mâinile unor conducători mai puţin pregătiţi (indiferent de proiecţia istorică)
se va prăbuşi! Ca și omul care nu are
tăria de a se desprinde la timp de mocirla în care e târât de semenii săi. Nu
există altă ieşire din această Judecată a Istoriei, cum susţine şi Thomas
Mann. După moartea tatălui, eroul romanului rămâne să-și răspundă și la
această întrebare: „Poate fi lumea alcătuită numai din trădare, din nemernici?”
Fiindcă ar fi nedrept pentru un om care luptă cu viața să primească la
nesfârșit: „numai lovituri, numai înșelăciuni, numai escroci și oameni fără
onoare”. Într-o societate lipsită de speranţă, orice conştiinţă este condamnată
la tăcere definitivă, fie prin expulzarea din cadrul istoric, fie prin epuizare
fizică ori mentală: „eu spre exemplu, nu am vreo speranță că în timpul vieții
mele traiul în România se va normaliza” – conchide naratorul protagonist. Liderul
pe județ, Mircea Onescu (o persoană tăcută, introvertită), e omul
politic care-şi pune o mască de libertate, de aroganţă ori închipuită
„dragoste” pentru oameni. Nae Lungeanu, directorul de la Cultură pe județ, e
tipul pus în fruntea Direcției de Cultură să facă jocul altora şi să nu aibă
nici un cuvânt de spus, fiindcă n-o cereau (nu-i aşa?) interesele celor „de
sus”! femeile din viața naratorului protagonist: Sofia, gazda de pe vremea liceului,
Titica, Rodica, Lena, sunt personaje creionate să-ţi stârnească ba mila ori
râsul, dispreţul sau ieşirea din minţi. La duetul de excepție al criticilor la lansarea cărților lui Ion Panaitescu
și Dan Petrovan cititorul este introdus cu dibăcie în atmosfera seratelor
literare din provincie, unde morala e totdeauna una înaltă, superioară convenţiei
sociale, iar autorul mânuieşte, subtil, vâltoarea sufletelor încondeiate,
trecute prin malaxoarele caznelor, dar pe de altă parte, are şi conştiinţa că
scriitorii sunt locuitorii unei lumi aparte. Comunicarea personajelor cu lumea
reală şi apoi cu cititorul care-i urmăreşte „crâmpeiul de povestire” care l-a
înzidit în narațiune, e izbânda
scriitoricească a unui autor cu plăcerea monologării continue, în această
dureroasă competiţie dusă între om şi sufletul său. Culiță Ioan Ușurelu, întruneşte toate
calităţile unui prozator care nu-şi torturează cititorul cu alambicate
construcţii literare, are mai curând ca trăsătură, acea tendinţă sau dorinţă de
a istorisi firesc şi a puncta doar frumuseţea narării directe, de a oglindi o
realitate din care cititorul, cu siguranţă, îi va descifra şi „cheia” unei căi
decise pentru eroul romanului, în planul ticluit numai și numai de Cel-de-Sus.
Tudor
Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu