cu ultimul tren
ți-aș fi spus că la semn doar solemna ninsoare,
ca secundele-n ceas, se așterne domol
tulburate din somn zboară vrăbii în stol
și doi inși pe peron fac cu vremea prinsoare.
dar te-aștept și acum, însă gara-i pustie
și hăituit ca azi, niciodată n-am fost
iată-mă și mirat. toate-au parcă un rost
ca și frunza pe drum hăcuită-n prostie.
tu pesemne nu crezi, dar e vremea plecării
când și ultimul tren, șuierând s-ar ivi
eu ca scoica pe țărm sunt sortit a pieri,
ca lovit între stânci de vântoasele mării.
căci în vis suicid, gândul vor să-mi abată
că trecând ani și ani fac posibil un vis
să oprească și-aici... trenul ce ne-a trimis
un destin ne‘nțeles dintr-o lume-n cealaltă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu