luni, 14 septembrie 2026

Despre cărțile primite de juriu la Concursul Național de proză V.Voiculescu/Buzău (II)

 


Despre cărțile primite de juriu la Concursul Național de proză V.Voiculescu/Buzău, 2026

1.     4. Angela Dina-Moțățăianu / „Claviger”

     Cu romanul Claviger intrăm în sfera romanului de investigație și a cronicii de familie, având-o ca eroină pe Mira. Autoarea își construiește foarte bine scenele epice, mizând pe analize sociale atente și pe un rechizitoriu lucid al relațiilor umane cotidiene.

     După ce își pregătește fiica, pe Renée, să plece la studii în Franța, Mira este chemată de verișoara ei, Mira-Mica, să se ocupe zilnic de recuperarea medicală a mătușii Marieta, în calitate de psiholog, așa cum profesase înainte de pensionare. Mătușa ei, Marieta, suferise în urma atacului cerebral o tulburare de vorbire. Introspecțiile Mirei, care îi vorbește la căpătâiul bolnavei despre momentele fericite ale membrilor familiei și ale rudelor apropiate, printre amintiri asociate cu investigațiile făcute în trecutul familiei Răzeșanu, scot la iveală tot felul de încrengături sociale din viața personajelor care s-au perindat prin familia lor: minciuna, adulterul, trădările și răceala dintre membrii familiei, ingratitudinea nepoților, dar și orientările politice monarhiste și răutatea caracterului uneia precum Mira-Mica. Prin urmare, autobiografismul afișat în narațiune de Mira este aici doar partea vizibilă a unei critici a limbajului și a formelor acestei scrieri, iar eticheta pe care i-am pune-o acestei narațiuni ar părea să fie aceea a unui experiment de roman psihanalitic. Metoda terapeutică folosită de Mira în recuperarea mătușii Marieta este una psihologică: rememorarea momentelor frumoase din viața familiei. Vestea morții fostului soț, care o înșelase cu o altă femeie și care divorțase din acest motiv de Mira, este și ea una dintre tristețile zilelor ce vor urma. Doar că sosirea fiicei din Franța îi readuce femeii liniștea. Însă, în casa Marietei, Mira este întâmpinată cu furie de Mira-Mica, pe motiv că nu venise la înmormântarea fostului ei soț. Dar are parte și de o surpriză: Marietei îi revenise glasul. De fapt, Marieta se prefăcuse mută, cu complicitatea medicului care o tratase după atacul cerebral, cunoscând purtarea mizerabilă a familiei Răzeșanu (formată din Mira-Mica și soțul ei), care voia să o trimită într-un azil de bătrâni ca să scape de povara ei în casă.

     Romanul curge în continuare la fel de confesional ca stil de scriere: Mira își investighează în amănunt fiecare moment din viață care părea dat uitării. Cartea este și un rechizitoriu sever la adresa copiilor care își abandonează părinții, la adresa meschinăriei unor oameni care au făcut, după Revoluție, trecerea de la calitatea de om la aceea de fiară. Finalul ne dezvăluie și o altă fațetă a celui numit Artemir, nimeni altul decât soțul Marietei. Nici acesta nu-și iubise soția pe cât își iubise amorurile ascunse, iar dintr-una dintre ele rezultase un copil neștiut de ai săi. Acest copil este nimeni altul decât doctorul Costin, cel care o tratase cândva și pe Mira. Acest doctor va prelua rolul bunului samaritean și o va aduce de la sanatoriul-azil unde o azvârliseră propriii copii, la sanatoriul său privat, unde îi va acorda toată atenția. Costin îi va mărturisi Mirei că el este copilul lui Artemir, venit pe lume ca urmare a iubirii pe ascuns dintre acesta și mama sa, secret pe care nimeni nu-l cunoscuse până atunci. Astfel, după decesul mamei doctorului, Marieta îi devenise acestuia ca o a doua mamă. Iar Mira, aflând secretul doctorului Costin, va trebui să ducă mai departe – asemenea unui claviger, păstrător al cheilor trecutului – condiția de deținătoare a secretelor și, totodată, să întrețină legătura dintre două lumi opuse și ostile: cea a copiilor și cea a fratelui vitreg și a mamei.

 

2.     5. Ionelia Vladu / „Iris – pisicuța cu zgardă roșie”

 

     O carte-ficțională, atât pentru cei mici cât și pentru cei mari, în care ni se prezintă povestea unei pisicuțe ce are o zgardă roșie la gât și imprimată pe ea numele Iris, dar și un număr de telefon al proprietarei. Pisicuța fusese prețiosul cadou primit de profesoara Elsey, soția lui Carlos, de ziua ei. Dintr-un pui micuț, acum bine îngrijit, acesta se împlinește pe zi ce trece, fiind și mult iubit de cei doi (Carlos și Elsey), probabil și pentru că se căsătoriseră mult prea târziu și nu mai puteau avea copii. Doar că într-o bună zi se pornește dezastrul pentru pisicuța Iris. E chiar ziua când un curier le bate la ușă și le aduce un pachet. Pisicuța iese tiptil pe ușa deschisă curierului, acesta o zărește, și îi pune un gând rău ca s-o fure în scopul de a face afaceri cu ea. Și, după ce o pândește pe stradă, o și înhață și o bagă într-un pachet legat cu fundă ca să nu iasă afară. Dar, ghinionul lui, fiindcă face accident mașina se răstoarnă pe drum și pisica Iris iese din pachet și devine liberă, hoinărind de una singură pe străzi. Un băiat fugit de acasă, pe nume Eric, o găsește pe acoperișul unei clădiri în construcție și o ia acasă, oferind-o mamei sale Mila, acum doar o femeie bolnavă la pat. Aceasta o adoptă spre bucuria tuturor celor din casă. Zadarnice sunt acum toate căutările familei Carlos, iar șansa de a primi o veste nu mai este posibilă, întrucât și telefonul îi este furat. Numai că mâncarea bună de la casa soților Carlos, cu care era învățată Iris, lipsește aici. În ajutor îi vine Simba, un motan care vânează șobolani și pentru hrana ei, ba chiar o însoțește pe Iris la vânătoarea de șobolani prin împrejurimi. Într-o zi însă cade în capcanele puse de oameni și e salvată de Eric. Zgarda roșie, prinsă și ruptă în capcană, va fi recuperată de Eric și făcută cadou unei fetițe pe nume Emily, nimeni alta decât o fetiță adoptată de familia vecină. Mai mult pentru a le face treburile din casă. Emily vine la școală, chiar în clasa unde profesa și doamna Elsey. Era cu zgarda roșie a pisicuței, sub formă de brățară, la mână. Acesta este și momentul în care profesoara Elsey recunoaște zgarda pisicuței, ia legătura cu familia fetiței ce o adoptase, și acolo are loc și regăsirea cu pisicuța Iris aflată la vecini. Un final fericit îi dă autoarea acestei povești, prin cererea de adopție a fetiței Emily făcută autorităților de către Elsey, precum și angajarea soților care primise în casa lor pisicuța și se obișnuise cu ea ca muncitori la ferma lui Carlos. E și o poveste despre visurile unei fetițe pentru o viață frumoasă de familie, a unei pisicuțe îndrăgite de oamenii simpli și cinstiți cu un hapy-end fericit. Putem spune că autoarea a pornit pe drumul scrisului pentru a invita copiii preșcolari, mici și mari, la o înțelegere a ceea ce numim magia copilăriei, pentru că într-o societate în care oamenii nu mai scriu povești, lumea copilăriei e tristă și magia, cu adevărat, nu are la cine să vină. Și chiar o face, instruit și educativ, prin intermediul poveștilor închipuite dar și cu acele întâmplări prin care își propune să amplifice posibilitățile copilului de a intra în contact cu regulile, normele și rosturile lumii acestea prin intermediul unor povestiri cu tâlc și morală. Pentru că atâta timp cât e povestea biruitoare în viața noastră, este și speranța un mare adevăr.

 

3.    6,  Maria Luisa Țuculeanu / „Casa dintre salcâmi”

 

     Maria Luisa Țuculeanu face literatură, dar refuză ficțiunea și folosește un gen de scriitură apropiată de cea autobiografică și eseistică, fiindcă, atunci, ideea de roman poate fi prezentă în astfel de încercări, în a-ți reda și propria poveste. Să scrii viața unor personaje este modul în care și-a definit tipul de scriitură, în care se simte, de la început, responsabilitatea de a scrie în numele propriei profesii, cum este și aceea de profesor în învățământul școlar.

     Cartea aceasta este concepută ca o scriere poematică, cu descrieri picturale despre un ținut din „Nordul Moldovei, unde oamenii trăiesc după legile vechi și se află o pădure măiastră ca o catedrală”. Acolo, într-un zăvoi de salcâmi, doi tineri veniți aici cu gânduri bune, doi oameni, un destin, și-au construit o casă ocrotită la umbra salcâmilor și „în mijlocul lumii”. Cei doi protagoniști ai romanului sunt George și Lola. George, abia scăpat de pe băncile studenției, vine în acest colț de lume pentru a prelua funcția de învățător la școala din urbea respectivă. Îi urmează Lola, profesoara de literatură și limba română. O vreme, cei doi se ocupă de educația copiilor, de pregătirea lor pentru viață, așa cum și ei au pornit pe acest drum. Gazdele la care trag cei doi se arată a fi oameni simpli și primitori. Primul este George, care vine în sat, apoi îi urmează și Lola, iar gazdele lor sunt în colțuri diferite ale satului. George va reține vorbele gazdei sale, care îi spune: „Ia aminte la mine, odată ce bei apă de la izvorul din vale, aici te împământenești și tot aici te însori”. De altfel, aceasta este profeția care se va împlini nu mult după sosirea Lolei la școala unde predă George. Pentru că, într-o bună zi, George va veni cu un buchet de flori de câmp în mână la gazda Lolei, unul nea Firică, și o va cere în căsătorie. Acum, odată însurat, este timpul să-și facă și o casă. Lola descoperise, în peregrinările ei prin pădure, cu clasa și profesorii amici, un loc cu salcâmi, unde simțise ea că își va face o casă. Casa se va ridica, încet-încet, iar cei doi își vor duce viața în mijlocul salcâmilor. Își vor amenaja și o grădină care va stârni admirația vecinilor lor.

     În viața lor vin repede și cele două fetițe, Selena și Eliza, iar autoarea ne introduce în largi descrieri poematice despre copilăria lor și viața școlară: mai întâi gimnaziul, apoi liceul și studenția în Iași. Drumurile spre orașul unde își petrec anii de liceu și de studenție, de acolo, din ținutul pădurii și până la oraș, sunt uneori pline de peripeții și de multe necunoscute. Uneori ne pierdem în hățișul descrierilor picante. Peste ani, trecând pe la mormintele celor doi învățători, George și Lola, fetele, dar și trecătorii locului, își vor reaminti momentele de fericire trăite de cei doi.

     Așadar, o carte-omagiu adusă rădăcinilor celor care au construit casa dintre salcâmi, o narațiune scrisă cu penelul unei pictorițe. Și asta pentru că nouă ni se pare că oscilează între notația jurnalieră și pagina de autoanaliză, de multe ori apropiindu-se de poemul în proză, în încercarea de a anexa noi teritorii de literaturitate.

 

              (va urma curând: și ultima serie de 3 cărți prezentate)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu