170. Un poem pentru dumneavoastră... (Privesc în urmă)

Privesc în urmă

Plecam cu tata peste deal să prindem păsări.

În fiecare dimineaţă eu căram

                                      coliviile

în care mai niciodată nu puneam nimic.

Viscolea vîntul zăpada subţire

                                      printre măceşi.

“Dar lupii, dar lupii ?

                               întrebam.

Dacă se zăresc ei pe nesfîrşita întindere ? “

şi adulmecam cerul cutreierat de ulii

în timp ce tata presăra pe cîmpul sterp

scaieţii şi cele cîteva colivii

cu sticleţi şi petuşi

ademenind cu cîntecul lor

                                 alte păsări.

Mă întrebam: “oare nu-i trist,

pasărea să fie doar cîntecul imaginar

ca o fîlfîire de aripe? “

Seara ne întorceam cu coliviile pe umeri

ascultînd în tăcere

doar cîntecele închipuitelor păsări

                                        închise în ele.

169. Cronica acestui anotimp... (III)

Pentru cine se pregătesc scenariile tupeiste (pamflet)

1. Sever Voinescu spune că guvernul Ponta nu e în stare să gestioneze economia. Şi eu cred că dacă guvernul ăsta nu reuşeşte în 30 de zile, să facă minuni cu Economia, să o spună în clar, spre liniştea lui Voinescu. E bine că Voinescu nu tace precum ancestrala mioriţă. Dar, să taci atâţia ani, cât guvernele 1-5 Boc au distrus economia şi să nu-l chemi la bară să dea socoteală pentru ce a făcut, nu pentru ce ne promisese că o să facă, mi se pare că Voinescu e gripat rău şi trebuie urgent spitalizat. Dar, şi atunci, mă tem că-l vom auzi de pe pat de spital: „Bă! Mie mi se rupe!”
2. Se spune (o fi şi adevărat?) că una din grijile doamnei Merkel la o cină de taină, a fost problema fondurilor restructurale, recuperarea şi reorientarea lor către Grecia pentru salvarea situaţiei acesteia. O vorbă care a produs deja primele unde seismice ale unui preconizat cutremur. Din moment ce preşedintele Băsescu ne-a asigurat că „România e pregătită” pentru un astfel de cutremur, noi ce să înţelegem? Că va fi de gradul 4-5 şi vom depăşi această situaţie, sau de gradul 7-8 şi va lovi din nou insulele indoneziene ori pământul Japoniei, fiindcă aşa suntem noi: privelegiaţii lui Dumnezeu? Că, dacă tot s-a vorbit de România, ca fiind profeţită „Grădina lui Dumnezeu”, de ce ne-am frământa! Sau Merkel joacă un fel de poker cu inimile oamenilor şi merge la cacialma?
3.  Singurul român care nu riscă puşcăria (dintre miniştri) este Adrian Năstase, supranumit Bombo şi despre care actorul Gheorghe Dinică spunea: „Şi dacă ramuri bat în geam/Şi voi votaţi cu Bombo/Îmi bag ceva în el de neam/Şi-o să mă mut în Congo”. „Un scaun pentru salvarea lui Bombonel”, titra TVB1. Nu-i rău, dar măcar să fie cel electric, pentru că are tot ce-i trebuie pentru a face faţă la toate. Cine mai ieri alaltăieri, paria o copeică sau un peny, în această chestiune? Ăla chiar se juca cu şoseaua deasupra capului, inclusiv cu harta României, călărind Bulgaria – neiertător – în toate!
4. Monica Macovei, în alt scenariu, despre Ponta: „Premierul Victor Ponta a creat o schemă pentru a-şi scăpa colegii de partid de răspundere penală şi ar trebui să demisioneze” (şi asta spusă franc, într-o conferinţă de presă). Eu aş fi aprobat-o: De acord! O să cerem poporului să vă pună pe dvs! Veţi începe prin a-i băga la puşcărie pe cei care au guvernat vreme de 4-5 guvernări Boc? Că n-a ajuns ţara asta în halul în care e, din cauza lui Ponta, să fim serioşi! Şi, dacă ar fi zis da, intram şi în greva foamei pentru cauza macovească. Aşa că, lasă-ne... lasă-ne...!
5. Stă şi ceasul când se vorbeşte de Sorin Ovidiu Vântu. Vântu e acuzat de delapidare şi spălare de bani. Ei, bine! SOV a spălat peste 5,4 mil. de dolari (aşa se vorbeşte acum despre falimentul FNI). Credem că, din scaunul lui cu rotile, SOV nu pare haiducul din Panait Istrati, dar, şmecherul hârşit gen Ahab din Moby Dyk, tot este, din moment ce peste oceanele şi mările planetei i s-a dus... ca vântu‘ şi ca gându‘ numele.
6. Uite, nici OTV nu intră (de exemplu) la puşcărie. Atenţie CNA! Aţi evaluat corect cele 14,6 lei, taxe de judecare? Nu de alta, că tot n-o să le plătească... Până şi fostul cârcotaş Şerban Huidu, care nu dă doi bani pe legile circulaţiei, se pare că a trecut cu arme cu tot, de partea OTV-ului. Un prieten de la ţară, îmi scrie pe e-mail: „Au început şi cloştile de pe ouă, să se ridice în sus şi să se mire despre tot ce se petrece în ţara asta. Pe bune! Nu glumesc. Am poze doveditoare cu cele puse pe ouă de raţă”. Să ne mai mirăm? Că nici nu mai ştii pe ce canal (ori) canală, vine blestemul neamului acesta românesc.
7. Dacă vom mai fi în continuare ţara care îşi dă singură pumni, KO nu va fi mult întârziat. Şi, atunci? Ne vom bucura, la o astfel de izbândă, sau ne vom căra şi noi pumni şi „vai nouă”? Unul dintre arbitri, doamna Kövesi în persoană, va ridica de câteva ori ciocănelul cu care loveşte de atâta timp în soclul Destinului Justiţiei, atentă la Ochiul şi Timpanul dinspre Cotroceni, pentru a nu rata clipa când va trebui să bată şi gongul cel mare. Ca după asta, să putem zice mulţumiţi: Am trăit în „epoca de aur”, am văzut şi „realizărili” din epoca ţepelor trase în popor, oare ce va mai urma în ţara în care scenariile de aici şi de aiurea, au tot mai mult tupeu? 

168. Din caierul vremii... (Labirintul)

Labirintul

Viaţa unui scriitor seamănă cu căile unui labirint. Fiecare cale întortocheată din acel labirint ascunde o poveste. În memoria labirint a unui scriitor se ascund multe poveşti. Ici colo mai dai de câte o uşă, dinaintea căreia scriitorul îşi vâră mai întâi personajele, aşteptându-le afară, să le asculte mai apoi povestea. Multe nu se mai întorc. Se rătăcesc pe acolo şi nu mai ştiu să iasă. Atunci mă imaginez ca pe vremea copilăriei în cimitirul turcesc, când cutreiaram cu sfială printre crucile din piatră ce aveau cioplite deasupra un cap acoperit cu un fel de turban. Nu toate crucile erau aşa. Pe cele cu turban, le băteam cu palma peste creştet, strigând la ele: „Mă! Ieşi afară şi spune-ne cine eşti şi care e povestea ta!” Nimeni nu ieşea din morminte şi nu-mi rămânea decât să le iamginez poveştile, căci – nu mă îndoiam la vremea aceea – că fiecare îşi avea povestea lui. Retras în colţul de lângă sobă, fie iarna sau primăvara, căutam în lectura cărţilor să aflu o poveste care să o înlocuiască pe cea a tăcutelor turbane din cimitir. Nu-mi imaginez pe cineva care să se poată lipsi la vârsta copilăriei, de lectura basmelor, sau a poveştilor. Eu, am înţeles că nu poţi fi copil cu adevărat, decât în căsuţa în care te-ai născut, în mijlocul alor tăi. „A fi sau a nu fi!”, aceasta-i întrebarea. Întrebarea decisivă. Shakespeare – adesea te gândim cu jale, şi nu pentru celebra întrebare, pe care şi-o pune prin vremi, prinţul Hamlet (iar noi am învăţat, să nu trăim ca prinţul Hamlet, din ezitări); sau poate tocmai pentru asta. Ce fiori să-ţi dea cutremurătoarea frază, atunci când luciul săbiei nu-ţi şi dă de înţeles, în care sânge se va oglindi?

Kafka gândeşte un personaj adus în faţa a două uşi, mai înainte, fiind avertizat că una dintre ele, este fără întoarcere, din clipa în care ai deschis-o. Care să fi fost fatala întrebare ce şi-ar fi pus-o straniul personaj kafkian? Nu ştim. Cunoscând sacrificiul aşteptării în faţa celor două uşi, pentru a vedea care dintre ele se va deschide, restituind pe cel care cutezase a-şi încerca norocul mult mai înainte, imaginează-ţi tu, cititorule, că de cealaltă parte a zidului, tot în faţa celor două uşi, un alt personaj al vremurilor noastre, imita în comportament, gândirea şi modul de a acţiona al predecesorului său (personaj odios); şi, ne întrebăm firesc, noi, cei puşi să forţăm în viaţă una din aceste uşi: „cine după cine?”.

Un al treilea gând, îmi revine, imaginându-mi lupta corp la corp a celor două personaje biblice: David şi Goliat. Lăsându-l la o parte pe Goliat, a cărui siguranţă în izbânda victoriei, nu cred că a avut-o nici primul cuceritor al Everestului, să ni-l imaginăm pe David, cu întrebarea sa pecetluită nerostirii cuvintelor: „care pe care?”. Dincolo de această întrebare; în primul caz, al doilea, al treilea... oare, nu stă primejdia care  pândeşte gata să ne doboare, acum, ajunşi în această răspântie a vieţii noastre? O uşă interzisă ne stă tuturor în faţă; dar unde, când, de ce anume, cred că nu vom cunoaşte niciodată. Şi nu-i oare trist, stând uneori pe margine, să asistăm neputincioşi la calvarul sărmanului Don Quijote, pus să se lupte de unul singur cu morile de vânt? În lupta cu morile, Quijote, e un Tezeu în labirint. Labirintul, fusese Sfinxul învins, cu ajutorul firului Ariadnei, de către Tezeu. La ce o fi folosit firul Ariadnei, unui zeu ocrotit de cei din Olimp? Nu atât pentru drumul de întoarcere, cât, pentru a nu uita înţelegerea dintre cei doi. Tezeu e însă, zeul nerecunoscător. El o va părăsi pe Ariadna, în prima insulă întâlnită în cale. Dar, cine ştie care să fi fost înţelegerea dintre cei doi? Cum stăm, atunci, cu promisiunea lui Tezeu, de a nu avea alte arme în labirint, decât destinul şi dragostea Ariadnei? Cine cere unui labirint să-şi mărturisească tainele? Nu ne rămâne decât drumul de întoarcere, spre a-l clarifica, povestind la ieşire, ce a simţit Tezeu când sângele cald al Minotaurului i-a împroşcat obrazul. „O!... zei, ce-i de făcut?” – se spune, că au fost vorble regelui Minos, la naşterea minotaurului fiu. Şi zeii, i l-au scos în cale pe Dedal, pentru a-i construi un palat măiestrit, din care, cine-o intra acolo, să fie bine intrat, să nu poată ieşi, oricât s-ar strădui... Şi, Dedal construieşte labirintul fără să ştie că va fi închis, împreună cu fiul său Icar, în acesta. Poarta lor de ieşire, a fost de această dată, văzduhul. Sosise vremea ca Dedal să-i înveţe pe oameni să zboare prin văzduh, cu ajutorul aripelor. Homer, nu cutezase a pune aripi oamenilor, precum zburau zeii de pe pământ înapoi în Olimp. Kafka, aşijderea. În schimb, inventase uşa interzisă. Adusese o cântare omului, aşa cum nu cunoscuse nici Iason, când adusese din zări lâna de aur. „Numai cântările sunt nepieritoare în veac” – scria Ovidiu în „Dragostea Corinei”. În „Caietul de vise” (cap. 17, din „Un om norocos” a lui Octavian Paler), autorul se pomeneşte, că, povestind viaţa sa, unui necunoscut, acesta îi spune la un moment de tăcere: „Povesteşte mai departe... altfel vei muri”. Dincolo de uşa interzisă, auzim povestea celui fără nici un drum de întoarcere (cum avusese, după noroc, Tezeu), poveste pe care, eu n-am mai apucat-o (deocamdată) până la capăt... „Secretul” (povestirea tocmai aşternută la „Din caierul vremii...”) e tocmai calea pe care va trebui să o străbat prin acest labirint, pentru a mă întoarce la cititori cu povestea scrisă.     

167. De veghe în lanul cu cărţi... (Mihai Sălcuţan)

 Mihai Sălcuţan: Cronicarul şi-a scris cartea…

   Trecusem uşor de prima parte şi continuam să citesc cartea „Cronica unui început de mileniu”, de Mihai Sălcuţan, 2011, sub influenţa unor versuri semnate de Pablo Neruda („Cine nu citeşte/Cine nu ascultă muzica/Cine nu caută harul din el însuşi/Moare câte puţin”), amintindu-mi şi ceea ce-mi spunea mie bunicul când mă urechea pentru câte o năzbâtie făcută, iar eu ţipam ca din gură de şarpe: N-am făcut eu bunicule! Spunea bunicul: dacă va fi să înşeli, înşeală-ţi moartea… „Rari sunt acei ce să dorească/Să pună cartea stâlp de bază”, grăia într-un rondel, autorul acestor cronici de început de mileniu. Vorbind de greşeli, să ne aducem aminte, scena din cap. 2 partea IV-a, a romanului lui Dostoievski „Idiotul”, scenă în care bătrânul general Ivolghin, tatăl lui Ganea, după disputa avută cu fiul său, blestemă casa, vroind să plece în lume. „Vezi, ce-ai făcut?, spuse Varia fratelui său. Te pomeneşti că se duce iar pe acolo (se referea la Epancini) şi ne împroaşcă cu noroi”. Aici ne oprim. Ce poate fi mai dur, decât această acuzaţie, adusă omului? Dumnezeu, ştie, ce grozăvie vrea să facă din lucruri de nimic! Pesemne, unii, în afara autorului acesta de geniu, chiar căzuse în plasa Aglaiei, care cu privirea sa ca jăratecul, îl fulgera pe prinţul Mâşkin: „Spune-mi totul! Porunci Aglaia (cap. 8 vol. II). Oare chiar se poate spune totul? Homer rosteşte istoria războiului troian în câteva mii de pagini. Şi totuşi, nici acum, omenirea, nu a înţeles totul. În „Cronica unui început de mileniu” autorul pare să ne sugereze pe undeva, că viaţa e un miracol ticălos de scurt şi, de aceea, rostul cronicarului este de a scrie pe fragmente şi capitole cronica acestui anotimp. Pentru că, în cap. IV, intitulat „Cartea noastră cea de toate zilele”, înlocuind pâinea din rugăciunea biblică cu pâinea sufletului şi a minţii, cartea devine cuminţenia unei partituri care se scrie sub ochii noştri. Uimirea autorului cu privire la vârsta fragedă cu care înaintaşii şi-au construit eroii, nu e întâmplătoare. Stau şi mă întreb: de ce Van Gogh (luat la întâmplare, dintr-un alt noian de exemple ale vieţii), a fost constrâns să picteze, în trei-patru ani, ceea ce în mod normal ar fi trebuit să picteze, în zeci de ani? „Timpul trece repede şi e totdeauna ireversibil”, notează autorul, încercând a răspunde la dilema noastră. Îndemnul eseului care precede acest capitol, e cât se poate de clar. El (autorul) se adresează tuturor. Cităm: „În bibliotecă se înalţă pomul miraculos al literaturii în care cresc merele de aur ce se arată celor care iubesc cartea şi numai ei pot culege fermecatele sale fructe”. Şi, în continuare, pledoaria pentru carte, citit, şi aplecare asupra învăţămintelor care izvorăsc de aici, este elocventă. Ea, pledoaria autorului, mi-a atras atenţia asupra celor rostite cândva de Pablo Neruda. Tristeţea e cu atât mai mare, cu cât, mai ieri, tineretul sau omul truditor de prin fabrici şi uzine, se găsea, fie în tramvai ori autobuz, fie pe o bancă în parc, cu cartea în mână, şi era „furat” de cele găsite în acele pagini, şi astăzi, parcă trecut-au ani şi ani de la acele timpuri. Vorba poetului: uitate-s toate acum. În cele şase cronici, scrise pentru a-l veşnici în amintirea noastră pe poetul naţional, de-acum, Grigore Vieru, autorul reaprinde candela de „lângă busuiocul cel mereu”, deasupra unei imagini care trebuie să ne rămână vie în memorie. Acest poet, zidit de Dumnezeu lângă Eminescu, ne-a reamintit tuturor, că Limba română, pare pentru veşnicie a fi făcută pentru poezie. Numai cine nu l-a auzit pe poet, recitând cu vocea sa inconfundabilă, versurile dedicate mamei, poete trece cu suflet rece peste aceste cronici. Ceilalţi însă, simt, alături de tremurul cuvintelor cu care autorul îşi alege şi încropeşte fraza, îngereasca rostire: „Uşoară, maică, uşoară,/c-ai putea să mergi călcând/Pe seminţele ce zboară/Între ceruri şi pământ”. Rostul unui poet este să dea glas sufletului, ne sugerează autorul acestor cronici. Nu putem trece cu vederea, ultimul capitol din carte, intitulat „Cu umorul nu e de glumit”, care ne-a prilejuit un periplu interesant şi chiar de reţinut, cu privire la câteva centre aflate pe harta ţării, unde epigrama unor „supranumiţi satiriconişti”, e arsenalul de luptă cu care este înfierată societatea, atunci când se abate de la un comportament uman legiferat prin cele zece porunci biblice. Cei care înfig baioneta epigramei (sugerează autorul) în racilele unei societăţi care deviază de la matca bunelor tradiţii de neam, fac de asemenea un act de cultură, iar „fără steag de cultură un popor e o gloată, nu o oaste”, cum ne sugera părintele istoriei, Nicolae Iorga. Închei prin a sugera cititorului, despre o anume narare a evenimentelor, prinse în aceste cronici, narare despre care John Steinbeck, spunea, că dacă această istorisire este o parabolă, atunci poate că fiecare îi va afla un tâlc şi îşi va citi în ea propria viaţă. Sau, cum ar spune autorul Mihai Sălcuţan, într-o altă carte de rondele: „Mereu mă rog cât pentru doi/La vechi icoane, cu tropare,/Să fie viitorul mare,/Dar musai să-l trăim şi noi”.   

166. Dintre sute de catarge... (Oana Calen)

    Oana Calen: Prin intermediul poetului Marin Ifrim, cel care lucrează mereu la proiecte care sunt gândite pentru a scoate pe tineri din baruri şi discoteci ca să-i aducă în bibliotecă, întruna din zilele acestea am intrat în posesia plachetei de poezie, semnată de o foarte tânără poetă, Oana Calen, elevă (pe vremea când îşi scria placheta de poezie, azi studentă, după câte aud) - intitulată „Despre viori”, apărută la Ed. Univers Ştiinţific 2007. Oana Calen „fermecătoarea codană buzoiană”, cum apare prezentată pe coperta plachetei, se situează prin trăirile cuvântului scris, la extremitatea superioară a spectrului actualei generaţii, (generaţie supranumită metaforic „copii indigo”) şi, pentru care lipsa fiorului liric, dintre cuvântul scris şi suflet, este pus sub semnul îndepărtării de marea poezie populară atât de magic exprimată prin doine, balade şi cântece de dor, de jale şi de dragoste. Tânăra poetă buzoiancă, refugiată şi ea „sub convenţiile jocului suprarealist” (după profesor dr. Tudor Opriş), nu uită că psihoterapia cuvântului scris în poezie, te poate mântui, şi chiar are puterea de a schimba oamenii, aceste „inimi în săbii” (La râul Babilonului am şezut şi am plâns). Mesajul nu e nou. Întoarsă la fiorul poeziei poeţilor Văcăreşti, adică la începuturi, actuala generaţie a scrisului, se mai poate salva din peroraţia halucinantă a acestui tablou nou în poezie şi de-un teribilism declarativ, şi fad. Şi, o recunoaşte şi tânăra poetă: „Ai prostul obicei să faci delfinii să plângă/… ai prostul obicei să tulburi mările sculptate în laviu” (Ai întrecut orice măsură). „Fiinţa temătoare” – cum îşi defineşte în poezia „Flămând” sufletul, e argumentul accentuat de tânăra poetă, că, percepţia dramei şi fiorului în această trecere, prin universalul existenţial, poate distribui la întâmplare (sau conştientizat) iluziile absolut necesare unui burg al poetului din zile3le noastre: „Stam pe una din pleoapele tale de uriaş-copil/ şi priveam în jos/… dar nu-ţi vedeam iarba sub picioare/nici visele din troiene/pe care şedeai într-o împietrire surdă de orbire, spre pieire/Tu fluierai şi sughiţai de moarte şi de frig nebun într-un pârâu/ şi îţi dansam cu cai pe pleoapă, nepotcoviţi, turbaţi, scăpaţi din frâu” (Leagăn). Pe dea altă parte, tânăra poetă se indignează de acest amestec în decor cotidian, care nu are nimic sfânt şi poetic în el: „Râd de nebuni. Parcă-s pictaţi” (Ellebor); dar, singurătatea e resimţită apoi acerb şi speriată părăseşte ideea. „În noaptea asta impur de albă”, spune ea „mă-ntorc în oraşul cu pete/viorile îşi plimbă nestingherite pe stradă/osemintele albe”, spre un viscolit abandon. (A se vedea poezia: Despre Cupidon.)  „Nimic nu e ceea ce pare”, recunoaşte tânăra poetă într-o ultimă zvâcnire cu ceva reflex tipic, adolescentin, de abordare a acestei lumi, neavând încă prospeţimea procesului de lucidizare prin care să extragă sensurile spre a le angrena, mai apoi, în discursul poetic: „căci ori de câte ori te strig/îmi sângerează palma stângă/şi alte pietre-n ea se-fig” (Strig). Pentru a şlefui caratele „fuiorului” liric, pe care îl cer solicitanţii în poezie, pot să-i sugerez o vară cu arşiţă din poezia unor: Rilke, Apolinaire, Whittman, Ahmatova şi Pasternak, apoi, Baconsky, Stelaru, Magda Isanos, Botta şi chiar Panait Cerna (ce au răspuns mai demult frământărilor, sub forma la  care se sbuciumă, azi, poeta) şi apoi într-o iarnă, cu mult omăt şi mult mai multă tăcere, să desprindă arcuşul poemului din rastel şi să ne dea cea mai exactă partitură a stărilor ei lirice. Şi-atunci mai vedem. Se pare însă, că s-a aşternut multă tăcere peste această aşteptare a mea. 

165. Un poem pentru dumneavoastră (Comedia trăznită)

Comedia traznită

Visam doar balene pe plajă

Ca-ntr-un tablou de Gaugain,

Cu rîme sinucigaşe

Păzite de-un egumen .

Trăiam doar un secol în comă

( vai alţii nu au nici atît !) ,

Dar teama la toţi  e crescîndă

Că au să ni-l bage pe gît .

Pe strazi unii poartă în lesă

Leii albaştri sau urşi.

Doar eu, în tabloul de ceară ;

Mîngîi nişte bieţi căţeluşi .

Aşa ni-e sortit amîndurora

Pe plaja cu rîme şi bălţi,

Să-mbătrînim între file

Ca tinerii amanţi de prin cărţi.

Şi s-aşteptăm  - ce ? - o vreme

In prorociri ei se cred prea deştepţi

Vezi bine, în cetatea visată

Ingerii-s în poziţii de drepţi .

Dă, Doamne, o ploaie cu semne !

Şi ah, ce i-aş da peste bot

Acelui pitic cu tichie

Ce trage cortina la tot !

Dar iată-ne singuri pe plajă

Hai, frate, ia-ţi calul de lemn,

Nu vezi că-n cetatea stupoarei

Trompeţii nu dau nici un semn?

Şi-n vechea grădină de vară

Cu peşte încins pe o plită

Se joacă în haine de gală

Cu noi, comedia trăznită .

      

 (din vol. „Cu marea în suflet”, 2005 – poezia a fost scrisă pe plaja de la Neptun, august 1989)

164. Cronica acestui anotimp (La noi şi praful este politic)

1. Codruţa Kövesi acuzată de plagiat?! Haida-de! Uite pe mâna cui a fost dată Procuratura Generală! S-a strecurat bine, fata tatii, pentru că marinarul şef care veghea la cârma ţării era ocupat cu piraţii. Uite cine râdea de cei doi miniştri propuşi la Educaţie şi li se cerea capul, pe motiv de plagiat? Iar PDL continuă să-l ironizeze pe Ponta (şi asta), pentru că pentru prima dată şeful statului e somat să stea departe de Consiliul Europei de la Bruxelles. Nu de alta (spunem noi) dar, după ce fetele de la gimnastică au cam luat totul, Traian Băsescu nu are pentru ce mai concura. Poate la inele cu cătuşe, când s-or inventa. Oare cum s-o fi sfârşit istorisirea cu Sindbad marinarul din „O mie şi una de poveşti”?

2. În România „care ne ocupă tot timpul” sunt (se aude) 5 mii de condamnaţi daţi dispăruţi. Jocul de-a baba-oarba e la modă în Poliţia Română. Nemţii, numai în 4 ore de la consemn, l-au prins pe Sile Cămătaru în Germania. De unde se vede, că tragem cu ochiul la copiat, dar de învăţat, tot nu învăţăm nimic.

3. Băieţii deştepţi sunt de azi înainte pe bară (sau aşa se zice, pe acolo pe sus). Nici nu i-a strâns bine cu uşa d-l ministru Chiţoiu şi ăştia au şi început să chiţăie. Simt capătul funiei sau li se clatină scaunele sub picioare.  Până la urmă se vor rezolva, într-un fel, lucrurile. Ca şi în cazul băieţilor deştepţi care au pus mâna pe licitaţiile fabricaţiei de medicamente şi acum scot pe piaţă aceleaşi medicamente la un preţ mult mai mic. Doi bani dai, doi bani face. Dar, se uită că au substanţa activă mult mai mică, dăm vina pe bolnavii care nu răspund la medicamentaţie. Şi, ca întotdeauna, mortul e de vină.

4. Traian Băsescu susţine Gazele de şist, spunând că nu e nici-un risc major. După Ceauşescu, care se pricepea la toate, iată că Băsescu nu-l contrazice nici în ziua de azi. Dintre cei 18 milioane şi ceva de români, Băsescu este cel mai optimist român. Are convingerea că „şi anul acesta vom avea creştere economică”. Ceva îl contrazice însă: viaţa tot mai proastă a populaţiei. Parcă ar vorbi despre creşterea viermilor de mătase, cu frunzele duzilor care nu mai există decât ici-acolo, prin ogrăzile ţăranilor noştri furaţi şi umiliţi. Anul acesta avem parte şi de o invazie de ţânţari (pentru că autorităţile sunt prea preocupate cu alegerile, în loc să dea cu ce trebuie împotriva lor). Deci, bănuiam noi că după căpuşe, mai trebuie să urmeze şi altceva!

5. Focuri de armă în capitală! Nu-i prima oară când auzim astfel de ştiri. Vestul sălbatic s-a mutat în capitala României. Dar, România toată-i un vest sălbatic după revoluţia din 89. La şcoală e ca pe maidan (ca să ştie tot poporul despre minunile demne de maidanul şcolilor româneşti, filmuleţele sunt postate pe internet. Păi cum vine asta? Până mai ieri-alaltăieri, Funeriu se lăuda cu reforma sa din învăţământ. Vedem şi noi unde a dus învăţământul acest hocus-pocus cu pixelii loviturii unui copil de către preşedintele în exerciţiu. De altfel, hăhăiala preşedintelui aflat în America, acoperă disperarea celor plecaţi să slujească pe unii şi alţii pentru un dolar în plus. O ştire din Adevărul: „satele din Bulgaria rămân fără locuitori”. Ne-au prins şi aici bulgarii din urmă?

6. Elena Udrea a mai primit un bobârnac peste gura care i-o cam lua pe dinainte atunci când ne explica ea cum noi toţi n-am fi decât „urmaşii lui Traian”. Iată că nu mai suntem un popor venit din coasta lui Traian. Ci romanii sunt urmaşii tracilor. După ce Troia fusese cucerită de greci (toţi cei care citisem Eneida lui Vergiliu), ştiam cum Eneea împreună cu un grup de troieni au plecat spre ţinuturile Italiei de azi şi au înfiinţat cetatea Roma antică. Eneea venea din Troia, care era un ţinut populat de traci. Continuitatea noastră ancestrală în această zonă a fost , deci, rezolvată. Noi ne tragem din poporul primordial al Europei: arienii, cei care populau teritoriile din jurul bazinului Mării-Negre. Ce vulturi am fost şi ce stăncuţe am ajuns!

7. Conform Constituţiei, art. 80 pct.1: preşedintele e garantul ţării (cel care ne reprezintă). Acest viciu al Constituţiei ne va da încă multe dezbateri de acum încolo. Problema este, dacă parlamentarii au dreptul să treacă prin Parlament orice. Octavian Paler spunea mai demult că la noi praful este politic. Acum vedem şi noi, praful s-a ales de politica noastră. Mai nou, auzim la TV: votaţi! numai ca România să nu se simtă între „mârlan” şi „cârlan”. Între postul TV B1 a lui Turcescu şi Antena 3 a lui Gâdea, e precum se auzea într-un metrou bucureştean, de la o piţipoancă d-alea: „Nu vreau, fată, să mai vorbesc cu el că are prostia contrazicerii”.

163. Din caierul vremii (Secretul)

Pe vărul meu Victor l-a crescut bunicii din partea tatei, până s-a însurat. Pe la douăzeci şi ceva de ani plecase de la casa bunicilor în lume să-şi caute tatăl. Ceva aflase de la bunica, nu pleca aşa la întâmplare oriunde vedea cu ochii. Cu un plan, ce-i drept, Victor plecase de la moşu-său la maică-sa în satul vecin şi îi deschisese poarta cu o lună, îninte de a pleca în lumea largă. Nu mai dăduse pe la maică-sa de ani de zile. Ce-i drept, nici maică-sa nu dăduse „fuga” cam de multişor pe la casa bătrânească a părinţilor unde îl lăsase pe Victor, copilul făcut din flori la tinereţe, în grija bătrânei şi a lui moşu-său şi a celui de sus. Îşi mai amintea (avea pe atunci cinci ani; şi era într-o după amiază), cum stătea maică-sa sub corcoduşul din ogradă în apropierea cuptorului în care se cocea pâinea şi plângea. Reţinea că o bătuse moşu-său cu cureaua pe care îşi ascuţea briciul când se bărbierea la masa de sub salcâm, dar nu înţelegea de ce mâncase maică-sa bătaie. Şi apoi dintr-odată, maică-sa a părăsit locul de lângă cuptor şi a intrat în casă de unde a ieşit ceva mai târziu cu o bocceluţă legată în patru colţuri sub braţe şi s-a îndreptat spre poartă. „Unde pleci fă, zărghito!” a auzit-o pe bătrână. „Plec mamă, plec pentru totdeauna. M-am săturat până peste cap. De tot. Aţi auzit? Nu mai mă-ntorc!”, striga furioasă maică-sa din drum. „Şi copilul?” întreba bătrâna. „Vi-l las să-l creşteţi. O să mă întorc după el când o să mă aşez la casa mea. Până atunci nu pot mamă, nu pot! Şi m-am săturat şi eu. Asta nu mai e viaţă.” Asta a fost tot. De atunci n-a mai văzut-o pe maică-sa la casa bătrânească decât foarte târziu. Iar el trecuse între timp şi prin şcoală, câteva clase, apoi le abandonase. Muncea la câmp ca să-şi întreţină bunicii care nu mai puteau de nici unele. În schimb mai bătea el drumurile până în satul vecin la casa în care maică-sa îşi începuse o nouă viaţă alături de bărbatul ei, un om mut cu care se înţelegea numai prin semne, dar care se zicea, era o bunătate de om (om bun şi mut ca piatra când i se cerea; cum se zice în popor), cu suflet blajin şi încăpător, de adevărat creştin, pâinea lui Dumnezeu cu femeia lui; ce-i drept ea îl mai dădea uneori dracului, mai azvârlea uneori în el cu ce-i cădea prin mână şi pleca de acasă, dar se întorcea tot la cuibul ei şi mutul o aştepta şi se bucura ca un copil. De fiecare dată Victor nu întârzia mult la locuinţa mamei sale, deşi mutul se bucura să-l aibă pe aproape şi se chinuia prin semne şi gângurituri ale buzelor să-şi exprime bucuria: „trru, tru…ptruu, caii... caii, îîî...”, pentru a se face înţeles. „Nu mai rămâi Victore?” întreba şi maică-sa, aşa ca să spună ceva, atunci când Victor se ridica şi dădea de înţeles că are să se întoarcă la moşu-său. „Nu, n-am de ce să mai rămân, răspundea el, nu pot să mă uit la ăsta cum se strâmbă şi se hlizeşte la mine”. „Cum vrei”, spunea nepăsătoare maică-sa. Şi iarăşi treceau veri şi ierni şi primăveri şi nu era nicio nenorocire că nu se mai vedeau.

- Ce-i cu tine?, au fost primele cuvinte ale mamei sale când a dat cu ochii de el, cum stătea pe o buturugă în curte şi nu zicea nimic.

- Am venit să stăm de vorbă… Vreau să plec după el, să-l caut.

- Unde să pleci? Ce să cauţi? (Înţelesese, dar se făcea că nu pricepuse: era prima oară când Victor rostea acel cuvânt). Victore, nu fi nebun. Eşti mare acum. Ai douăzeci şi unu de ani, ce naiba… mai gândeşte şi tu. Hai în bucătărie, nu mai sta aici. Hai să-ţi vezi surorile. (Ştia că maică-sa avea două fete gemene, surorile lui cam de vreo cinci anişori, dar de văzut nu le văzuse vreodată).

Şi el nu se urnise de pe buturuga aceea. O ţinea pe a lui:

- Eu de aia am venit. Să-mi spui ce şi unde să-l găsesc. Nu intru în casă măi mamă, înţelegi? Nu mai am timp.

- Dar de ce, de ce Victore? îşi frângea maică-sa mâinile în faţa lui.

- Uite aşa! Vreau să-l întreb ceva… Şi să mă cunoască. Dacă n-o răspunde, bine, treaba lui. O să-şi amintească toată viaţa.

Între timp se apropiase venind dinspre bucătărie şi mutul, cu faţa radiind de bucurie ca a unui copil. Gesticula şi gâlgâia din gât cuvinte ştiute numai de el.

- Ce-ţi trebuie ţie acum aşa ceva, Victore? El ce e? arăta cu mâna spre mut.

- Nu pentru el am venit, de ce nu înţelegi?...

Scormonea cu un beţişor pământul de la picioarele sale; nu-şi ridica privirea de la însemnele pe care le făcea, credea că astfel mutul va înţelege că nu cu el vrea el să stea de vorbă acolo în curte şi are să plece. Mutul însă îi da înainte cu explicaţiile.

- Spune-i să plece. Să mă slăbească cu strâmbăturile lui. Rostise cuvintele cu greutate. Nu-i făcea plăcere să jignească, dar voia astfel să se înţeleagă că spusese ceea ce spusese şi atât.

Mutul înţelesese, nu mai era nevoie de gesturile respingătoare ale femeii. Lucirea neobişnuită a ochilor săi până atunci senini, paloarea obrazului care îi schimbă faţa, buzele schimonosite de durere prin care se prelingea un firicel de salivă spumoasă l-ar fi făcut pe oricine, văzându-l, să creadă că are în faţa sa, dacă nu cumva o nălucă, cel puţin inima zdrobită a unei umbre de bărbat.

- Măcar să ştiu dacă îmi seamănă în unele privinţe… însemnele mele, înţelegi? Se referea la gâlma ca un sfârc de ţâţă crescută pe gât şi la faptul că atunci când devenea supărăcios, gura îi cădea într-o parte de ai fi zis că are gura strâmbă. Se simţea ca un tâlhar sau ca o fiară care-şi calcula paşii încă din clipa când pătrunsese în acest cadru neprimitor şi necunoscut din viaţa mamei sale, dar înţelegea că nici nu avea altă ieşire din văgăuna în care se aventurase şi poate de aceea se simţea ca atunci când, dacă te afli într-un loc întunecos şi fioros, dacă nu alergi de teamă să nu-ţi pierzi cumva minţile ori îţi calculezi greşit pasul următor, e posibil să fii înhăţat pe la spate de vreun picior sau pulpa hăinii de acei monştrii nevăzuţi ce pândesc la tot pasul. Şi apoi se ştie cum arată un suflet ros de acele întrebări chinuitoare şi care nu-ţi dau pace şi te frământă de-a lungul vieţii mai ceva ca o boală la care nu i s-a găsit până acum leacul.  Maică-sa povestea despre acei ani ai tinereţii, să fi avut douăzeci şi doi, douăzeci şi trei de ani, când la iazul de lângă moara părăsită aflată la marginea satului îl întâlnise într-o zi cu arşiţă mare pe cel ce avea să-i fie mai târziu lui, tată. Venise călare pe un cal negru, ţintat cu o stea albă în frunte, şi bănuia că era mai mare decât ea cu vreo unsprezece ani. (Adică acum, cam la şaizeci şi ceva de ani, socotise Victor). Dacă mai auzise vreodată de acesta? Mai exact, îşi amintea maică-sa, în urmă cu câţiva ani se pare că ar fi fost văzut lucrând pe un şantier de construcţii pe undeva la malul mării, dar nimic nu era sigur. Când ridică fruntea din pământ, de la semnele acelea care nu semnificau nimic, maică-sa nu mai era în faţa sa, în schimb două mogâldeţe la cinci-şase anişori, una părând copia celeilalte, îl studiau încremenite la doi paşi în faţa sa şi, cu ochişorii prin care le cânta sufletul îngeresc, cu pielea albă ca porţelanul chinezesc, păreau două statui mirate că lângă ele un tânăr zvelt, necunoscut, se uită prin ele şi nu le vede. Le zâmbi trist; şi ar fi vrut să o facă din toată inima, sincer, dar o gheară nevăzută îl apăsa deocamdată. Încercă să-şi alunge acele gânduri care-l frământau pe dinăuntru şi care-i preschimbaseră sufletul într-o umbră care călărea cu fruntea plecată şi ochii aţintiţi pe coama calului cu care se tot îndepărta tatăl său ca în tinereţile mamei sale. Scoase muzicuţa din buzunarul cămăşii în carouri albastre şi verzi, o duse la gură şi începu să fredoneze un cântec vechi, în timp ce privirile şi le fixase curios pe cele două fete cucuiete, le admira ochii lor încântători şi negrăit de limpezi din care izvorau curiozităţi lungi ca veşnicia. Când îşi termină cântecul, scoase din buzunar două caramele şi le întinse fetiţelor.

- Voi trebuie să fiţi… încercă să le numească pe fiecare în parte, dar se încurcă şi renunţă. Fetiţele luară caramelele din palma sa întinsă şi râzând cu glas de clopoţei, fugiră pe o portiţă spre corpul de clădire care ascundea bucătăria.

Asta mi-a povestit înainte de a pleca. Apoi drumurile noastre s-au despărţit. Eu am plecat la Facultate, în Bucureşti, iar el să-şi caute norocul în lume. Ne-am întâlnit odată, la Mangalia. Era însurat şi avea trei copii. Pe cel mare i-l luase la şcoala de corecţie, pentru furt. L-am întrebat, când mi-am adus într-o doară, aminte, dacă îşi găsise tatăl. A râs forţat, dar nu era râsul lui. Mi-a zis doar atât: „Lasă, altădată! Când om fi numai noi doi o să-ţi spun şi povestea asta. Hai să-ţi cânt mai bine, ceva din muzicuţă”. L-am auzit fredonând melodia aceea tristă cu „de ştiai mamă că n-am noroc”. Dar, secretul lui, n-a mai apucat să mi-l spună. Vestea că a murit într-un accident m-a găsit prin părţile Buzăului. Mă stabilisem cu serviciul, urmându-mi soţia care era buzoiancă din naştere. Secretul acelei „întâlniri”, dacă a avut vreodată loc (după cum auzisem pe la ai mei), l-a luat cu el în mormânt. Aş fi vrut să-i scriu povestea vieţii. Două lucruri mi-au rămas. Să-i caut surorile, la ţară în Dobrogea (pesemne au ceva de transmis) şi să-mi spună într-unul din visele pe care le tot visez cu el, secretul său.  

162. De veghe în lanul cu cărţi...(Florentina Dalian cu "Scrisori netrimise")

Fericirea la călcâiul raţiunii.

 Cu romanul „Scrisori netrimise”, 2011, autoarea trece prin noi, cu amintiri cu vise, cu gânduri cu tot, ca printr-un suflet ce arde să încălzească un pumn de sentimente strânse într-un pumn de cuvinte. Romanul acesta e un început bun, pentru că se simte în el dorinţa Celui-care-scrie, că nu din întrebări şi cercetări se fac poveştile ce aşteaptă să fie aşternute pe hârtie, ci din întâmplări care au însoţit mersul lumii şi au tâlcurile şi înţelesurile lor. Pe autorul adevărat îl simţi de la prima citire, cum creşte înlăuntrul cuvintelor, ca-n fântână, apa dintre ghizduri. Parcurgând povestea de dragoste a romanului, cititorul va înţelege repede că nu se află într-un labirint, ca pătruns definitiv în viziuni, să nu mai înţeleagă unde începe şi se sfârşeşte povestea, ci, dinaintea unor oglinzi, unde, cu prima şi ultima frază a romanului << „Primăvara asta cam şuie mi-a amintit că am o datorie către tine” (la început) şi ... „o datorie faţă de mine” (la sfârşit)>>, omul cu „faţa acoperită” (Mihnea) deţine una dintre cheile cu care păpuşarul şef (autoarea) îşi coordonează abil eroii, prin te miri ştie ce ochi, cu care îi urmăreşte privirea până la căderea cortinei. Deci: în privinţa rostirii cu exactitate asupra adevărului „refelectat în oglinzi” şi iluminării psihologice a acestui adevăr, în straiele mult luminate, e suficient să ne îndreptăm atenţia asupra a ceea ce credem a pipăi cu încredere unele dintre realităţile romanului. Ilinca e prizonieră în hăţişul propriului suflet şi în iubirea care îşi cere drepturile. Dar, fericirea se plăteşte cu lacrimi, ştie asta foarte bine Ilinca. Dar, sper că încă se mai poate căuta „încă un principiu unic” (o a doua cheie) asupra adevărului deja rostit, după o dureroasă despărţire de omul pe care l-a iubit sincer: profesorul Sabin Ladar. Dar, oare, ce alt adevăr spera Ilinca să mai poată găsi, altundeva, în nordul Italiei? Adevărul dintre ea şi prostituata cu care împarte bancheta maşinii care le duce spre ţara „fericirii”, e o pistă falsă. Atunci, nu ne rămâne decât adevărul „scrisorilor netrimise” de către noul ei iubit, doctorul Mihnea. Sau suntem tentaţi să credem că în cazul acesta va fi altefel? Există un răspuns în astfel de incertitudini. Un prim răspuns îl dă „omul natural” Nina: „De ce te chinui să schimbi lumea? Ce n-ai înţeles? Vezi rufa asta?, îmi arătă un prosop pe care se căznea să-l stoarcă. Aşa suntem noi în mâinile lor”. De ce e Nina un „om natural”? Pentru a ne lămuri, e de ajuns fraza prin care se descrie: „ ...nu-mi fac iluzii, nu mă mai agăţ de speranţe, nu mă mai mir de trădări, nici de ură. Dimpotrivă, râd de ele cât pot”. Dar, cine e de cealaltă a adevărului nostru? Nimeni altul, decât Mihnea: „Bărbatul care a sacrificat totul pe altarul iubirii pentru o femeie care nu l-a meritat, sau călăul care se hrăneşte cu suflete înjunghiate?” (ori) „Omul (care) se mângâie cu gândul că şi altul îi împărtăşeşte suferinţa”? (Certitudinile, când se dărâmă, fac ravagii în sufletele noastre) – asta i-o spusese Ilincăi, însuşi Ladaru. Dar, omul e dator să se agaţe de fericirea lui, ca de un colac de salvare. Tâlcul acestei poveşti de dragoste (narată sub forma unei destăinuiri a eroinei principale, aflată la o răspântie de drumuri în viaţă) poate sta şi în fraza prin care eroina se vede azvârlită într-o existenţă străină, dintr-o viaţă în doi „rămasă pe-afară, cu uşa zăvorâtă pe dinăuntru, încercând să afle” unde a greşit. Dacă Pascal credea că nu există nimic în Univers care să nu slujească drept stimul al gândirii, autoarea ne demonstrează şi că în Iubire, acest adevăr e un corolar al luptei pentru propria fericire. Oglinzile autoarei (Jurnalul cu destăinuirile la timpul trecut al lui Mihnea-şi-destăinuirile Ilincăi la timpul prezent al desfăşurării evenimentelor), ne arată că e deţinătoarea celor două chei, pe a creştineştei Iertări şi pe a dureroasei Pedepse.     

161. Dintre sute de catarge...

Teo Cabel: face parte din categoria poeţilor care ţin cu dinadins să copieze şi să sculpteze natura prin prisma ochiului scrutător spre „interiorul sufletesc” al materiei cu care lucrează, dar nu o fac din dorinţa de a evada cu „frumuseţea” acesteia, în lumea înconjurătoare, ci o fac, temându-se că a se îndepărta cât de puţin de „mirajul” ei, ar însemna îndepărtarea de raţiune şi propria lor credinţă. Mi-a căzut în mâini primul său volum, intitulat „Tablouri fără semnătură”, apărut în 2010 şi, printre ferestrele cu care „cerul priveşte” în casa sa, la început (oarecum) şovăitor şi timid („te simt/şi nu ştiu unde/să arăt cu mâna”), se va vedea spre finalul volumului, un poet care nu abstractizează, nu filozofează, nu extrage sensurile spre a le angrena în jocul de idei al poemelor, dar, care are o euforie „rece-exaltată” (mereu în antiteză) în faţa lor. Un poet care uită de temniţa cuvintelor şi păşeşte sigur în lumea poeziei, pe drumul său. Cu poemul „Aceeaşi lumină”, părea că astfel de versuri („Sunt nopţi, când un păienjeniş uriaş/Îşi face pânză de la lună la pământ/O pânză-harpă,/Al cărui cântec îl aud doar poeţii”), vor defini în cartea sa un poet nocturn cu aplecare spre orizonturi nostalgice. El refuză ticurile curente şi ce e mai ciudat, nu-şi confecţionează din amintiri un univers ostentativ propriu, ci doar anumite fragmente-cioburi desprinse din Oglinda Timpului, pentru a ni le reda sub forma unor „tablouri fără semnătură”, unde „orice sunet aici e un cântec” (Exerciţiu). Pentru Teo Cabel, titlurile poemelor ţin de logica textului şi anecdotica din contextul poemului (vezi: Aparenţe; În căutarea mentorului). Alteori, asociaţiile din gama de cuvinte sunt izbitoare la acest poet: „durerea este o femeie frumoasă”; „vântul, palid balaur”; „un zâmbet/ca un cal troian”; „cuvinte care îngheaţă”, iar imaginile întrupate la nivelul înţelegerii vieţii, sunt picturale, sugestionând cititorul asupra sensurilor împinse în centrul tabloului pentru a lua locul culorilor. Ex: „Păsări flamingo plecară la coasă” sau „şi ploaia-n culori, pe aripi de albine,/Curcubeu se preface şi rai pământesc...”. Unele poeme au câte „ceva” din perfecţiunea şi frumuseţea poeziei haiku şi aplecarea spre irizări pastelate: (Iubire; Orbul; Ger; Răsăritul). Pe axa minus stau acele „vinovate tentaţii” - cum le defineşte undeva – sau (plusăm noi), îndrăzneala de a spune orice, uitând că poezia nu-i „zborul vulturului” ci „frigul acela” care este ceva ce ne cuprinde pe toţi, ca o liturghie ţinută în taină în catedrala sufletului (vezi: Nostalgie; Şapte zile până la Crăciun; Zi de toamnă; El). Când exuberanţa adolescentină şi euforia exaltată îşi dau mâna, Teo Cabel scrie şi poemul în care afişează aroganţa şi exuberanţa poeţilor care-şi cunosc poziţia în lumea poeziei, cum se manifesta odinioară Rimbaud, Maiakovski... sau la noi Geo Dumitrescu, Emil Botta ori Cezar Ivănescu... Poemul la care facem trimitere, se numeşte „Sunt doar un om” şi poate fi poemul autoportret. Redăm prima şi ultima strofă: „Ce mândru-s eu cu gura mare/Tot turuind la baliverne,/În timpul ce sufletul mă doare/O stea se-ascunde în taverne...  (şi)  „Mă joc cu focul, vâlvătaie/Ard toate-n mine!Cui să strig?/Dar tac!Zâmbesc! Iar în odaie/Se-ntunecă. Şi-i tot mai frig!” Şi, nu-i departe vremea celui de-al doilea volum (presimt eu) când păianjeni uriaşi îşi vor face din cuvintele sale o harpă şi, ploile căzute „din lună cu linişte” vor lua foc, când firesc, pe chipul său va „apare soarele/ca în icoane...”.    

160. Un poem pentru dumneavoastră... (Ştiri de la ţară)

Ştiri de la ţară

Searbădă-i păşunea, palid e trifoiul

Vacile în grajduri rumeg-amintiri.

Tot ce pot să facă, oriunde prin ţară

Crainicii tristeţii ne transmit iar ştiri .

Dar e primavară, înfrunzesc copacii

Intră nostalgia şi la noi în sat.

Auzim că-n brazdă un tractor mai ară

Tot ce-n parlamente ieri s-a semănat .

Şi se-ntorc cocorii, încolţesc speranţe,

Popii în biserici  se-ntrec în cîntări .

Nu ştim de ce însă ne-au tăcut poeţii

Ori un cor de broaşte scot din călimări .

Bine că ne-ncîntă fetele la horă !

Şi-n acordeoane e un ton mai nou .

Dacă o să plouă, hîtru zic ţăranii,

O să-i dăm lu‘ Domnul titlul de erou .

Şi în vremea asta s-au găsit flăcăii

Sa ia trenu-n grabă spre cazărmi de vis .

Şi în vremea asta un poet mai scrie

Despre o idilă care l-a ucis .

Tu te-ntrebi, fireşte, cine-ar şti să pună

Ordine, în lumea, asta de erori ?

Ne-am uitat bătrînii, ignorănd cu toţii

Cîţi fac astăzi pîinea şi trudesc din zori .

   (din vol. „Cu marea în suflet”, 2005 – poem publicat ca debut în „Opinia”, 1990, 

girat de regretatul Ghe. Ene)

159. Cronica acestui anotimp (Ne-ndoim în faţa furtunii dar nu ne frângem)

1. Nici o pasăre nu întrece şoimul în aer, cormoranul sub apă, ca vedere, dar există şi peştele cu patru ochi. După cum se vede şi în văzduh, dar şi în apă, toţi sunt cu ochii pe noi. Dar, Dumnezeu şi-a întors faţa de la neamul acesta. Care să fie cauzele? Să vedem: Adriean Videanu e făcut stadion de Elena Udrea. Extindem această sintagmă şi pentru muntele Găina, să se cheme Udrea pentru Cocoş al ei. Că doar nu s-o sui cocoşul pe o grămadă de bălegar, să ne vestească de acolo răsăritul soarelui şi să ne arate buricul legat cu panglici de inaugurat telegondole…. Ce să înţeleagă bietul om din faţa televizoarelor? Tupeu sau băgare de seamă la Elena Udrea? Mai bine să-i uităm că există, printre cele 18 milioane de deznădăjduiţi, pe cei doi, pentru că e foarte primejdios să ai de-a face cu oameni deznădăjduiţi.

2. La „educaţie” (e vorba de minister), toţi sunt pătaţi? Ori acolo e un scaun electric care îi electrocutează de cum se aşează? Chiar nu mai e în ţara asta nici un candidat fără pată? Într-atât ne-a „educat” în cei 22 de ani, democraţia asta atât de originală? Tot ne plângem de locuri de muncă. Păi, Nufărul, tot şomează domnule Ponta! Dă-le şi ăstora de lucru. Când Baba se plânge că a lăsat locul curat unui dalmaţian cu pete, musai să fie sesizat Consiliul Naţional de Etică (cel care se ocupă după dumnealui, de presupuneri) – că de aia sunt plătiţi. Numai şi cele auzite: „cei care îşi doreşte?!” spuse de Mang, dar dacă se mai confirmă şi plagiatul plin de greşeli? Vom spune că era mangă, sau e vorba de mangleală? Faceţi bre, sfeştanie, în ministerul ăsta. La parastas (după cele 40 de zile legale), musai să participe şi guvernul MRU, că doar de la ei vine cererea.

3. A început şi campania electorală. Peste tot benere. Pretutindeni, alde Lăscărică fac politică în felul lor. Parcă-l auzim pe cel original: „Don Semaca... Nu trageţi! Sunt eu, Lăscărică. Vă rog să credeţi că nu v-am trădat. M-au adus aici cu forţa...” Iar nu mai înţelegem ce se întâmplă! Pe ce lume trăim? Uneori, ca să înţelegem ce se întâmplă (ne învaţă filozoful de la palat) şi mai mult, ca să ne dăm seama pe unde trebuie să o luăm „e nevoie de cineva care să-ţi dea perspectiva corectă, pentru că ceea ce vezi conform experienţei tale poate fi cu totul altceva decât este în realitate” (Dilema, nr. trecut) Măi, să fie! Îmbârligate vorbele filozofului. Alice din „ţara minunilor” ştia mai precis care ciupercă e otrăvită care nu, care tunel te poate rătăci, care te poate scoate mai repede la liman... Păi, de! Dacă el (filozoful nostru) o ştia şi o ţinea maţu-gaia numai p-aia cu Albă ca zăpada?

4. Cum au ajuns românii să-şi vândă părţi din organele lor (rinichiul şi ficatul) pentru pacienţii de pe patru continente? Boc, dacă ar mai fi premier, ne-ar fi rostit un discurs foarte bun cu privire la rostul şi bunătatea poporului nostru, care încă de pe vremea regelui Dromihete, cel care-i pusese lui Lisimah, tăvile de aur cu bucate dinainte...etc...etc. Un discurs serios şi bun în accepţiunea celor care (iată, i-am şi uitat) fiindcă şi-au făcut „treaba” şi-au plecat niţel să se culce. Dar Boc? Se pare că a aflat şi el că în timpul somnului suntem cu toţii mai înalţi cu 6 mm. Că tot îi trebuiau lui nişte cm, decât să se ridice pe vârfuri. Şi, le-a urmat celorlalţi exemplul. Dar, o fi având deşteptător? Nenorocirea în care am ajuns ca ţară, a avut şi o parte bună: ne-a învăţat să-i cunoaştem pe cei care au stat de partea cealaltă a gardului vopsit în portocaliu.

5. Mimi, mama lui Nuţu şi Sile Cămătaru, e mai ceva decât „Mama lu Ştefan cel Mare”: du-te mamă şi predă-te, i-a zis lui Sile. Ăsta, ca şi Ştefan din poezioara lui Bolintineanu s-a şi confirmat. Fix, la o oră de la acel faimos „unu orologiu sună noaptea jumătate” bolintinean. Fără orologiu. Doar cu limuzina. Se plimba şi el prin Germania în căutarea unui medicament pentru diabet, pe o autostradă de 100 de km. Cât despre Nuţu, ce zicea mama sa: să-şi aranjeze şi el afacerile, că are şi el cai... are de toate, şi se predă. Dar, ce aflăm din gura mumei providenţiale rămasă acasă să supravegheze cetatea: că n-au mai fost de acord cu finanţarea unor politicieni (ce, acum se ştie că interlopii finanţează campania electorală a unor politicieni?) şi cei care au venit acum la putere i-au băgat din nou acolo la puşcărie. Cum le ştie ea pe toate? Mai ceva decât mama Omida, la care veneau politicienii ca la Daniel Sihastru, să le spună cum să facă, cum să dreagă. Dar, staţi liniştiţi! Vom trece şi povestea asta, după care va apare alta şi vom trăi în continuare în acelaşi climat.

6. După viscolul şi zăpezile din februarie 2012, luna mai a revenit apelor şi furtunilor care ne arată că suntem sub vremuri, ai nimănui. Leul se topeşte ca lumânarea, iar dinspre Grecia păsările călătoare nu aduc veşti prea bune. Un român tocmai a murit făcând greva foamei într-un penitenciar din Italia. Pentru că votul lui  nu a contat, România l-a abndonat. Ne-ndoim în faţa furtunii dar nu ne frângem (ca-n reclama aia), pare a fi mesajul pe care noul ministru Ponta îl dă zilele astea, cu privire la soarta actorului Şerban Ionescu cel răpus de o căpuşă. Păi, e un început, nu? Londra parcă se vede mai bine de pe podul de la Bruxelles. Acolo unde fetele noastre au câştigat nu mai puţin de 6 medalii (4 de aur şi 2 de argint).

7. Şi acum două ştiri de pe alte meridiane: - un papagal evadat din colivie şi fugit de acasă a fost găsit rătăcind de unul singur (bezmetic) prin oraş. Cineva l-a găsit şi l-a dus la poliţie. Cinstit (mai sunt şi ciori cinstite deghizate în papagali) a dat comisarului care l-a anchetat, adresa exactă a stăpânei de unde a plecat. Şi, uite aşa a ajuns iar în colivie. Ce tâmpit! – Celebra cântăreaţă de origine mexicană Chavella Vargas, la aniversarea celor 93 de ani ai săi a fost ovaţionată cu „Chavella presidenta!”. Dar ea, mai ceva ca în „Titanic vals” al lui Muşatescu, a răspuns ferm: nu! Pentru că „oamenii politici nu spun decât minciuni. Promit că vor da şi apoi aşteaptă să le dai”. Să ai luciditate, la cei 93 de ani, aşa ceva mai rar pe la noi. Dar nu dezarmaţi: „Trebuie să ne pregătim şi pentru ce-i mai rău, nu numai bine” – a conchis premierul nostru. Dar, stau acum cu pixul cu care scriu, la tâmplă, precum mucalitul Dănilă Prepeleac şi mă întreb: „Oare când ne-a fost nouă bine?”    

158. Din caierul vremii... (II)

Cum a fost să fiu numit şi  "poet român"

 Există în Sura 94 din Coran, intitulată „SURAT AŞ-ŞARH” (sura Deschiderii) un verset pe care, citindu-l cândva, l-am notat într-un caiet cu alte însemnări, din dorinţa de a reveni asupra lui, pentru că exprima pentru mine, ceva nelămurit la acea vreme. Îl redau aici, cu acele însemnări: „Iar atunci când vei termina^*, trudeşte^**” (v.7). Şi îmi notam dedesubt aşa: (^* când vei termina lupta cu frământările sufleteşti, pricinuite de alţii; ^** atunci lauda îţi va aparţine ţie şi Dumnezeului în care ai crezut, pentru realizarea ta). Am făcut un efort în memorie, să-mi amintesc prilejul cu care făcusem aceste însemnări. Mi-am amintit doar, că în clasa a VI-a (sau) a VII-a de generală, începusem să scriu poezii. Pe ascuns ţineam un carneţel pe care n-aş fi vrut să-l vadă nimeni. Dar, fiindcă nu mă puteam stăpâni nici la orele de clasă, într-o bună zi, profesorul de matematică mă surprinse la una din orele lui, cum tocmai îmi notasem „ceva” în carneţelul vârât, mai apoi, sub bancă. L-a luat în mână, l-a frunzărit câteva clipe, apoi mi l-a întins, zicându-mi: „Lasă-te de prostiile astea. Mai bine ai fi atent la oră, că nici la matematici nu străluceşti”. M-am simţit rănit în orgoliul meu de copil, aşa că am ripostat: „Bine domnule profesor, dar dacă nu sunteţi de specialitate, cum puteţi afirma despre poezie, că-i o prostie o astfel de îndeletnicire?” „N-ai decât să le arăţi şi profesorului de română, o să-ţi spună că toate astea sunt numai prostii în capul tău”. Mă simţeam, cum spunea Panait Istrati în povestirea „La stăpân”, când împreună cu mamă-sa se prezentase la uşa lui Chir Leonida, pentru a se angaja la stăpân: „Mie mi se zvârcolea inima ca o vrabie în mâna unui copil: mă credeam pe punctul de a fi înmormântat de viu”. Am tăcut, fiindcă altfel, m-ar fi scos la tablă, m-ar fi încurcat şi mi-ar fi dat o notă proastă. Şi, poate ar fi făcut-o, dacă nu m-ar fi salvat sunetul clopoţelului. Nu i-am purtat pică profesorului acela şi nici nu i-am arătat profesorului de română carnetul acela cu poezii. „Copilul e începutul şi sfârşitul lumii” mai spunea Panait Istrati. Cum să răneşti şi să îngropi cu asemenea vorbe un copil ce are o asemenea îndeletnicire? Asta, nu mai înţelegeam. Poezii, însă, am continuat să scriu, uneori şi pe foi albe, singulare, pe care le doseam prin nuştiu ce manuale. Aveam în sat, o verişoară, Maiorica Richea, care-mi ştia pasiunea pentru literatură, dar nu ştia că scriu şi eu poezii. Avea această verişoară mai mică, un dar cu care era înzestrată, în a recita cu voce tare. Povestea pe care de abia acum, încerc să v-o spun, s-a petrecut pe vremea când eram licean. Veneam pe acasă doar în vacanţă. Vară-mea (era elevă în cls. A VII-a), a venit într-o zi pe la noi, şi i-a cerut mamei voie, să se uite prin cărţile mele de literatură, doar-doar va găsi o poezie, care să-i placă, cu care să se prezinte la un concurs de recitări de poezie, organizat pe comună. Participau la acest concurs, elevi şi eleve din mai multe şcoli de pe raza comunei. Şi, tot răsfoind prin cărţile mele (mama îi dăduse voie) a dat de o coală de hârtie pe care se afla scrisă o poezie de-a mea, intitulată „Fericire, dacă…” – semnată cu numele de Mihai Lormin. Din Liceu, începusem să-mi semnez poeziile cu acest pseudonim, din teama de a nu fi „luat la ochi” de colegii mei de la Liceul Industrial Energetic Constanţa, care, numai ochi buni nu aveau pentru orele de literatură, pentru profesoara de Română, Jean Elena (sora lui Jean Constantin), dar şi pentru oricine manifesta o cât de cât aplecare şi înclinaţie pentru literatură. Se înţelege, eram doar un liceu de specialitate!  Verişoarei i-a plăcut poezia, găsind-o „cu multă muzicalitate, cu un anumit mister poetic” (cum se exprimase ea mai târziu), când mi-a povestit întâmplarea. „Am ales acea poezie – povestea ea în direct chiar autorului ei, fără să bănuiască ce exprimau „mirările” şi „uimirile” de pe faţa mea –poate, fiindcă am înţeles că şi ţie îţi plăcuse atât de mult şi o copiaseşi pe acea coală de hârtie. Am ales poezia, am învăţat-o, era, de altfel, uşor de memorat, avea doar 8 strofe şi fiindcă începea cam aşa: „Cum cocoşii-n lună/N-or mai şti să zboare,/Să mă cerţi, mai vrei?/Palidă ninsoare!”… şi se termina cu acel îndemn al poetului, pentru a primi în schimbul fericirii, numai lupta sa în viaţă, ca semn al izbânzii care va veni, dacă o faci cu plăcere: <<Fericire! Dacă,/Lupta-ţi voi primi/ Turma ta de vise/Cine-ar păstori?>> Aşa înţelegeam eu pe atunci, pentru că trebuia să descrii la concurs şi tema poeziei alese”.

- Da, dar era o nebunie să renunţe la fericire, pentru nişte amărâte de vise, nu crezi? am căutat eu să-i atac principiile.

- Nu-i deloc adevărat! Poetul acesta înţelegea să lupte pentru o idee, pentru o nebunie cum spui tu, pentru orice, dar numai să creadă în lupta sa. Cine nu simte nevoia unei lupte, fie şi numai a lui, acela nu trăieşte, se pierde pentru totdeauna…

Eram mirat şi uimit şi nu ştiu ce m-a oprit să nu o îmbrăţişez pe loc. Am făcut o „mutră” de om nemulţumit şi în total dezacord cu cele rostite, lăsând-o să continue, căci îmi devenise tare dragă.

- „… şi m-am prezentat la concurs. Am primit aplauze, iar juriul, la sfârşit, a anunţat întreaga sală că fusesem desemnată câştigătoarea concursului. În aplauzele sălii am urcat din nou pe scenă, unde mi s-a înmânat premiul şi-n ovaţiile celor prezenţi am fost rugată să mai recit încă odată << Fericire, dacă…>>. La sfârşit, juriul, nedumerit de numele poetului care scrisese poezia, mi-a cerut să spun câteva cuvinte despre autor. Era singurul lucru despre care n-am ştiut să răspund. Doar am îngăimat: Mihai Lormin este un poet român… şi am tăcut, fiindcă mă făcusem roşie la faţă, pentru că nu ştiam prea multe. Aplauzele, m-au scos şi de data aceea din încurcătură”.  Vă închipuiţi, când a terminat de povestit, aveam lacrimi în ochi şi mi-am sărutat cu foc, şi drag, verişoara.

- Hei, ce-i cu tine? Doar n-am făcut cine ştie ce bravură?!

- Sunt atât de fericit! am liniştit-o. Fiindcă, azi, e prima oară când aud că sunt şi eu „un poet român”.    

157. De veghe în lanul cu cărţi... (azi: Nicolae Tudor, Lucille Iona, Dumitru Dănăilă)

Notă: Am primit şi primesc multe cărţi. Cei care mi le dau, au speranţa că mă voi uita prin ele, dacă nu şi le citi, şi poate, voi scrie câteva rânduri despre ele. Îndreptăţită speranţă. Asupra unora chiar m-am aplecat la modul serios, pe altele le-am pus în bibliotecă, pentru ziua când le va veni rândul… şi am uitat de ele. Nu mi-am făcut semn (cu pixul la degete) cum am mai văzut pe la alţii. Apoi şi dacă aş fi scris, cine mi le-ar fi publicat?Singura noastră revistă buzoiană, apare din an în paşti. Altele sunt pretenţioase, iar la care am mai trimis, motivează că nu au spaţiu. În schimb am inventat rubrica de faţă, care, sper să înlocuiască „semnul” şi „lipsa de spaţiu” invocate. Astfel, voi prelua „ceva” din pedeapsa pusă asupra omului de ştiinţă din Hessen, care a fost prins după ce a furat, de-a lungul anilor”, nu mai puţin de 24000(?) de volume din Biblioteca Universitară din Magdeburg. Dacă aş fi făcut parte din completul de judecată, sigur l-aş fi achitat dacă dovedea că le-a citit pe toate şi a scris despre ele.

1. Nicolae Tudor :Despre rostul scrierii şi fericirea rostirii

   La lansarea volumului în proză semnat de Nicolae Tudor „Duminicalii”, apărut la Ed. Rafet, 2006, nu fusesem prea încrezător în rostul scrierii sale, deşi A.Ganea întrezărea în autor un fel de  „nenea Iancu” care ţinea un bar într-un cartier al Buzăului, un fel de laborator în care vin personajele, iar el nu face altceva decât să le aşeze „pe nişte insolite lame de sticlă” şi să le studieze mai apoi cu microscopul unui talent epic înnăscut. Gândindu-mă la „eroii” săi, singura imagine care-mi venea în minte, era personajul acela întârziat mintal pe numele său George Lennie, din „Oameni şi şoareci” de Jhon Steinbeck: („Doamne Iisuse! Te-or putea lua drept fiară şi te-or împuşca, dac-ai umbla singur”). Astăzi (2011), revizuite şi aşezate în pagina unei noi cărţi, printr-o nouă acceptare a înstrăinării de tot ceea ce o făcea greoaie cititului, aceste prozo-poeme, revin cititorului, cel care regăseşte ca prin minune ceva din caracterul ei original de emanaţie, în care povestirea izbuteşte să-şi redobândească vocaţia participării la esenţa emanatorie a logosului dintru începuturi. O carte, în care personajele îşi vorbesc trăirile în acele singure momente ieşite din singurătate. Sau poate, e modul lor de a se lăuda în gura mare. Lumea de mahala din primul capitol intitulat „Duminicalii”, sunt umiliţii şi obidiţii (ca la Sadoveanu), sărmanii (ca la Gorki) şi alţi lucrători cu ziua, cerşetori, pierde-vară, un fel de Turnul Babel al săracilor şi nevoiaşilor de la periferia mahalalei. Cele mai reuşite povestiri par a rămâne: Despărţirea; Paşte bolnav; unde naratorul nu mai e contaminat conştient cu torentul verbal a celor spuse fără răsuflare de „duminicalii” (oamenii care populează cârciuma, duminicile), ci aplică estetic, procedeul literar, spre a face faţă oral trăncănelilor venite de pretutindeni dar şi sarcinii sale de prozator: Deşi (eroii săi) trăiesc în tenebrele unei societăţi care i-a abandonat undeva la periferie, iată-i în câmpul nostru vizual, cu acea nostalgie a nebuniei, clovnerie a vorbelor, forţă epică şi halucinatorie a faptelor din trecutul fiecăruia. Nicolae Tudor este un bun observator de caractere şi un bun portretist ( a se vedea): Omul cu barosul; Cititorul (de apometre); Lae  Iri; Orfanul; Hornarul; Omul cu pisoiul; Omul cu calul; Al nimănui – care sunt nişte bijuterii în proză. Iar personajele care se derulează în „ţara cnezatelor lipsite de orice lege”, te conving. Toţi au însă aceeaşi tristeţe: nu-i bagă nimeni în seamă. Trăiesc şi ei cum pot, pe unde pot. Se descurcă de azi pe mâine. Vorba unuia: „cred că la noapte mor. M-a gâdilat broasca la nas. Şi-aşa trăiesc degeaba pe pământ”.  Povestirea „Mama” e mica lui capodoperă, o poveste cât un roman gorkian; Nu suntem prea departe de lumea celor din „Azilul de noapte” a lui Gorki şi, poate spre aşa ceva ar trebui să se orienteze naratorul în scrierile sale viitoare.

2. Lucille Iona:Fiinţa profeticului în arta comunicării

                                                                                                        

  „Viaţa prietena mea” de Lucille Ioná, Ed. Rafet, 2011 (153 pag.) reprezintă chiar sufletul autoarei, aflată între clocotul sufletesc (în planul existenţei afective din aceste dialoguri de sfântă taină cu prietenele) şi nevoia de a găsi răspunsuri unor întrebări despre viaţa sinelui (a celui de pretutindeni). „Amintirile mele, joc labirintic, nu se pot închide uşile memoriei! Nici ale sufletului!”(spune autoarea în „Cuvânt de încheiere”). Atmosfera spirituală din aceste dialoguri de suflet cu cei din Oază (un aşezământ ridicat la munte ca azil pentru bătrâni) are „ceva” din culoarea straielor monahale: „culoarea pocăinţei”. Întreaga făptură a naratoarei participă la dialogul expunerii, pătrunsă parcă de necesitatea spunerii: „Cerşim Domnului, poete, ani mulţi, aşa-n neştire. Dar ce facem cu ei? Îi întoarcem lui Hristos talanţii pe care ni i-a dat, sau îi ascundem, fără a-i înmulţi?”. Rostirea interioară îi este autoarei o imensă şi continuă rugă pentru a dobândi sufleteşte „doar un strop din marea răbdare a lui Hristos”. Autoarea simte, ca orice om cu credinţă în Creatorul lui, că „bobul de muştar al credinţei m-ar ajuta să mut din loc muntele”. Lucille Ioná ne învaţă şi cum trebuie să privim credinţa: „să privim cu acel ochi din interior, cel care vede, nu cu ochii noştri materialnici”, iar celor care nu cred (precum e scris): „Dumnezeu le-a dat duh de amorţire, ochi ca să nu vadă şi urechi ca să nu audă până în ziua de azi”. Sau, să reamintim cititorului, tonul părintesc, de asumare a greşelilor noastre atunci când îi răspunde unei persoane care pare a nu-i înţelege faptele: „Iartă-mă, Marie! Nu vă critic...  vă observ, încerc să vă înţeleg, să vă ajut cum pot, cu sfatul, cu fapta...” Autoarea, ne vorbeşte despre copii, despre bătrânii ajunşi la neputinţă, despre animalele de pe lângă casă, având în sprijinul vorbelor de duh, un întreg arsenal de învăţăminte din Noica, părintele Steindhart, M.Eliade, poetul german Rilke, filozoful Pascal, Heidegger, foloseşte pildele lui Bulgacov sau Tolstoi, pildele lui Hristos, ori învăţătura celor 12 apostoli ai săi...Asemeni lui Ivan Karamazov, a lui Dostoievski, autoarea ajunge la concluzia că „adevărata credinţă este un permanent dialog cu îndoiala. Dumnezeu depăşeşte în mod absolut tot ceea ce putem noi spune despre el” şi citându-l  pe A. Frossard, argumentează: „credinţa este un fenomen magnetic reciproc între Dumnezeu, a cărei discreţie atrage fiinţa dincolo de ea însăşi – şi acea generoasă înclinaţie a sufletului omenesc de a crede în iubire...”  E un îndemn adresat mai ales tinerilor. Iată-l: „A ţine o carte între palme cu dragoste, a-i răsfoi filele! Iată marea bucurie a sufletului, Steriana! Din aceste lecturi înaintezi în spirit!” Altfel, existenţa noastră şi a tuturor va fi ca o rătăcire în labirint, după cum sugerează autoarea în această carte de învăţătură pentru minte, inimă şi literatură.        

3. Sub mantia unei iubiri pustiitoare

                                                                                 

   Cel de al treilea roman al scriitorului Dumitru Dănăilă, apărut la Ed. Alpha MDN, 2011, şi intitulat simplist „În căutarea paradisului” (169 pag.), este un love-story sfâşiat de tristeţea a tot ce n-are margine în frângerea unor destine peste care alternează, o dată cu viaţa, simţăminte precum iubirea, furia, nebunia, deznădejdea şi nenorocul, care, şi ele fac parte tot din această viaţă „care te poate pocni în orice moment”. Drama cuplului Andrei-Dana, se epuizează în această îndârjire de a ţine nepermis de puternică, flacăra unei iubiri cheltuită şi prin gând şi durere, într-o lume tot mai deschisă spre deznădejdile fericirii. În acest context al luptei tot mai acerbe pentru existenţă, „nespusul dureros” al dragostei (după o sintagmă cioraniană n.m.), poate însemna tema unui autor cu un garantat succes la cititori.  Construcţia epică şi siguranţa narării, îi prilejuieşte autorului să intre firesc în planuri succesive ale textului de faţă. Astfel, în al plan paralel, un alt cuplu , Magda-Grig, intră în scenă şi se prezintă cititorului, prefigurând, prin cruda şi amăgitoarea istorie a rătăcirilor noului cuplu, drama ce le va urma. Iar dragostea care urmează, sub mantia unei iubiri pustiitoare, precipită şi mai mult, ca într-un cazan supus mişcării browniene, tot ceea ce va urma. Până aici, autorul dă de înţeles, că, pe oameni nu-i poţi cunoaşte, decât atunci când nu mai pot fi apăraţi de Dumnezeul din ţara ta şi rămân tot mai singuri în lumea cea largă şi nesimţitoare de pe pământ străin în „paradisul spaniol” şi unde, noul cuplu Andrei-Magda trăiesc aventura vieţii şi morţii, sub mantia unei iubiri pustiitoare. Romanul are vigoare stilistică şi planurile succesive în care e construit, sunt capabile să emoţioneze şi să ţină în priză cititorul pe toată întinderea sa. Contemporaneitatea temei, materia lirică cu care viaţa scrisă a celor două destine, îmbracă aceste întinderi învinse din destinul nostru, face atractiv şi pasionat acest roman scris sub mantia unei iubiri pustiitoare.     

156. Dintre sute de catarge...

  Oana Şerban: Pe vremea când era eleva Liceului B.P.Haşdeu din Buzău, Oanei Şerban îi apăruseră două cărţi de poezie. Anul trecut (în primul ei an de studenţie, când îi apăruse şi cea de a treia) cu prilejul acestui eveniment, desfăşurat în amfiteatrul Liceului B.P.Haşdeu, am fost invitat să spun câteva cuvinte. Dacă prea vedem la această tânără generaţie, înclinaţia voită spre poezia şi armele ei neomoderniste ori suprarealiste, cititorului i se dă dreptul să se abţină, din precauţie: prea multe biserici aurite în poezie nu-i va fi benefică înţelegerii acestui gen de poezie, ci dimpotrivă. Aristotelic însă, putem afirma că Oana Şerban, la anii ei „e vocea care va trebui să se facă auzită în cetate”. Într-un labirint al acestui „tărâm” elucidat în parte (şi numit Poezia), orice poet ştie că numai rostit, cuvântul devine templu al rostului adânc al tuturor lucrurilor, ca liman al revelaţiei de a fi găsit ceea ce ne-am dorit o viaţă întreagă.  Abia cu cea de a doua sa carte de poezie, „Silogismele agape-ului”, 2008, începea aventura către poezie a tinerei adolescente – „urcuşul către lumea ideilor” (de care vorbea). Oana Şerban ştie că mai întâi trebuie să ai înţelegere hegeliană „să înfăptuieşti expunerea” lui: A medita, A te descifra, A da un sens iubirii, ca trepte ale revelaţiei de a-ţi descoperi fiinţa între idee şi cuvânt. Tânăra poetă s-a „tratat de dor” şi de ninsoarea din „ochii cerului pierduţi”: poezia. Oana Şerban oscilează între poezia conceptelor şi poezia imaginaţiei, ea chiar se anunţă ca o mediatoare a acestor două realităţi virtuale. Uneori mă întreb: aceşti tineri au terorizat cuvântul din dorinţa de a-i găsi noi valenţe, ori, cum Cuvântul îi aparţine lui Dumnezeu ca stare a Iniţierii, nu e suficient să-i căutăm Imaginea numai într-o Zare a cuvintelor?  Dar la amnarul poeziei, nu trebuie să apropiem spre a aprinde în Iluminare, oare, toate cuvintele? ar suna, întoarsă, întrebarea tinerei poete din generaţia care se încumetă: „ai grijă să nu mă stingă vântul/să nu respire peste mine/să nu-mi distrugă, mocnirea, cântul/văpaia şi jarul…”. I-am sugerat să scrie eseu. Nu a spus nici da nici ba! Aştept însă, ecoul unor cuvinte aruncate pe un ogor care promitea încă de la prima ei carte. 

155. Un poem pentru dumneavoastră (Comoara mea)

                   Comoara mea

                                                                 

Ia seama-mi şoptea gândul… şi eu eram ca voi;

Chiar vornicel de frunte, petrecerii în toi.

Pe vremuri, aste vise, veneau ca la ospăţ,

Pe cai pictaţi ca focul, dintr-un ocean de sticlă

Mai deţineam şi cheia în magica tunică

Iar vinurile toate, curgeau într-un răsfăţ.

Tu nu te teme, iată, pădurea e sub nea

Acolo mult râvnită, e şi comoara mea,

Captivă-n sloi de gheaţă de vântul cel turbat.

Dacă-ai putea să intri fără să-ncalci porunca

Şi să găseşti izvorul, cum fermecată-i unda,

În paradis, cu surle, vei fi azi ridicat!

Altfel, uimit afla-vei, aici pretimpuriu,

Un cerb nuntit cu zarea, cu cornul auriu

Ce-ţi va stârni mâhnirea în şuierul de vânt.

Şi-o pasăre de jale ce-ar preţui în triluri

Din cântecele tale, în tot atâtea stiluri,

În sonul din cuvinte, îţi va săpa mormânt.

Dar nu te teme, viaţa, te va-ncerca din greu

Gonind cerbul de aur, ce-ţi va scăpa mereu,

Cum scapătă din boltă chiar soarele în iaz.

Şi-oglinda fermecată, când ai s-arunci din umbră,

Copii ca altădată, ne-om minuna pe urmă

Ca tot ce ne desparte, de basm, printr-un zăplaz.

                                    (din vol. "Geamantanul cu vise", 2012)