Camelia ARDELEAN Tudor Cicu – atunci când ştii/crezi că nu eşti în
povestea aceasta
Cu volumele lui Tudor
Cicu (n. 1952) m-am întâlnit pentru prima oară acum câţiva ani, când, în urma
unui premiu obţinut la secţiunea de proză a unui concurs organizat de un
cenaclu literar on-line, am primit cadou (şi) o carte de proză memorialistică
semnată de domnia sa (Azaplar, Editura eLiteratura, Bucureşti, 2015). Am fost
încântată de şarmul şi sensibilitatea povestirilor inspirate de periplul său pe
uliţa copilăriei, acolo unde răsună “cântecul amar al amintirilor” şi unde
fiecare dintre noi se întoarce, ori de câte ori are ocazia, cu plăcere, dar şi
cu nostalgie. Ulterior, “contactul” cu două romane ale sale, Enigmatica
Ema şi Necunoscuta, ambele apărute la Editura Editgraph,
din Buzău, în 2018, respectiv 2019, m-au convins pe deplin de talentul de povestitor
cu care a fost înzestrat, unul ce ştie să stârnească, dar mai ales să păstreze
intact interesul cititorului pe parcursul lecturii. Cu versurile lui Tudor Cicu
m-am familiarizat ceva mai târziu (deşi a debutat cu poezie acum mai mulţi ani,
în 2005), descoperind cu surprindere un lirism cald, învăluitor, dar în acelaşi
timp sobru şi discret, pe care ştie să şi-l dozeze corespunzător, în creaţii
literare pline de profunzime. În noul său volum de versuri, „nu eşti în
povestea aceasta” (Editura Editgraph, Buzău, 2020), unul din cele cinci
dedicate acestui gen literar, autorul defineşte poezia în manieră proprie,
într-un mod interesant şi original, susţinând că ea „e o pasăre care zboară de
la lună la pământ”, „un car în care băieţi şi fete… au pornit spre poiana
zânelor” sau „un fel de mânz înaripat” ce zburdă în inima norocosului dăruit cu
harul scrisului, arătându-i „cum e să adormi în sufletul unei păsări” (Cuvânt
înainte).
Poezia de debut a cărţii (Despre steaua care n-a ajuns) constituie o
încercare (reuşită) de a “viziona“, împreună cu cititorul, temutul moment în
care “se trage linie” la perioada terestră acordată de Creator fiecărui
muritor, atunci când, sătul de „visele mele risipite prin lume ca furnicile”,
„i-am zis sufletului: a sosit timpul!”. Poetul conştientizează/acceptă faptul
“că vine un timp când/ fiecare rămâne singur cu Dumnezeu/ ca într-o încleştare
cu stihiile mării” şi că, “dacă nu mergi pe drumul cel bun/ o a doua şansă nu
mai există/ şi nimeni nu se va mai întoarce aici/ când se vor opri ca limbile
ceasului toate”. În continuare, “tabloul” devine policrom, prin intrarea în
“scenă” a personajului feminin, o “ea” “plină de presimţiri nelămurite”, ce l-a
făcut (cândva) pe autor să-şi audă “inima în ticăitul ceasului din gară” pentru
“ultima oară” (Gările vor fi mereu tăcute). Aceeaşi “ea” (sau alta, nu
ştim exact) “apăruse… în viaţa lui” într-un anotimp atipic, în care „visul se
făcuse vară/ şi-n vară ningea”, învăţându-l că “norocul aduce cu sine/ şi multă
amărăciune” (Această poveste este o parabolă). El se întreabă (şi ne
face şi pe noi să ne întrebăm) dacă iubita ce-i împărtăşeşte romantismul,
„bolnavă după frunza mov / şi mesteceni goi” într-o toamnă care-şi scoate “caii
din şopron”, fredonând “acest cântec trist, greu ca o povară” (Hai, mai
cere-i toamnei…), este “cea scrisă în această carte” şi dacă merită „în
cerul tău albastru să fac paşi”, mai cu seamă atunci când “cuvintele în mine se
fac noapte” (Nocturnă). Ursit să sufere din dragoste (“vei atârna iubirii
ca-ntr-o salbă”; “jarul iubirii-ţi va muşca din trup”; “luna-ţi va surâde
deochiată”), după cum “(m)i-a spus o ghicitoare peste vremi/ ce-avea şi bolta
cerului în palmă” (Pădurea fermecată), Tudor Cicu rămâne un visător
incurabil, ce aşteaptă ca Dumnezeu să-i dea “în dar pădurea fermecată”, sperând
ca rănile trupului, dar mai ales ale sufletului, să i se vindece cu ajutorul
leacului miraculos numit poezie. Aşa cum se ştie, orice relaţie de iubire are
şi momente de tensiune, după cum soarele este acoperit uneori de nori sau
dispare (pentru un timp), înghiţit de furtuni avide. Ca atare, nici povestea de
dragoste a autorului nu face excepţie de la “regulă“ (“poetica noastră plutire/
din mâinile tale arunci”), în această viaţă “vicleană ca marea”, unde “singura
haină, cuvântul“, este, până şi în cuplu, “un codru pustiu, jefuit” (Cu
mâinile tale).
Făcând un salt substanţial de la iubire la condiţia fiinţei umane de
astăzi, captivă pe o planetă ostilă, unde “prin întuneric pândesc tot felul de
hiene/ care au început să semene cu omul”, nu poţi să nu-ţi pui întrebări (deşi
cunoşti uneori dinainte răspunsurile), aflând deziluzionat că, “dacă o singură
dată ai fost cu grumazul pe butucul tristeţii/ ai fost toată viaţa fără să
ştii” (Fie şi preţ de o fulgerare). Toamna, anotimpul preferat al
poeţilor, arată, în viziunea lui Tudor Cicu, “ca o gutuie pe etajeră”, fiind o
perioadă propice pentru a auzi “cum desferecă un gând roata morii la şuvoiul
poemelor” şi ”cum se va rostogoli încă un vis”, atunci când eşti în
(dez)echilibru ”pe frânghia de rufe înşirând câte ceva din viaţă” (Sub cerul
ca o azimă). În altă poezie (Scrisoare toamnei), aceasta ne este
înfăţişată ca o ”frumoasă prinţesă/ cu trenă de aur şi falduri prea lungi”, ce
dă vieţii autorului ”luciri de samur”. Se ştie că toamna are loc metamorfoza
naturii, semnificând deteriorarea, îmbătrânirea şi moartea sau, în cazul de
faţă, evoluţia de la tinereţe la etapa maturităţii, când entuziasmul şi
inocenţa sunt înlocuite de înţelepciune şi cunoaştere. Tristeţea ce decurge din
schimbarea la faţă a naturii, precum şi din cea lăuntrică, îl determină pe
melancolicul poet să ne împărtăşească ”teama (sa)… care suie tiptil prin poeme”
(Doar toamna), prezentă, în mod normal, la vârsta la care ”pădurea… şi-a
plâns frunzele”, ”când soarele deja apus/ se scaldă în agonia lui” (Va veni
şi ziua să-ntreb). Familiarizat cu gândul că ”orice suferinţă nouă e
trecătoare”, el caută mângâierea în braţele iubitei (imaginare sau nu), care
să-i spulbere „durerea... de nelecuit” şi alături de care „ar trebui” să fie
fericit” (Picnic). Aceleiaşi iubite, autorul se imaginează scriindu-i
„dintr-un han cu ninsori”, în timp ce „ca bănuţii de-argint îşi zornăiau frunza/
mestecenii înşiraţi către lună”. În timpul acestui popas iluzoriu, visează la
clipele magice petrecute alături de ea, refăcându-se după călătoria în care
„lupii în urmă sorbeau pe tăcute/ galopul îndrăcit al calului meu” (Dintrun
han cu ninsori). Atmosfera de basm continuă, transportându-ne din nou
într-un cadru de toamnă, devenită obsesivă la Tudor Cicu (la fel ca iarna, de
altfel). Asta poate (şi) pentru că „frunza răvăşită se-aşteaptă uneori/ să îmi
ridic iar pana şi chiar să scriu cu nori”, context în care muza generoasă îl
face să se întrebe retoric: „sub lacăt să-mi ţin versul, ca pe-un proscris în
turn?” (E toamnă). Urmează iarăşi, cum spuneam, tablouri de iarnă, unde
„viscolul scheuna”, „ca-n Bruegel ningea” (Ningea în decembrie), „nici
codrul sub crengi nu respiră” şi „năvalnice doruri.../ ca lupii din trup
hăcuiesc” (Tablou în iarnă) sau unde, „rămas singur în cer şi ninsoare/
ca zidit într-un vers de Coşbuc”, autorul simte cum „visele din piept (m-)i se
duc” (Omul de zăpadă). Pendulând între cele două anotimpuri (iarna fiind
o perioadă de introspecţie, de călătorie către eul interior, în care albul
aduce cu sine gânduri pure, creatoare), eul liric îşi descătuşează trăirile
cernite, în poeme „dospite” sub semnul meditaţiei şi al reveriei, uzând de
metafore revelatoare. Astfel, poetului îi revin pe retina minţii amintiri
păstrate cu sfinţenie, despre bunicul său „mândru, frumos ca un zeu” şi despre
cântecul de dragoste al acestuia („de friguri zaci şi te scoli,/ dar de asta –
de dragoste – zaci şi mori... şi mori!” (Cântecul de dragoste al bunicului).
Tot despre bunic ne vorbeşte şi poezia Era timpul să răsară luna,
de pe vremea când acesta „căra secara din câmp” şi nu ştia că nepotul său va
deveni scriitor sau că el (bunicul) „mâine va înhăma din nou caii pentru
totdeauna”. Nu este uitată, desigur, cea mai scumpă fiinţă, mama, al cărei chip
drag a legănat copilăria poetului şi care, „contemplând prin stele”, „din cer
îmi cântă mai mereu în vis” (Colinde sub cer), pentru că „vine o vreme
în care/ şi visul se-ntoarce-n pământ” (Şi vine o vreme...).
Continuându-şi confesiunea existenţială, în care împleteşte clasicul cu
modernul, Tudor Cicu simte, la apropierea de vârsta senectuţii, că „noaptea mă
împinge/ în apele unor gânduri” (Cum toate sunt fum), fiindcă temeri
(ne)justificate „îl năpădesc pe cel/ din faţa căruia viaţa s-a retras ca o apă
de mare”. Apropierea sa de „ţinta finală” îl face să se „vadă” „ca un spânzurat
ce nu ştie de ce atârnă”, mai ales că salvarea în braţele iubirii este
nesigură, pentru că ea (iubirea destrămată) „face din noi doar nişte fântâni
secate”. Într-o încercare de reconciliere, el i se adresează partenerei cu o
ultimă undă de speranţă în vocea raţiunii/simţirii: „ce bine ar fi dacă inima
ta/ s-ar deschide cu cheia muzicii lui Bach/ şi iubirea ne-ar căra sacul cu
scrisori prin nămeţi...”, sfârşind prin a-şi vorbi sieşi, cu gustul amar al
singurătăţii mijit în creier: „oare să nu fie nimeni/ care să adune în el
această tăcere?” (Oare să nu fie nimeni?). Conştientizând că „în
visul rămas îngheţat pe fereastră/ am îmbătrânit de ceva timp” (De când
poartă raiul inimii rugăciuni?), autorului nu-i rămâne decât să se scufunde
în „lacul temerilor” (Asemeni vouă, prins) şi să mediteze la faptul că,
„după ce ai fost trădat de viaţă/ prăpastia din suflet nu pare fără fund”, însă
această prăpastie naşte întrebări chinuitoare, care nu aşteaptă vreun răspuns:
„cine are atâtea cuvinte să numească fericirea?” sau „de ce e atâta ceaţă la
poarta unde îmi culc insomniile?” (Ştirile aveau să vină mereu).
Călător prin „viaţa-nălucă”, poetul îşi face „inventarul”, verificând raportul
dintre plusuri şi minusuri pe puntea îngustă a existenţei, cu îngrijorarea
celui care ştie că din faţa fatalităţii nu există scăpare: „ca valuri nebune pe
mare/ speranţele mele s-au dus/ tresar cam la tot ce-mi năzare/ c-un deget la
tâmplă adus./...// de regulă omul se-ncurcă/ în gânduri ca lişiţa-n stuf/
norocul nu-l poartă în cârcă/ cum moartea nu-l pune în puf” (Ce aripi să am
eu?). Revenind la comuniunea om-natură, întâlnită (şi) în poezia Doar
iarna, găsim un autor matur, ce se reinventează „cu versu-ngropat sub
zăpezi” şi cu „clopote surde-n poeme”, care descrie cu farmec şi pricepere un
anotimp ce „îşi scutură-n toană/ paltonul de gheaţă pe lac” şi „un şoim” ce „se
învârte aiurea/ prin nori ce-şi deşiră securea/ sub luna ce prinde contur”.
Iubita întregeşte această secvenţă, prin faptul că, deşi este departe fizic de
el (în poem, cel puţin), locuieşte într-una din cămăruţele inimii sale, dându-i
forţa necesară să reziste în gerul existenţial: „te strig de pe crucea de
gânduri/ cu pieptul străpuns de piron”. Dorinţa de a o aduce aproape este atât
de intensă, încât e în stare să facă orice sacrificiu, chiar şi o vrajă
(„sclipeau viclean şi stelele prin arbori/ şi încă mai ningea cu fulgi prea
deşi/ când ţi-am făcut un semn din vis să ieşi”), în speranţa că nu va mai fi
nevoit să umble „cu umbra ta în minte” şi că „şoimii fericirii” vor zbura şi pe
cerul său (Încă de pe atunci). „Steaua Fericirii”, însă, le este
hărăzită „doar celor aleşi”, iar „de sub straiul amăgirii” este greu să ajungi
în preajma ei (Steaua Fericirii). În această tulburătoare poveste (în
versuri) despre sufletul autorului, aflăm, printre altele, ce mare este
însingurarea pe care el o resimte în iureşul evenimentelor („sunt atât de
departe de toate/ încât poate nici nu mai sunt”), descoperim cum „în plasa unor
vise orfane/ în cântec mă-nchid uneori” sau cum, asemenea unui „orb care dă la
o parte/ tristeţea din drum c-un toiag” (Sunt...), înaintează prin
păienjenişul regretelor („bolnav de dansuri străine/ n-am făcut nimic să
împiedic vânturile în tornadă/ dând la o parte frunzele şi ţărâna/ peste care
au trecut femeile ce s-au risipit/ şi... eu n-am ştiut să împiedic asta” (Prea
puţin cer). Doar portretul femeii dorite, tatuat pe fiecare neuron, îl mai
ajută să treacă „peste acest cimitir de gânduri” (Până la stingerea soarelui),
ce îl demoralizează uneori („e timpul să-mi strâng pumnii în palton/ şi
bun-rămas să spun la poezie”), femeie pe care o idealizează („te-aş aşeza pe
cer/ ca pe-o gutuie pusă la fereastră” (Să fie toamnă...) şi al cărei
sprijin se doreşte a fi („erai speriată/ crezând că îmbrăţişările mele/ vor
ajunge în oraş înaintea noastră” (La ce bun să pleci mai departe).
„Absorbit
de paleţii unei mori în continuă rotaţie”, poezia, Tudor Cicu nu se poate
imagina fără căldura iubitei, care să-l inspire şi pe care s-o venereze chiar
şi în momentele de cumpănă (sau mai ales atunci), când „trece o pasăre prin
rănile noastre” (Odată am văzut) sau „când plouă” şi „stau la geam
incendiind poeme” (Despre călăreţii plecaţi la drum). Aşteptând „trenul ce
mă va duce-ntr-o stea” şi visând „şirag de cocori prin poeme” (Zvon de
toamnă), el se gândeşte şi la dragostea neîmpărtăşită („câtă iubire
azvârlită degeaba” (Bucolică) sau la „banca unde cândva îmi potrivisem
inima/ pentru încă o singurătate” (Crochiuri de toamnă). „Jefuit de
nostalgii”, îşi risipeşte sufletul „în zborul unor păsări rămase pe şevalet”,
simţind că „între mine şi toţi ceilalţi se întrerup mările” (E vremea)
şi că „Dumnezeu deschisese fereastra în cer/ şi privea cu un ochi/ cum se
înălţa destrămarea pe pământ”, în timp ce „pipăiam întunericul cu degetele/
până când s-a prăbuşit noaptea” (Armistiţiu).
„Mimând fericirea” (Dincolo de poveste), el priveşte cum „viaţa se
îndepărtează ca un vis de fiecare dintre noi” şi „zboară mereu prin locuri
greşite” (Nu aveam aripi). Chiar dacă „viaţa mi-a fost ca o luntre”, mai
afirmă autorul, sufletul rămâne „singurul neînvins care mai poate ţine cârma” (O
pagină de viaţă), iar „iubirea îmi pare un roman încă nescris/ unde se cern
amintiri ca într-un dans de umbre” (Nu eşti în povestea aceasta). Dar
credem că am fost îndeajuns de convingători. Mânuitor experimentat al
condeiului, Tudor Cicu ştie să extragă briliante din experienţele sale de pe
drumul fiinţării, pe care le dăruieşte cu generozitate cititorilor, încredinţat
fiind că „viaţa nu-şi abandonează soldaţii pe câmpul de luptă” (Poarta)
şi visând „precum poetul/ rătăcind pe mări de-absint” (Balada celui care se
visa sub ciobul lunii) să le deschidă sufletul „celor care n-au înţeles în
întregime fericirea” (Dacă n-ar fi apus cu mult înainte soarele).
Dimensiunile universului său liric sunt variabile, dar întotdeauna suficiente
pentru a cuprinde între graniţele lui zbuciumul, înălţările, căderile,
entuziasmul, melancolia, iubirea şi tot ceea ce îl face să se simtă viu.
Neobositul şi ingeniosul scriitor buzoian, „descendent credibil al
romantismului eminescian” (după cum afirmă Marin Ifrim), ne îmbogăţeşte
spiritul cu o poezie adevărată, terapeutică, emoţionantă precum un „cântec
sfâşietor” (Dumitru Ion Dincă) sau viguroasă ca „o lacrimă ce arde” (Aurel
Anghel). Chiar dacă el ne mărturiseşte că „să plec îmi dau visele ghes” (de
lângă iubită, din braţele lui Euterpe sau din această lume, nici nu mai
contează), noi sperăm să mai rămână mult timp sub cerul poeziei, fiindcă, prin
ceea ce scrie, dovedeşte că acest mod de exprimare este, aşa cum se spune, de
esenţă divină („îngerii-n ceruri trag sfori/ să-mi scrie finalul la carte” (Final
de carte), dar şi că, atunci „Când ne risipim, poezia este cel mai frumos
punct de reîntâlnire” (Visar Zhiti, poet albanez).
* cronica a fost publicată recent, în nr. 152 / octombrie, 2021 al revistei BOEMA
