370. (3 X 3... din comentariile mele -5-)

A. Pe Emil Brumaru, poetul basarabean, devenit „get-beget”, ieşean, îl întîlnesc în diverse reviste, uneori şocând cititorul cu versu-i ieşit din decor, alteori, sugestiv, muzical şi plastic. Pe blogul lui Ioan Avram, mi-a atras atenţia, din nou, şi am intervenit cu acest comentariu-poetic:

Rostogolindu-mă în văile mătăsii
am dat de Brumaru – poet dat, în aia a măsii!
Tocmai când îmi ridicam şura şi casa
mi se înfăţişă Moartea cu coasa.
“- Lasă-mă doamnă, n-ai auzit de Brumaru?
Acum îl strig, de-ţi dă una în cap, cu paru!”
Şi, Moartea, cum auzi de poet
îmi spuse: “- Am auzit, dar, te rog, uşurel…
Că m-aud ai mei, şi-mi cer versuri din el”.

B. O vreme, plecat cu familia, în Grecia, Ion Lazu posta pe blogul său, fragmente nostalgice din viaţa sa, înscrise în „Lamentaţiile Uitucului”, care, după „Vreme închisă” va fi cea de a doua carte-jurnal. Ne-am bucurat, când şi-a anunţat întoarcerea în ţară şi ne-am întristat că prin însemnările sale, străinilor care ne-au „colonizat” ţara şi, pe noi, odată cu ea, le răspundem dând din umeri:

Dacă aş fi pe aeroport, când vor sosi în ţară, le-aş spune aşa: „Koşkeldin, oca – efendi! Koşkeldin” (adică : bine-ai venit, iată, iar printre noi, domnule. Bine-aţi venit!). Şi, cine ştie, ar fi dat-o, conu Lazu, pe tătărească, nu pe grecească, cum zicea că se va înţelege, cândva, cu Oreste, nepoţelul născut în Grecia. Adică: „Ula, balam!! (sau, de ce nu) – Selam Aleykum! Glumesc, că aşa ne stă bine, la orice revedere. Are conu Ionu (cum îi place lui Culai „anonimus”, să spună) muniţie tare, acum, la întoarcere, că ne va face geloşi pe pana dumisale, pe toţi. Abia aşteptăm: impresii de pe Licabetus, ori de la Delphi, unde n-am ajuns, deşi eram la câţiva paşi, acum doi ani. Dar, o să-mi iau revanşa. Aşadar: „Koşkeldin, oca – efendi! Koşkeldin”. Şi ca să vadă conu Ionu că tătarul n-a uitat ce-a învăţat, îi zic: „Cennetten bir koşege” /un colţ de rai casa să-i fie).

P.S. Iar... ceva mai înainte, tot pe blogul său, la o frază, în care neputinţa de a îndrepta lucrurile în ţară, îl macină şi pe poet, şi pe omul simplu, trăitor pe marginea evenimentelor istorice, unde au adus străinii, neamul acesta primitor, şi credul, încă de pe vremea lui Darius a lui Istaspe:  „... Şi iată unde s-a ajuns!” (scrie Ion Lazu) . Încercăm să-i pătrundem în suflet prin acest catren improvizat ad-hoc:

<E trist că dinlăuntrul meu,

aş vrea să stăm de vorbă, să vorbim...

Să spargem şi diftongi în poezie.

Cu dălţi de piatră, ca în primitiva vie,

când Burebista, la înfrigurata retrocedare

ne-a izbit (pe toţi) cu-o cărămidă, drept în tâmplă:

- „ A mea e ţara-n lung şi lat - până la mare!”

- „ Şi noi? – căciulile ne-am dat pe spate.

- „Sunteţi o întâmplare, o minune...

Şi-mi pare rău, că Domnul... nu vă dă dreptate>.

C.  Un prim răspuns, la întrebarea doamnei Guner Akmola, solicitându-mi câteva date despre originea familiei mele, în satul Tătaru, pentru revista „EMEL”

Bunicul, pe nume Stoenciu Gheorghe, cunoscut, în sat, cu porecla: Gheorghe Golan, stătea la marginea satului (direcţia spre Cotu Văii), lîngă transformatorul satului, mai jos de cimitirul satului, cum mergi spre livada cu cireşi, caişi, etc... din fosta livada a CAP-ului. Care, mai ca tot ce s-a întâmplat după revoluţie, nici ea nu mai e. Bunicul era căsătorit cu Elisaveta şi a avut cinci copii: Ion (tata), Voicu, Maria, Paulina, Sava şi Ilie. Tatăl lui Stoenciu Gheorghe (al bunicului) era Stoenciu Cicu, venit dinspre Bulgaria şi stabilit o vreme prin portul dunărean, Oltina. Străbunicii mei veniseră în Tătaru (fost Azaplar, de-l ştiam de satul chinuiţilor), de la Dunăre, din satul Dunăreni, fostul Mârleanu. Bunicul, înainte de cooperativizare, avea cai şi căruţă, făcea negoţ cu gaz şi sare, cherestea, etc. Pleca prin Muntenia şi aducea de acolo alte produse. Nevrând a intra la CAP i s-a înscenat că deţinea armă în casă: au venit „băieţii – cu zel de la partid, prin ’52 (nu sunt sigur)” şi i-au băgat un pistol în haine, în timp ce nu era acasă şi era doar copii. Apoi au descins şi l-au arestat, dar în loc de judecată, l-au trimis la Canalul pe care îl construia DEJ. A stat aproape doi ani, când a venit, familia i se destrămase. El care ţinuse din răsputeri la unitatea familiei lui, să-i ţină, pe toţi, strânşi, lângă ogorul şi pământul său riscând, pentru asta, să facă doi ani de detenţie la Canal. Rămăsese doar bunica, acasă, cu Ilie, cel mai mic copil. Sava fugise cu un cadru trimis de la partid să facă colectivizarea: Neacşu îl chema. Acum sunt la Medgidia. Maria, plecase cu plodul ei din flori, aiurea (am scris despre ea în schiţa „Secretul – la postarea cu nr. 163” şi „Inima încăpătoare a mutului Udrea – postarea nr. 63”. Paulina, care îi promisese bunicului că nu va lucra, o zi, pământul ei în acel CAP, fugise cu unchiu-meu Petre, în Comana. Voicu, luase, într-o noapte, doi din mânjii bunicului şi fugise în Constanţa. Cu ceva bani, cumpărase o căruţă şi se ocupa cu transportul de cărbuni în port. Bunicul, la întoarcere, s-a dus după el şi l-a convins să vină acasă. Bunicul a murit în anul 1968 la vârsta de 83 sau 86? de ani (născut pe undeva pe la 1893 sau 1895 nu mai stiu exact. Din negoţul cu căruţa şi caii lui vestiţi, a făcut avere (adică bani pe care îi ţinea în doi saci mari), dar, voind să cumpere moara de făină a lui Roman Gheorghe, nu a mai avut timp, deoarece a venit stabilizarea şi a pierdut tot ce agonisise. L-a hârtiile din saci le-a dat, apoi, foc. Nimic nu s-a ales de munca lui de o viaţă... Doar cu o familie destrămată, după ce s-a întors de la Canal. Cam atât despre asta. Drama familiei lui, de mă va ţine Domnul, drept, la masa de scris şi, mă va inspira bunicul, de acolo, de sus, de unde îmi vegheză scrisul, o voi scrie în romanul: ARŞIŢA. 

369. (3 x 3... din comentariile mele - 4 -)

A. După ce LIS a renunaţat a mai posta pe propriul său blog, Radu Humor (unul din vajnicii comentatori) a continuat să posteze comentarii, sperând într-o revenire a poetului. L-am urmărit şi, uneori i-am adresat câte un cuvânt de încurajare, dar şi de respect pentru toată strădania sa. Mult respect domnule Radu Humor şi pe această cale:

LIS a tăcut pe blogul său, spun unii. Eu cred că starea sa, după acel referendum, când a decis să nu mai continue pe blog, e: „De gheaţă cu genunchiul la inimă adus”, cum spunea A. Rimbaud. D-le Radu Humor! Toţi ceilalţi, cititorii acestui blog, vă citim comentariile şi, unul eu, înţeleg bine, când unii tac, ştiu ei de ce tac. Chiar stăpânul blogului a scris cândva „un maldăr de patimi... plus traista şi husa celui care vine să-i dea viaţă” (paparudă). E mai bună „înfrângerea”, scria poetul, în alt poem (factorul cal). Ceva mai în urmă, imaginea celor petrecute în senatul României, cu ocazia debarcării lui Mircea Geoană din  funcţia de preşedinte al senatului (cu însuşi M. Geoană,. vorbind pentru ultima oară în calitatea sa de al doilea om al statului), m-a trimis cu gândul la episodul accidentării lui Marmeladov din „Crimă şi pedeapsă”. „- De ce râde neghiobul acela”, spunea Katerina Ivanovna. Aştept momentul în care va răsări din acest popor, cel care ne va lumina pe toţi, cum i se spusese părintelui Zosima, de către o femeie din norod (din alt roman dostoievskian): „Mi-ai luminat inima, taică”. Zosima e un Iov postum. Înţelegem că acestui norod contemporan, i se pregăteşte soarta lui Iov. Dar, vai de acei care se erijează în Dumnezei judecători. Adevărul, va dăinui chiar şi după linşajul acestor zile, care au cocoşat spinarea poporului meu. Nu arunc cuvinte mari! Tot aşteptăm, ca lucrurile să ia o întorsătură neaşteptată, ca în 1001 de nopţi şi, să ne destăinuie naşul lui Mario Pazo, miza dialogurilor „necesare” cu Traian Băsescu, înainte de cea de a doua candidatură (la un post B 1 TV), el – comentatorul - pe postul de mediator „bucurându-se, de parcă ar fi fost o stea picată din cer”. Greu de crezut că se va întâmpla aşa ceva. Prezenţa marinarului Long John Silver al lui R.L.Stevenson (ăla fără un picior, al nostru fără un ochi), i-a putut prilejui, de atunci, încoace, nuştiu câte (paranghelii) „cinşpe inşi pe lada lui,/Io-ho-ho!/Lada căpitanului”, lui Moraru de la „Naşul”. Din şirul acela de întâmplări misterioase (Moraru, precis îl citise pe Stevenson), nu-l pot reţine, decât pe eroul lui Ken Kesey din „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, acel Bromden care fusese trezit (ca din coşmar) de domnul Turkle: „Tâmpitule, n-a fost decât un coşmar”. V-am răspuns, cred, la tot ce ne frământă pe toţi. Din tot ce ne transmitea LIS, fiecăruia îi rămânea câte ceva. Mie, mi l-a reamintit, aici, pe Robert Şerban. Cel care spunea, că, nu-l interesează să facă terapie prin literatură, nici să-şi brenduiască numele în poezie. Ceva minunat, însă, tot spusese acest poet, şi editor de carte. Îl citez: „Poezia e pentru mine, cam ce sunt potcoavele pentru cal. Degeaba îi dai calului mâncare, apă şi adăpost, degeaba îl ţesăli şi îl îngrijeşti, dacă nu-i baţi potcoavele-n copite. Fără potcoave, nu e sigur pe el, nu poate trage cum trebuie, nu poate galopa. Chiar dacă nechează, nu e cal”. Credeţi-mă, am călărit cai, i-am admirat la întreceri (coşii, cum se spunea în Dobrogea), le-am citit poemele în scrierile poeţilor, şi îi dau deplină dreptate poetului Robert Şerban din Timişoara. Chiar dacă nechează aici la comentarii, câte unul, dar, nu e (nu e, domnule!) cal. 

2. Am fost culeşi din poporul acesta, cu un anumit scop... dar, gata, e timpul să ne întoarcem acasă! Un comentariu, postat, cândva, pe blogul lui LIS, ca replică la ce ni se întâmpla (încă de pe atunci) nouă, românilor.

Tot, poetul (cel înzestrat cu al treilea ochi) spunea: „Fiu al Norocului,/cum ai deschis tu fereastra/tocmai când drumul meu era pe sfârşite?/Cum de nu ţi-ai văzut de ale tale,/de treburile tale obişnuite?” (Dorin Tudoran: „Străinul”). Spunea Sandor Petöfi: „Dacă poporul va fi stăpân în poezie, nu va fi departe să stăpânească şi în politică”. Se vede (din ce ne prezintă televiziunile), că l-am venerat într-atât pe Eminescu, dar, nu l-am înţeles. Am rămas tot ca pe vremea lui Nicolae Filimon, cel care profeţea o vorbă, nicidecum uitată de mai marii cetăţii. „Fă-te om de lumea nouă, să furi cloşca de pe ouă” şi, ne descria scena în care Dinu Păturică chefuia cu prietenii săi, şi fiecare îşi striga „toastul” din fruntea mesei. De reţinut, ce „toasta”, unul Boroboaţă: „În sănătatea săracilor ţărani, fii şi ei din popor, cărora le dăm fum de ardei şi le punem fierul roşu pe piept, ca să le luăm bănişorii din pungă! Să trăiască văduvele şi copii cei sărmani, cărora le luăm pâinea din gură, ca să mâncăm noi, ăştia, peşte de Ţarigrad, halvale de Idirne şi să bem vin chipriotic!... În sănătatea ţărei întregi, pe care am lăsat-o în sapă de lemn!”...  Petre Roman (înainte de reîncarnare), era şi el la masa aceea. Toastul lui, ca reprezentant al guvernului prim instaurat, după faimoasa revoluţie, era „pe ici şi acolo” adevărul ce-l spunem cu toţii, numai că, el, avea acel zâmbet dispreţuitor cu care orchestra mulţimea, adevăr de care, iată, am avut parte, ca să ne liniştim pentru încă alţi 45-50 de ani, de aici încolo. Am fost culeşi din poporul ăsta şi duşi nu ştiu pe unde, dar gata, e timpul să ne întoarcem acasă. Nu credeţi?

C.  Pe blogul lui Marin Ifrim, eram foarte interesat, că tânăra buzoiancă îmi confirmase mai vechea profeţie. Iată, acel comentariu:

„Noi ştim cine suntem”, rosteşte la un moment dat Oana Camelia Şerban (într-un incriminant eseu), prin demontare logică, piesă cu piesă, mai ceva ca în „sherlockholmes-urile secolului minune” – alocaţiuni şi comentarii - (ori) manifestări ale „nebuniei raţionale” detectiviste. La această afirmaţie freudiană, aş afirma, că, în vremurile acestea, cerul este din ce în ce mai fumuriu, abia licărind uneori, câte o lumină de speranţă, indiferent de ce credem noi aici. Vorbesc aici, incluzând şi lumea cărţilor scrise în timpurile noastre şi, de ce nu: lumea jurnalistică, sub cerul tocmai amintit, nu numai pentru ce cară poeţii ori eseiştii în geamantanele lor cu vise, prin gările lor. Fiindcă, suntem doar o trecere nebună prin acest secol incert, în care un alt visător, punea la îndoială religia ori inexistenţa ei. Că, unii, nu au deloc de-a face cu credinţa de orice fel, ne-o demonstrează şi această luare de poziţie a unei haşdeene adevărate. „Nu mai visa copile!, o aud prin vremuri pe mama. Du-te şi tu cu copiii la joacă!”. Adică, să mă îndrept şi eu ca toţi ceilalţi spre cele pământeşti. Lăsam, o clipă, cartea din mâini… „Ce o fi zis mama?” Şi, fiindcă nu-mi aminteam, deschideam cartea şi mă pierdeam din nou în lumea celor care vedeau, altfel, lucrurile. Lumea, în ziua de azi, nu mai e aceea în care scriitorii (ori poeţii) întâlniţi în copilărie, m-au azvârlit undeva spre ceruri, tare departe de ceea ce Boris Pasternak numea  „un ecou de clopot”… unde totul apărea şi dispărea, apoi, „ca-n urma unui car, răzleţe paie/pe cerul ud…”. Închei aceste rânduri, gândindu-mă la Marin Sorescu, cel care ar fi vrut ca, în poezia, ori critica noastră, să apară şi „cel aşteptat”, spre care să ne uităm cu toţii „ca la cineva dintr-o altă lume”. Marile poeme sunt creaţii de tinereţe (înţelegem asta), numai că, filozofii, de regulă, sfârşesc după 50 de ani. Oana Şerban (eu, intuindu-i perfect vocaţia eseistică - la vremea comentariului meu asupra unui volum de poezie, recent apărut – îmi demonstrează, acum, că nici atunci, şi nici acum, nu m-am înşelat asupra viitoarei sale evoluţii. Noi, cei care am pariat, atunci, pe Oana Şerban, ştim ce am spus. 

P.S. Pe 24 Mai 2013, am fost împreună cu poetul Teo Cabel şi prietenul Marin Ifrim la un cenaclu literar de la liceul Haşdeu. Invitaţi, de d-na profesoară Iulia Lazăr. Vin din urmă (chiar dacă mai greu, ca până acum), în literatură alţi haşdeeni, e sigur.

368. (3 X 3... din comentariile mele -3-)

A.  Un comentariu, pe blogul lui LIS, privind, amărăciunea de a scrie.

Printre alte metode de a învinge un popor (de a renunţa la poezie), e şi discuţia avută azi cu prietenul meu Marin Ifrim, care deja a renunţat a mai scrie poezie, deşi pledoaria mea pentru a continua să trăieşti în poezie, nu l-a convins. Pe scurt: Un suflet mare, întotdeauna tulbură nedumeririle din jurul său. În căutarea adevărului: „Dilema e aceeaşi-/A fi sau a nu fi:/de-o parte e lumina,/de alta – bezna şi...” (Vasile Tărăţeanu: Hamlet). Tot citindu-i pe unii şi alţii, încep să mă conving că oamenii nu-s decât simple reprezentări ale binelui sau răului. „Numai iubind /numai urlând viaţa”, spunea Nichita, poţi arăta celor din preajma ta, că ultimul cerc înscris de Arhimede pe nisip, s-a umplut cu nedumerirea celor care nu credea în ecuaţia Timpului în care o simplă lespede pe un mormânt (vă puteţi imagina?), a acoperit una dintre marile enigme ale omenirii. Ca şi cum (după sugestia poetului Maiakovski) Dumnezeu, cu o minunată lingură de argint scormoneşte în „urechea astrală”. Şi atunci? La ce bun să continui a scrie poezie, spunea bunul meu prieten? O limbă, e un palat al amintirilor (asta o spunea tot un poet, nu?). Închid şi eu uşa răstălmăcirilor de tot felul, pentru a nu ne prinde timpul, când îşi strigă mierlele serii, puii. După cum ne despoaie destinul, aruncându-ne la habele mărginaşe, ai crede că, această mână cu care am căutat să vă scriu totul despre acest adevăr, e securea ridicată în faţa căreia cititorii mei au rămas din acea clipă în genunchi. Viteza viperei cu corn, din rândurile pe care le descriu, este cu mult mai mare decât viteza verbului meu în mişcare. E ca şi cum, cititorul, ajuns la acel pasaj, ca şi în acela al romanului dostoievskian, prin care sergentul din parcul K. poate constitui o alternativă la duplicitatea lui Raskolnikov aflat în ajunul crimei, rosteşte: „Mi se pare că nu aiurez, totul pare să fie real”. E funia de care se agaţă eroul lui Dostoievski, şi începe să spere aruncând din toată puterea, acele cuvinte care ar putea să ne scoată din minţi: „Cât de ticălos e omul!”. Băiat visător ce sunt (după sugestia domnişoarei Estela, din „Marile speranţe”), i-am zis şi eu: „N-o să ne înţelegem niciodată”. Cred că drumurile pe care stelele se aprind ca lumânările din când în când, scăpărând astfel de mirări în marea mea nedumerire, ar putea să fie ofranda lui la tot ceea ce desciu aici. Drumurile îmi sunt întemeiate, ca şi cale ale lui Jim Hawkins, pe insula comorii. Un cântec fără răspuns, în neasemuita luptă cu cuvintele, e toată această pledoarie (posibil zadarnică) pentru cele două bucăţi ale unui întreg, care n-a fost dezvăluit niciodată.  

B. Scriitorul Dumitru Augustin Doman, argeşeanul deţinător al unui blog pe care îl urmăresc zilnic, anunţa de curând, trecerea în nefiinţă a poetului Anghel Dumbrăveanu. Am ţinut să-i pun în ramă, amintirea:

„Îți las
Ceea ce n-am putut lăsa niciodată:
Aceste chei ruginite cu care trebuia să deschid
Ziua unde-a locuit o fată cu privirile verzi.
..................................................................
Mai departe plec singur”.

                           (Anghel Dumbrăveanu)

Un poet, îşi lasă scris, în pulberea stelelor de după el şi cele ce vor mai urma după el, astfel de versuri. Mi-l imaginez pe poetul Oltului, visând cu zăpada: „Ninge (cu flori de salcâm, acum)/tot aşa de împăcat/ca-n munţii mei de la Cozia”. Mi-a căzut, în mână, cândva, „Diligenţa de seară”. De atunci, am imaginea (pe care am scris-o) despre Liszt (alt mare boem al veacului său), rătăcind cu troica, prin zăpezi, prin ţinuturile Transilvaniei.

P.S.  e mai poţi să zici? Doar să îngâni, începutul de baladă al poetului: „Vezi, Doamnă Tăcută, se-apropie sear,/Se face târziu în iluzii...” 

 C.  Pe blogul poetului şi scriitorului Ion Lazu, am avut prilejul de a-mi exprima incantaţia în faţa unui Jurnal, cum, doar marii scriitori îi poate pune dinainte, cititorului.

I-am citit conului Ion Lazu "Vreme închisă", Jurnalul care încheia anul de cumpănă, în istoria noastră: 1989. Cronica la această carte-memorii, am postat-o, într-un serial eseistic, la mine pe blo. Îi urmăresc şi însemnările de după acel an fatidic, din noua sa carte "Lamentaţiile uitucului". E, altceva! Uneori îl confunzi cu basmul lui Făt-Frumos cel contemporan nouă, într-un continuu periplu, spre ţara fără de moarte, sperând... ce? Bănuim, noi, cam ce. Altfel n-ar fi făcut drumul acela degeaba. Ce graniţă interzisă, vom mai călca alături de conu Lazu, în trecerea eroului său "timpul", pentru aflarea adevărului de la capătul drumului? Deja, am temerea lui Thackeray: "Drumeţ pribeag, te-ajută cerul"/Afară-i şuierul furtunii". Adică, o lume care aleargă după o himeră! O himeră a literaturii.

367. (3 X 3... din comentariile mele)

A. Uneori pe blogul autoarei din Slobozia, Florentina Loredana Dalian, ca să-i urmăresc serialul ... cu povestea magnoliilor, fac unele comentarii. La o astfel de intervenţie, Florentina Dalian mi-a făcut invitaţia să-i ascult o emisiune înregistrată, la un post radio privat. Ocazie, cu care am scris cele ce urmează:

Ascultând-o la radio pe Florentina Loredana Dalian, nu-mi imaginez pe cineva care să se poată lipsi la vârsta copilăriei, de lectura basmelor, a poveştilor. Bunica, printre firele toarse de lână, mai îmi transmitea astfel de atenţii. Florentina are „glas fermecat” şi chemare spre zicere. Eu, am înţeles că nu poţi fi copil cu adevărat, decât în căsuţa în care te-ai născut, în mijlocul a lor tăi. „A fi sau a nu fi!”, aceasta-i întrebarea. Întrebarea decisivă. Ce fiori să-ţi dea cutremurătoarea frază, atunci când luciul săbiei nu-ţi şi dă de înţeles, în care sânge se va oglindi? În al relatării cotidiene, sau a timpului, care a trecut? Shakespeare – adesea te gândim cu jale, şi nu pentru celebra întrebare, pe care şi-o pune prin vremi, prinţul Hamlet (iar noi am învăţat, să nu trăim ca prinţul Hamlet, din ezitări); sau poate tocmai pentru astfel de ezitări fireşti într-o viaţă de om, îl iubim noi pe Shakespeare.  Kafka gândeşte un personaj adus în faţa a două uşi, mai înainte, fiind avertizat că una dintre ele, este fără întoarcere, din clipa în care ai deschis-o. Care să fi fost fatala întrebare ce şi-ar fi pus-o straniul personaj kafkian? Nu ştim. Cunoscând sacrificiul aşteptării în faţa celor două uşi, pentru a vedea care dintre ele se va deschide, restituind (norocos) pe cel care cutezase a-şi încerca norocul mult mai înainte, imaginează-ţi tu, cititorule, că de cealaltă parte a zidului, tot în faţa celor două uşi, un alt personaj al vremurilor noastre, imita în comportament, gândirea şi modul de a acţiona al predecesorului său (personaj odios); şi, ne întrebăm firesc, noi, cei puşi să forţăm în viaţă una din aceste uşi: „cine după cine?”. Vocea Loredanei, însă (acoperit imediat după aceea de vocea şi cântecul Tatianei Stepa), te aduce din nou la caierul cu care bunica ne fermeca şi, pentru care lăsam scăldat, lăsam poarca pe izlaz, şi câte mai câte...

P.S. Cred că după această emisiune, ce mi-a prilejuit acest comentariu, m-am apucat de scris poveştile mele de acasă, ce curând se vor materializa într-o carte, aflată deja la tipar.

 B. Pe blogul lui LIS, acum un an şi ceva, mă îmbărbătam (să nu dau greş, în scris) de unul singur. Dumnezeu o fi având ochiul cât uşa? - cum încheiam comentariul.  Cert e, că-şi are socotelile lui, în legătură cu noi.

  Astăzi, 05.04.2012, împlinesc 60 de ani. Am aruncat în urmă buzduganul amintirilor, şi ce credeţi? Mi-am reamintit, ce vremuri erau pe atunci când copilăream, în satul meu natal. Mă tot gândesc, la ce-i scria Vanka Jukov, bunicului său (din schiţa cu acelaşi nume, de Cehov): „Dragă bunelule Konstantin Makarîci!... când o să facă boierii pom de Crăciun cu daruri, ia şi pentru mine o nucă poleită şi pune-o bine în cufăraşul ăl verde!”. Sunt atât de trist... pentru Vanka, cel care, îi cerea bunelului: „Dragă bunelule, fă-ţi pomană şi ia-mă de aici”. Reţineţi: Vanka, la doar 9 ani, fusese dat să-şi facă ucenicia la cizmarul Aleahin. Ca scriitor, sunt trist pentru adresa scrisă pe plic de Vanka: „Bunelului, în sat la noi”. Bănuim doar, ce mutră o fi făcut poştaşul acela citind adresa destinatarului. Păi, în toată Rusia, sunt câteva milioane de bunei. Cui, dintre aceştia, să-i înmâneze el scrisoarea lui Vanka? Cum ar fi spus Gogol: măi, da ce încurcătură pe lumea asta! Precum Grişka (vezi „Donul liniştit” de M. Şolohov), încercam astăzi, să adun crâmpeie vagi şi fugare, din copilăria mea şi nu izbuteam.

-„O fi vreo nădejde, maică?”

-„Dinainte nu ştie nimeni drăguţă!...”

Erau vorbele acelei bătrâne, căreia Stepan, soţul Axiniei, îi încredinţase calul ologit. Şerban Codrin (poetul actual din Slobozia), spune că lui Nichita, o vrăjitoare îi citise anul şi ziua morţii, astfel: „Vei trăi 50 de ani şi o naştere inversă”?... În timpul vieţii, Nichita nu a elucidat enigma bătrânei Casandre. Dar, tare ciudat, a murit la 50 de ani în ziua de 13 decembrie. Se născuse la 31 martie în urmă cu 50 de ani. Inversaţi cifrele! Nichita însă, se bucurase de frumuseţea metaforei aruncate de vrăjitoare. În „Infernul” cap.I, 32 – poetul spune că Dumnezeu, îi glăsui într-un vis: „Trăieşti şi vei muri în temniţa aceasta...”. Dacă ne gândim bine, această prorocire, reprezintă, chiar viaţa-scrierea-trăirea-şi-destinul poetului. Borges spunea că viaţa sa, nu este decât o goană şi, puţin câte puţin, pierd totul şi totul trece în stăpânirea uitării”. Nici nu ştiu (acum) care dintre cei amintiţi aici, aşterne aceste rânduri, pentru ca tu, cititorule, să poţi spune: „Poetul însă, se face că n-aude nimica” şi rămâne, de gheaţă „cu genunchiul la inimă adus”, orice i-ai cere. Mama îmi spunea: „Te-ai născut cu o pată de sânge pe faţă. Bătrâna m-a învăţat să înfig toporul în prag şi să presăr sare, în jurul lui. Aşa ai scăpat de necaz. Copil curat în vorbire vei avea, după toate acestea, mi se spunea”. Cu ani în urmă gândeam, ca Pip (din „Marile Speranţe„ a lui Dikens): „Tu n-ai aşteptat ziua asta aşa cum am aşteptat-o eu; nu te-ai pregătit pentru ea aşa ca mine”. Ce pot spune eu, acum? Uite domnule, ochiul lui Dumnezeu e cât uşa. Mă priveşte din cer. O fi având El, socotelile lui!  

C. Comentariu prilejuit de o postare a lui LIS  (pe vremea când îi funcţiona blogul). Să ne aducem, aminte – din când în când – de vorbele, ca profetice, ale lui Ţuţea.

   Spuneţi, că Mircea Dinescu întâmpină unele greutăţi la Cetate! Păi, o fi venit vremea scadenţei după „Mircea, fă-te că lucrezi”. Despre multe rele afirmate de CNSAS, se prea poate să le tragă Dinescu de la Cetate. Ba cu oile, ba cu amărâtele alea de capre. Ce folos că lumina trece prin ochii tăi, dar nu vezi nimic din ce se petrece înlăuntrul tău, le-ar fi transmis Oedip, urmaşilor săi. Îi citisem bunicului (aflat pe pat de moarte) istoria unui om căruia în viaţă i s-au întâmplat multe rele. Şi mai mereu, omul nostru i se adresase lui Dumnezeu: „Doamne, eu mă rog ţie zile întregi. Mereu m-am rugat, dar tu nu m-ai auzit. Şi vrei să mai cred în tine?” L-am întrebat pe bunicul, atunci: de ce Dumnezeu a trebuit să se poarte aşa de rău cu acel om? Mi-a zis bunicul: „Fiindcă a ascultat în afară, glasul Domnului, când trebuia să-l asculte înlăuntru”. Întrebat dacă a vrut să devină diriguitor social, Ţuţea ar fi răspuns: „E adevărat că am vrut să fiu legiuitor. Dar am ajuns puşcăriaş. Am refuzat să mănânc căcat”. „- Cum e societatea românească după revoluţie?”, a mai fost întrebat. „- Mereu răsare acelaşi soare, mereu trăiesc aceeaşi proşti”, a mai răspuns filozoful. Întrebat de ce nu a scris cărţi, spunea: „De obicei sunt cimitire de idei, iar eu am fost prea lucid ca să fiu scriitor”. Un ţăran oarecare, puşcăriaş ca şi Ţuţea, întrebat de ce stă în preajma filozofului deşi nu înţelege mai nimic din ce spune acesta, a răspuns simplu: „E adevărat că nu-l înţeleg, dar să stai în preajma lui, e o grozăvie!” Punându-i faţă în faţă, pe bunicul (pe vremea copilăriei), dar şi pe Ţuţea (mult mai târziu), am înţeles să nu fac niciodată o afirmaţie, până când nu sunt sigur, că un al treilea, după bunicul, ori Ţuţea, mi-ar confirma că nu aş avea dreptate. Aici, îi dau dreptate lui A.A.G. din cele spuse despre Petru Romaşan, în comentariul său. Când în suflet ţi se face noapte, aprinde-ţi candela minţii. Ca orbul acela din Ierihon, va trebui să strigi în tine, tot timpul: „Doamne, vreau să văd!” Cine vrea să-l întâlnească pe Dumnezeu (spunea Ţuţea), trebuie să meargă la biserică, iar cine vrea să-l urmeze pe Dumnezeu, trebuie să-şi asculte părinţii tot timpul, îmi spunea bunicul. Aşa cum noaptea urmează zilei şi, la răsăritul soarelui, luna, părăseşte cu smerenie bolta cerească.

366. (3 X 3... din comentariile mele )

Notă: O vreme, voi folosi rubrica: 3 X 3... comentariile mele, prilejuite cu diverse ocazii, până când Marea îmi va sufla, iarăşi, în pânze, ducându-mi corabia scrisului, mai departe, CU TOATE PÂNZELE SUS!

A.     Un comentariu adresat poetului buzoian Girel Barbu, care era de părere că răspunsul dat de un personaj al unei tinere autoare buzoience, este mulţumitor, dar nu cel corect. Şi-mi adresa (sub cronica mea „Voinţă şi lacrimi”), întrebarea: Care e răspunsul corect la întrebarea: „De ce Doamne, ne mai naştem, dacă tot trebuie să murim?”

Sunt multe de spus, aici:

1.      “O viaţă-i lupta, deci te luptă/Cu dragoste de ea cu zel” (întrucât)  “c-o moarte tot suntem datori”. Şi nu putem spune, că poetul George Coşbuc, doar versifica de dragul artei.

2.      La Judecata de apoi Dumnezeu însuşi s-ar simţi probabil încurcat dacă ar trebui să tranşeze, cine din Marea Literatură, a răspuns (cât de cât) la această întrebare. Am trecut prin Homer, Cervantes, Dostoievski, Bulgakov, Kafka, Hemingway, Faulkner, etc… etc. Nu i-am fi citit şi înţeles dacă nu ne-am fi născut. Şi, mai ales, nu ne-am fi pus întrebări care să alunge moartea. 

3.      Probabil, singura fiinţă demnă de luat în seamă, Sonia, din “Crimă şi pedeapsă” răspunde, sincer, la această întrebare, de vreme ce, toţi muşchii feţei (după cum ne spune Dostoievski) se contractă dureros, auzindu-l pe Raskolnikov, spunând, că, poate, nici nu există Dumnezeu. Ştim cu toţii, cât de puternică a fost credinţa Şeherezadei, cea care a învins, prin cuvânt, moartea.

4.      De aceea există literatură, să ne punem, veşnic, întrebări. Cioran era măcinat, încă din tinereţe, de întrebarea: “Are existenţa noastră vreun sens?” Răspunsul său: că, în scurta sa trecere pe acest Pământ, omul tot caută, un răspuns, este şi el un răspuns. Dar, cum şi-ar răspunde el (Omul, aflat ca şi Oedip dinaintea Sfinxului), de vreme ce însuşi Iisus, întrebat, ce este Adevărul, nu răspunde. E drept, lui Ponţiu Pilat, un slujbaş al timpului, nu Sfinxului.

5.      De aceea, îţi răspund: E greu de găsit, chiar la cei mai eminenţi oameni ai secolului, atâta invectivitate şi îndrăzneală, atâta continuitate într-o tensiune de aşa natură, că, cel care va încerca să răspundă la această întrebare, e mereu pe punctul de a exploda, într-o nouă încercare de a răspunde, în locul lui Iisus, (oricum, altfel), la această întrebare.

B.     Un comentariu, adresat revistei HELIS din Slobozia, odată cu apariţia, în revistă, a cronicii făcută de Loredana Dalian, cronică ce avea să se numească, ulterior, în „Oaia literară”, ca supliment al revistei .

Să înţelegem, că la ieşirea din poveste, sabia lui Artur, dobândită din ghearele vulturului cu pene negre-tăciune pe muntele Avalon, a fost azvârlită în lac. Sabia numită Excalibor (pana cu care s-a scris cronica de la stână). Şi, e vorba, aici, de lacul format de pe urma picăturilor de ploaie, de la stâna unde s-a convenit legământul tăcerii între cei 11 cavaleri de la curtea regelui de care amintii. „Când o să sune miezul nopţii (îşi spuneau baronii) – după ce-l băgară pe regele lor Uther Pendragon în criptă, cum spune legenda – britonii îşi vor alege regele”. Adică, pe deţinătorul sabiei smulse din ghearle vulturului pe muntele Avalon. Acum, dintre cei 11 aflaţi la masa regelui Artur (poetul exigenţelor, prozatoarea de Inimă Roşie, arhitectul trofeelor, poetul Nefericirilor Târzii, inventatorul Raiadului, prozatorul de Ştiinţă, prozatorul de Cursă Lungă, tânărul teolog, pictorul, istoricul urbei şi criticul Marelui Oraş), oare cine putea fi ales? Ce ne facem însă, cu Guinever, frumoasa Guinever? Lipseşte din această poveste. Probabil (ca sugestie a comentatorului de faţă), în cronica de la stână nr. 13, vom afla şi povestea acesteia. Dacă, va interveni – precum spune legenda – însăşi zeiţa Inspiraţiei, pentru că (începând cu cea de a 13 cronică) - de abia atunci, ţineţi minte ce vă spun – va intra în scenă viteazul Lancelot. Dacă nu va rupe tăcerea şi va intra în scenă – aici, la comentarii – unul dintre distinşii cavaleri enumeraţi. Îi aşteptăm la un duel corect.

P.S. Că am avut dreptate, cei care citesc, acum, Helis-ul, nu se poate să nu le fi atras atenţia, duelul cavalerilor adunaţi la masa rotundă a suplimentului în cauză. 

C.     O întâlnire cu o postare despre Petru Dumitriu (pe blogul lui Ion Lazu), mi-a provocat această destăinuire, într-un comentariu:

Acest scriitor a însemnat „întâmplarea” vieţii mele, şi a întâlnirii cu dorinţa de a scrie cândva. Aveam cam 9-10 ani, când, împreună cu alţi draci de „copchii”, am dat "lovitura" la cinematograful sătesc într-o noapte. Ne-am strecurat pe un gemuleţ micuţ, de la parter, ca să înaintăm pe nişte scări din lemn, sus la etaj, acolo unde se făceau proiecţiile cinematografice, în căminul cultural de la noi din sat. Nu voiam, altceva, decât bucăţi din benzile rămase după tăierea rolelor, când se mai bloca aparatura, chit că prindea clişeul, chit că nea Şabi, omul cu proiecţia filmului, o făcea din neştiinţă pentru tehnica acelor vremuri. N-am gasit mai nimic. Doar doi-trei metri de bandă, unde, credeam noi, că vom vedea o parte din filmul rulat mai acum câteva seri. Dezamăgire pe chipul nostru. Mai mult de 2 imagini identice (parcă reluate cu încetinitorul, altceva nu gasisem pe acei 2-3 m. de clişeu). La coborâre, am dat cu ochii, jos, dosită în spatele unei scări, de o ladă, iar curiozitatea ne-a împins să-i forţăm capacul. Erau cărţi scoase din bibliotecă (am înţeles, mai târziu, că erau interzise cititorilor, şi cărţile, reţinute – că aşa erau vremurile - pentru a fi arse). Am apucat, fiecare, câte 2-3. Dintre toate, mie mi-a revenit „Cronica de la câmpie” a lui Petre Dumitriu şi „Cronica de familie” ed. 58. Le-am citit pe nerăsuflate, ceva mai târziu. Îmi pare rău că nu le mai deţin acum. Mă uimise povestea lui Bedros din Bazargic, dar mai ales o povestire din „Cronica de la câmpie” ... ceva în genul „Vânătoarea de lupi?”, despre fuga unor ţărani din faţa "grozavei" colectivizări... M-a urmărit multă vreme, acele scene teribile. Îmi pare rău după acea carte. Din „Cronica de familie”, îmi amintesc, scena cu omorârea soldaţilor, pe un câmp zlotos, când unul dintre soldaţi, nemaisuportând măcelul programat (împotriva cui?) şi-a descheiat bocancul şi cu arma între dinţi şi-a tras un glonte, puşca fiind acţionată la trăgaci, cu degetul cel mare al piciorului. Scena aceasta nu se poate uita. Pentru mine a fost începutul unui vis, de a scrie, pe măsura acelui care scrisese acele cărţi. Nevinovate cărţi, salvate de la "moarte", de nişte copii la fel de nevinovaţi, în acea noapte de pomină.

365. Un an (ca nr. postări) pe blogul meu. SUS PAHARUL!

N-am tăiat niciodată copaci

 (interviu imaginar, cu vocea poetului Zaharia Stancu)

N-am tăiat niciodată copaci,

- Securişti, însă, aş tăia tot în draci.

Nimănui n-am lăsat un cuvânt.

- Securiştilor: „paşol na turbinca, vidma”- la rând.

Ca un stol de lăstuni poemele mele...

- Să vă spurce obrazul, ca la muhaiele.

Când viscolul alb e în toi,

- V-aş fi lăsat fără bulendre, deci, goi!

Nu pentru cocoşul de lemn de pe casă?

- Scriu aceste cuvinte, fiindcă ştiu că vă pasă.

Iepurii se-ascund în zăpadă.

- În baliga vieţii, găseşti securişti, la grămadă.

N-am tăiat niciodată copaci,

- Securişti, însă, aş tăia tot în draci.

                                                   Tudor Cicu

364. Din caierul vremii... *Nu am moarte, cu tine, nimic...

 Nu am moarte, cu tine, nimic...

   (citind, pentru a uita veştile triste)                                                                   

   La vestea că a murit cel mai bun prieten de pe vremea facultăţii, constănţeanul Mihai Blebea, am rămas interzis. Ce-i drept, vestea m-a luat prin surprindere, deoarece nu-l ştiam, bolnav. Memoria paşilor pierduţi, împreună cu amintirea despre prietenul meu, mă poartă, acum, numai prin acele parcuri de la Regie 1 şi 2, când, aflaţi în grup, eu recitam versuri de-ale mele, iar el fredona, uşor, romanţe. Era neîntrecut în a da glas romanţelor vechi. Pentru a uita moartea sa şi a mi-l reaminti, aşa cum îl ştiam (de pe atunci, ori în urmă cu doi, trei ani când ne-am revăzut la mare), am pus mâna pe cartea de poezii a poetului buzoian, Nicolae Pogonaru şi m-am lăsat, pradă, imaginilor sale de pe vremea copilăriei. O carte de poezie, e ca un drum pe care-l parcurgi cu gândul şi teama că poetul ar putea fi singur şi i-ar putea fi teamă şi de aceea cântă, precum contrabasistul lui E. Barbu înconjurat de lupii hămesiţi în câmp la „Căţelu”, şi că la sfârşitul drumului va îngenunchea, ca şi Arthur Rimbaud în „Anotimp în infern” care spunea: „Într-o seară mi-am aşezat Frumuseţea pe genunchi. - Şi mi s-a părut amară. Şi am înjurat-o”. Pe un astfel de drum, pe poetul Nicolae Pogonaru îl simţim tot mai singur; mulţi ani sunt rămaşi în urma umbrelor care-l răscolesc şi teama lui nu-i aceea că cei despre care acum scrie nu-l pot înţelege, ci faptul că în balanţa poemelor s-ar putea să nu afle vreodată câtă amăgire şi câtă nostalgie duce cu sine. „Memoria paşilor pierduţi”, cartea de poezie a lui Nicolae Pogonaru apărută în 2009, e cartea nostalgiilor şi amăgirilor culeasă aproape pictural din peisajul marilor uitări. Din „memoria paşilor” pierduţi pe uliţa copilăriei, amintirile nu pot să nu-l viscolească a melancolie prin timp („nu ştiu/cum s-a topit copilăria/în urmă târziu”); îşi cer obolul rostirii, zicerii şi punerii lor în ramă, fiecare după însemnătatea şi importanţa lor, ca mai apoi să fie retransmise înapoi, generaţiilor care vin. În ce priveşte poezia sa de acum, una de notaţie, ea curge fluent pe paginile cărţii închinate „prietenilor din copilărie şi sătenilor din toate anotimpurile” din Căpăţâneşti comuna Mărăcineni, Buzău, şi are la poetul din „Memoria paşilor…”, un sens suficient de precis: o eliberare de obsesiile care-i populează subconştientul şi o glisare a acelor trăiri poetice prin care îşi transpune şi cititorul în mijlocul evenimentelor. Concreteţea, plasticitatea „pastelată” a evocărilor, stilul rezonant al rostirii şi aşezării în vers a cuvintelor, dau o notă personală acestui gen de poezie cu determinare spre epicitate. Dacă „la marginea satului începea visul” la Nicolae Pogonaru şi, prin „văzduhul satului spart se vedea infinitul” la un alt poet buzoian (Lucian Mănăilescu), fiecare anotimp evocat, are specificul lui în cufărul cu amintiri al poetului Pogonaru: iarna e o amintire cu arome de bucate pregătite pe plită şi pe jar la gura sobei; primăvara „mirosea a galop” dinspre islazul comunal, dar şi „miros de zambile/şi narcise/(care) ne umpleau casele de vise”; vara „ai văzut cum apar pe cer/stelele seara/aşa ies din curte la drum/să se joace/în toate anotimpurile/dar mai ales vara” toţi copii satului; iar toamna e anotimpul când „ultimii tăciuni din sobă/trimiteau personaje de basm/pe pereţi” – toate acestea, refac universul sorescian al satului uitat în memoria paşilor pierduţi şi aduc pe scenă personaje cuprinse în „topul ad-hoc” al memoriei. Iar dacă aceste personaje nu au ceva comun cu personajele moromeţiene, ori nu sunt desprinse de pe uliţele şi suhaturile din „La lilieci” a lui Sorescu, par însă a fi surprinse – de ce nu? – de prin tablourile lui Tonitza, Iser, Grigorescu, sau „Ţăranul la arat” a lui C. Ressu: „mergeam/şi scoteam boii din coşar/nenea ridica jugul/cu greu/eu puneam de o parte şi de alta/câte un resteu/cu îndemnuri de hăis/sau de  cea/ajungeam cu carul pe tarla/când pe cer/încă mai licăreau rariţe/noi eram deja/lângă lanul cu rapiţe”. Croitoreasa, morarul, dogarul, frizerul, apoi portretele dragi: mama, tatăl care face puşcărie politică nevinovat, bunica, moşu-tataia, apoi personajele pomenite într-un „pomelnic parţial color”: excavatoristul, secretarul de la SIRCA, fotbalistul, sculptorul în lemn de tei, chitaristul, fotograful etc… trec prin faţa copilului uimit ca la bâlci, într-o zi de duminică, încântat de spectacolul lumii. Vorbind despre biografie, G. Călinescu spunea un lucru destul de simplu de altfel: „Când nu mai găsesc o hârtie, mă duc la locul de naştere, să zicem, al scriitorului, îl descriu ca într-un roman, şi iată un document nou”. Nu un astfel de document a ţintit poetul Pogonaru, dar o frescă-document a satului său de pe vremea copilăriei a zugrăvit oarecum în această carte, folosind arma poemului ironic-evocator: croitoreasa „era o femeie din basme/sau din poveşti/cerul senin de iulie/cobora prin fereşti/şi se oprea/exact în ochii ei”; morarul era cel care „când fereca pietrele folosea/un fel de descântec/vorbea cu ele le mângâia/şi chema vrăbiile să ciugulească”; frizerul „avea faţa tuciurie/ce se evidenţia/sub o pălărie/mare şi albă/pe care şi-o aşeza/cam pe-o sprânceană”. Nu sunt uitate obiceiurile şi tradiţiile satului radiografiat poetic: priveghiul, îngrijitul mormintelor, pregătirile de paşte, pomana porcului, drăgaica… Avem în faţă o carte scrisă în cuvinte ce-i clocotesc poetului Pogonaru în inimă, şi care încearcă a sparge pereţii sarcofagului de vremuri a memoriei, căci a venit vremea ca pentru măreţia celor trăite pe uliţa satului său „s-o laude la porţile cetăţii”, cum încheie psalmistul în ultimul verset dintre cânturi. Mai reuşite sunt poemele baladeşti: fără griji, ceaiuri dansante, clip, scrise în acel stil, care au făcut cândva din Nicolae Pogonaru un trubadur al cetăţii. Ex: „pe-atunci eu nu ştiam nimic/habar n-aveam de treaba aia/când veneau fetele adica/în porumbul lui tataia/să ne arate păsărica” etc… Acum, uliţa copilăriei curge spre cetate, coborând prin ferestre: „Tot mai rar/trec pe uliţa copilăriei/casele de demult nu mai sunt/s-au retras/odată cu bătrânii/sub pământ” … şi mai încolo „toate locurile de altădată/au plecat” – spune poetul în poemul „metamorfoze”. A rămas însă precum gânditorul de la Hamangia „uliţa care va păstra/doar memoria paşilor mei”. Şi nu-ţi mai vine decât să spui, după o asemenea lecturare (asemenea lui Sorescu): „-Suflete, ia-o tu înainte. Pâş! Pâş!”  

P.S. Din lumea care te-a răpit celor dragi, Mişule, iartă-mi cufundarea în lectura poeziei (ştiu că ţi-ar fi plăcut astfel versuri din această carte) şi, mă voi ruga pentru tine să ţi se dea veşmânt de înger păzitor pentru ai tăi.

Notă: "Nu am moarte, cu tine, nimic" - e titlul unui poem de Grigore Vieru.

362. Din caierul vremii... (Poveştile de acasă - 6 -)

6.           Arborele manuscris

                                                                                                                   

  Un autor rus ne sugera nouă cititorilor săi, cum tabloul în acuarelă de deasupra patului lui de copil, a însemnat, pe atunci, o ademenitoare potecă şerpuind prin pădure, ca prim semn al acestei predestinări. Dacă nu cumva, odată, şi sărise într-adevăr de pe căpătâiul patului, de-a dreptul, în tablou şi, s-a pierdut în pădurea imaginară. Dumitru Ion Dincă, în cartea de poezie „Arborele manuscris”, mă invita la o călătorie prin pădurea nebună: de arbori, de nuferi, prin „mările ultime şi de nesfârşit” (pe acolo pe unde s-a pierdut cândva şi Uruma), în căutarea arborelui manuscris, dar, neputând ţine pasul la candela scrisului său, întrezăream, în calitate de cititor, cum poetul, cu gulerul raglanului ridicat o ia mereu înainte, cu singurătatea care ne condamnă la o nemeritată tăcere de la o anumită vârstă, încolo, şi promisiunea că „Voi veni în arhipelag închei epistola numai/ dacă va ninge” (Draperiile cu trifoi ale planetei).  

   Aceasta e doar începutul călătoriei fericite şi chinuitoare „care-mi strigă mai sunt poeme de scris mai ai de/ dat tribut hârtiei nu mă lăsa singur în pădurea/ nebună” (Singur în pădurea nebună).

   Mai ştim de la basm, că totul îi era permis cavalerului rătăcitor prin Valea Plângerii, în afară de ceva anume – un tărâm - care îi este interzis, dar de aici încolo, nimic nu va mai fi ca înainte şi, pe urmele basmului, poetul Dumitru Ion Dincă ne conduce „acolo unde se îmbină sarea mărilor cu lacrima cerului”, în faţa „muntelui de zgură adus de fluturi”. Călătorind prin arborele manuscris, nu ai cum să mai inventezi alte cuvinte pentru a-ţi arăta uimirea. Le ştii pe cele de acasă, din copilărie: „Ne lua mama noaptea târziu roşii de vise şi-o pornea cu noi în / inima satului mai scrânceam dup-o geană de somn căldura / adânc-a bărbatului urma aproape să orbească ne legănam la / cimitir şi presimţeam îmbulzeala stelară „ (Năjitul).  Cum însă, calea tăcerii e o cale blestemat de grea, invocând amintirile ca şi cum „îi povesteşte cronicarului bolnav”: „N-am să te pierd că ai trădat! / doar floarea soarelui era cuminte” (Cântec) - poetul, în sfârşit, mi se destăinuia: „auzi cum vâslesc buzele noastre a împreunare” (În Morse) şi, musai să înţeleg, ca şi Orfeu, că, în căutarea prea frumoasei Euridice, acel cântec misterios care te luminează şi nu te mai arată singur – doar, nu-i aşa?- „...Ofelia din/ colţul planetei ne uimeşte cu surâsul ei ca un crivăţ” (În toga lui Yoric), e un alt fel de cântec de trecut Akeronul...

- Uite, naşule!... Acolo, sub mărul acela, mi-aş construi o măsuţă şi o băncuţă din lemn, şi m-aş retrage să scriu poeziile astea. De acolo, sigur poţi evada în pădurea de tei din apropiere, ori în munţii ăia din zare.

- Şi dacă te trezeşti cu vreo nimfă că-ţi iese înainte şi te avertizează, ca pe Făt-Frumos, că „ai trecut, nefericitule”, pe tărâmul de pe Valea Plângerii?

- Şi, ce-i rău în asta, naşule? Că, n-o să te pună la cosit fânul din grădină… Găseşti matale, ce să faci cu ea.

Ia uite, ce visau ei? Muze cu care să te joci de-a baba-oarba prin fân! Nu-i mai bine să nu-ţi iasă înainte nici o nimfă ori muză, ca în povestea lui Făt-frumos, cel plecat în căutarea tinereţii fără bătrâneţe? Să rămâi la masa ta de scris, doar cu lumea viselor tale, fără a-ţi reaminti cineva că va trebui să încaleci pe calul cel năzdrăvan şi să revii cu picioarele pe pământ, adică, să porneşti de dorul părinţilor spre ţara care te aşteaptă cu Moartea în prag, gata să joace fripta cu tine. Nu, mai bine, fără nimfe. Doamne, cum te mai păcăleşte viaţa! Mi-aduc aminte, cum spunea tata, că o păcălea bunicul, pe soră-mea, atunci când plângea. O lua pe picioare şi o juca pe picioaree cu mâinile, cântându-i acelaşi, interminabil şi nefiresc cântecel: „carne… carne… carne… carne!”, până ce soră-mea, făcea ochii mari, ori că-i plăcea sunetul cuvântului, ori că aştepta să-i pice şi carnea aia, dar, cert e, că tăcea ca prin farmec. O trecuse bunicul în lumea tinereţilor fără bătrâneţe, de uitase să mai plângă? Un astfel de plâns-cântat, ziceau ai mei, că îi şi înduioşa, în cazul meu, atât de tare, că, imediat îmi făceau toate poftele, iar eu obţineam tot ce-mi propuneam. De fapt, împieliţatele de surori mai mari, mă puneau să stau sub fereastra unde ţesea mama, la războiul din casă şi, să urlu cât mă ţineau bojocii. Ori, eu nu prea ştiam să urlu cu adevăratelea, ci, doar scoteam un: „buhăăă… ăă.. buhăăă… vreau pepeneee…” şi o ţineam aşa, până când mama, se îndura de mine, ieşea afară, mă lua de mână şi mă ducea în şopronul închis cu lacăt, unde mă punea să aleg pepenele care-mi plăcea. Luam unul, la nimereală, aşa credea ea, da’ ocheam şi eu unul mai acătării şi fuga cu el la surorile mele, care, ascunse după tufele cu liliac din grădină, urmăreau scena cu lacrimi în ochi, şi mâinile pe burtă, de râs. Nu trecea mult timp şi iar „buhăăă… buhăăă!...”, până ce, din nou ieşea mama şi mă lua la rost: „Da’, ăla de adineauri? Ce-ai făcut cu el, măi, copile?” Cu mâna la ochi, ştergându-mi lacrimile prefăcute, îi arătam mamei, că îl scăpasem jos, de se spărsese şi dădeam vina pe gâşte, că, săriseră pe mine să mă înfulece cu coaja pepenelui, cu tot. Se pot uita astfel de amintiri nevinovate? Păi, nu prea se pot. Atunci, cum să nu-i dai dreptate lui Făt-Frumos, că şi-a adus aminte de ţara lui şi, dintr-o dată, l-a apucat dorul de părinţi, şi-n loc să trăiască tinereţea cea fără de bătrâneţe, acesta a ales Moartea care-l aştepta, mai să-i putrezească oasele, uitată, în cufărul cu vechituri? Ca să vezi ce năpastă pe capul bietului aventurier.

- Naşule, îl aud pe finul Sorin, ceva rece…, mai e în beciul acela? Suntem, cu stâlpul acesta, cam gata. Şi, ni s-a făcut sete…

Dau fuga din nou să apelez la rezervele din beci, dar de astă dată, nu mai găsesc nimic. Umflu o sticlă de plastic şi cobor la fântâna din jos de uliţa noastră. Trag de ciutura cu lanţ şi îmi umplu sticla cu apă rece-rece, mai ceva ca apa ţinută la frigider. Când le duc sticla şi văd că nu e cu bere, nu par a fi prea încântaţi. La plecare, în drum spre Buzău, îmi fac semn să opresc maşina la bufetul de la ieşirea din satul Negoşina. Le iau o sticlă cu bere, rece, de la frigider, pe care şi-o trec, în timp ce eu conduc maşina, de la unul la altul. Îl aud mulţumit, pe finul Sorin:

- Aşa da, naşule! Am uitat sticla aia cu apă la capul locului, că acum aveai şi matale de-o duşcă rece!

Sunt atent la bolovanii drumului şi mai înghit şi în sec. Dar, mă gândesc că, acolo în urma noastră, au rămas multe poveşti nespuse şi multe vorbe nerostite. Dar, nici n-am susţinut, vreodată, că poţi spune totul despre o lume în care te-ai simţit ca acel Făt-Frumos, într-un tărâm ca cel al tinereţii fără de moarte. Fiindcă lumea, după cum se ştie, n-are margini şi nici capăt.

                                                                       (sfârşit)  

361. Din caierul vremii... (Poveştile de acasă -5 -)

5.  De la „Obsesia păsărilor” la obsesia fluturilor

  

      Reeditate, într-o cărticică demnă de colecţia sufletului şi intitulată persuasiv “Obsesia păsărilor”, Florentin Popescu îmi oferise, cândva, tabloul unor versuri „răscolitoare în propriile trăiri”, din care, nu ai cum să nu remarci aparenta linişte a lucrurilor din casa bătrânească a satului natal, bântuită de patina vremii. Satul, în care, poetul a zămislit, cândva, primele versuri, te izbesc, de la prima citire, în retină: zumzetul frunzarelor rostogolite de viscolul iernii „ pe zările desdoite spre nord şi spre sud”, iureşul păsărilor „pe cerul cu toamnă”, urletul „lupilor flămânzi de vorbe” , nechezatul cailor de suflet, sortiţi să ducă celor pentru care scrie „visu-n lume pe aiurea/ şi inima le-o face cântec” (De-acum coboară iarna...).

     Oscilând între cele două stări sufleteşti; a incantaţiei interiorizate în faţa lucrurilor (tentaţia afectivă) şi a meditaţiei nostalgice asupra locurilor pierdute mult rămase în urmă (tentaţia raţională), de remarcat (la tânărul poet de pe atunci), prospeţimea senzaţiei imagistice şi limpezimea sintagmei: „norii curg prin salcâmi înspre sud / şi e-atâta somn şi lună-n bătătură / că se aude rugina/ cum macină lanţul de la fântână/ şi petice de zid cum cad în bălării/ din pereţii de la casa bătrână/ ferestrele-aşteaptă nuci şi gutui/ tabla trosneşte pe-acoperiş de căldură târzie/ şi uşa beciului s-a-ncovoiat demult” (Umbra căzută pe lucruri). Găseşti în acele versuri, reminiscenţe ale fiilor şi fiicelor satului, despre acei „colţuroşi ţărani cu inima de păsări” (Acum în satul meu coşarele visează) şi cărora, Florentin Popescu le poartă omniprezent, peste tot, fie şi gonind, spre cetatea mult-visată a poeziei: „un viscol m-a gonit înspre cetate” lăsând carte scrisă de suflet celor de acasă „trimite-mi gândurile spre cetate pădure” (Punţile), întrucât “acolo spune basme pe sub ierburi un râu” (Drumul) şi „numai sunete sunete/mă lovesc peste ochi peste gât peste piept” (Nefireasca vânătoare). Dar cetatea mult-visată se dovedeşte a fi „în umbra Muntelui magic” unde arde la fiorul cuvintelor „ascunsul cântec” care-şi cere în lume, locul şi destinul: „dă-mi Doamne, dă-mi Doamne, cer ca un nebun/ tăria de-a rămâne foc şi-o noapte şi un ceas” (Eu nu mai ştiu nici-o tăcere-n care). În „formaţie” completă, a doua zi de când lucrăm la gardul de plasă zincată, suntem prezenţi în grădina mare, acasă la ţară, la Negoşina. Toată poezia lui Florentin Popescu, de care le vorbesc şi celor doi tovarăşi de muncă, se simte în fiecare colţişor de aici. Petice de zid cad în bălării din pereţii casei, ferestrele aşteaptă nuci şi gutui, dar cei care trebuiau să le pună, acolo, sunt duşi demult. Nu mai e nimeni la casa bătrânească. Mai vin eu şi soţia, în weekend, ori atunci când sunt necesare lucrări la stupi. Facem şi noi, cam ce ne stă în putinţă şi nu ne ia prea mult timp: întreţinere garduri, cositul fânului în grădină, curăţatul pomilor, etc… Vedem şi noi cum magazia veche stă într-o rână, gata să se dărâme, că uşa beciului s-a-ncovoiat demult (cum spune poetul), că ţigla trosneşte pe-acoperiş de căldură, vara, ori sub greutatea zăpezilor, iarna şi, singurul lucru care ne mai alină sufletele, sunt tot norii care curg înspre sud, şi iureşul păsărilor prin frunzişul pomilor, prin care zărim munţii, în depărtare şi până la vârful Penteleu.

-  Naşule, ne mai trebuiesc cinci stâlpi de gard, îl aud pe finul Sorin. Am văzut cu Nicu, acolo, în fundul grădinii nişte salcâmi, drepţi, tocmai buni de bulamaci…

- Ştiu eu?...

- Lasă naşule, că nu se termină salcâmul pentru floarea albinelor cu doi-trei pomi, acolo. Ştiu ce vrei să zici, că poate găsim altă soluţie, da’, nu naşule, că nu e lemn mai tare pe aici, ca salcâmul.   

Fac semn, că, e în regulă şi mă uit cum cobor la vale cu drujba la ei. După o vreme, aud şuierul drujbei. Îmi arunc o privire pe salcâmii din jur. Au început să răsară mugurii ciorchinilor de floare. Am temerea, că, datorită secetei (n-a plouat în primăvara asta) şi a exploziei solare (călduri ca-n vară, ce au venit dintr-o dată), floarea de salcâm va „invada” peste noapte şi n-o să aibă suculenţa necesară culesului pentru albine. Fâneaţa, e bună, deocamdată, dar dacă nu va ploua în următoarele zile, tare mă tem că va însemna alt eşec pentru recolta de miere, în acest an. Mă uit pe cer, ca ţăranul, în plin câmp, când îşi dă pălăria de-o parte şi se scarpină îngândurat după ceafă, cu ochii, spre cele zări. Aş face o cerere, pentru îndreptarea lucrurilor, direct la Dumnezeu. Scrisă. Ca aceea a lui Vanka Jukov din schiţa lui Cehov, cel de-i scrisese bunicului, astfel: „Dragul meu bunel Konstantin Makarici! Iată şed de-ţi scriu hârtie…”. Apoi, după ce şi-a spus micuţul orfan, ucenic la o cizmărie din Moskova, oful, că, adică, să vină bunelul să-l ia acasă, că el nu mai poate îndura, a lipit plicul şi a scris adresa bunelului:”Bunicului, în sat la noi”. O fi ajuns scrisoarea aia vreodată la cine trebuia?... Ia uite, la ce mă gândesc şi eu? Că dacă i-aş scrie eu lui Dumnezeu, adresantul fiind unic în Univers, scrisoarea mea ar ajunge! Dinspre vale, sosesc ajutoarele cu parii de gard, gata ciopliţi, ascuţiţi, pentru a fi bătuţi în pământ. După primele bătăi, se rupe şi coada de lemn, la baros. Şi, fără baros, ne va fi foarte greu să urnim gardul de după stâlpul acela de colţ. N-am încotro. Iau pieptiş panta spre nenea Stroe, adică, de-a dreptul, prin alte grădini, scurtând drumul către nea Sile, să văd de are vreun baros mai acătării. Casa lui nenea Stroe e acum părăsită. Nenea Stroe a murit demult. Îl ţin minte, doar când îl căra, de la bufetul din sat, nepotul, într-un cărucior de butelii. Sta, cu fundul în căruţ, şi nu sufla o vorbă, deşi, nepotul îl hurduca pe stradă, în jos, ca pe un sac de cartofi. Acuma, nici grădină nu prea mai pare a avea nenea Stroe. Eheei!... „Când n-ai grădină, ţi se pare că nici casă nu ai”. Încerc să-mi aduc aminte, să fie vreo zicală populară ori vreo frază scrisă de cineva. Nu-mi aduc aminte. Şi, nea Sile dă din umeri, adică, nu are baros. Mă trimite la vecinul  Vasilescu, că, sigur are. Pe Vasilescu acesta, veterinar de meserie, l-am pomenit aici, de când m-am însurat şi am venit în Negoşina. A venit de pe la oraş, după ieşirea la pensie. Stă, acum,  în casa tatălui său. Auzisem, în casa socrilor, că trăise cu o verişoară, că au avut împreună şi-un copil, altceva nimic. Un vecin tare ciudat. Mi-a cerut voie, odată, după dispariţia socrilor,  să prindă şi să ia el unul din roiurile de albine care se tot aşezau pe ramurile nucului meu de la poartă. Când am sosit într-un weekend, m-a rugat să văd dacă i s-a organizat albinele în stup. M-am luat cu mâinile de cap. Pusese ramele invers decât în mod normal, adică, obturase urdinişul cu suprafaţa ramei şi a fagurului pe ramă. În plus, fagurii, de rame, erau prinşi în cuie. „Măi, da mai nevolnic şi mai nepriceput ca acesta n-am putut să văd!, i-am zis soţiei. Ce fel de veterinar o fi fost şi acesta la viaţa lui?” Apoi, tot un ciudat a fost şi taică-su. El locuia la ţară, unde ţinea o a doua nevastă, care îngrijea de casă şi animale, în timp ce prima lui soţie sta cu copilul la oraş. „Şi aia, ştia?”, am întrebat pe ai mei. „Ştia, dar se pare că era mulţumită că avea grijă, cineva, de casă şi animale”. Mă întorc cu un baros de 10 kg, dar nu mai dau de ajutoarele mele. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta…, parcă au intrat în pământ. Îi zăresc după o bună bucată de vreme, pe amândoi, finul Sorin şi frate-meu Niculae, gâfâind bine, arătându-mi câte un fluture în fiecare din palme.

- Ei!?!... Al cui e mai frumos, naşule?

Dacă aş avea pălărie pe cap, sigur mi-aş fi scos-o şi m-aş fi codit, ceva vreme, ca Moromete a lui Preda. Dar, nu am pălărie. Mi-aduc aminte, că eram acasă, pe uliţa copilăriei, să fi avut cam 13-14 ani… Ne jucam în curtea vărului meu Aurel. Unchiul Niculae, tocmai tundea, aşezat cuminte pe un scaun, în bătătura casei, pe Nelu a lu‘ nea Voicu, unul din verii mai mici, cu o maşină de tuns, manevrată numai din degete. Îi trăsese o dungă „mărimea zero”, chiar pe creştetul capului şi se stricase maşina. Nu mai mergeau cuţitele alea, ori arcurile, aşa că, unchiul Niculae, îl abandonase pe „împricinatul” rămas prizonier pe scaunul lui şi plecase în magazia cu scule, s-o repare. Cum stătea văru Nelu, aşa nemişcat, un fluture, de mărime destul de mare, crezând că s-a deschis o floare în capul ăluia, taman acolo se aşezase. De unde a apărut frate-meu, nimeni nu ştie şi, cum i se mai zicea şi „fluturaşul”, că era mort după fluturi, s-a întâmplat că, odată îl vedem pe văru Nelu picând ca electrocutat, de pe scaun, jos, şi urlând ca din gură de şarpe. A dat fuga unchiul să-l ridice de pe jos, să-l ude cu apă, ca să-şi revină bietu’ Nelu. Şi, numai ce-l auzim pe unchiul Niculae, cu o voce blajină, către frate-meu: „Mă, nepoate, ce făcuşi mă! Păi, să faci tocmai, tu, o treabă ca asta? Se poate, măi.. măi!?!...” Ce se întâmplase? Frate-meu văzuse fluturele aşezându-se pe chelia „impricinatului” şi, nu putea rata ocazia să nu ia o bâtă de lângă cocina porcului şi să doboare fluturele acela nemaipomenit. Îi reamintesc întâmplarea lui frate-meu şi el râde mânzeşte. Adică, de unde să înţeleagă el, pe atunci (mai mic ca mine cu şase ani), că odată cu fluturele, va cădea ca fulgerat şi văru Nelu? Mă iertaţi boieri dumneavoastră că am luat-o şi eu, acum,  pe urmele poetului Florentin Popescu, care mai spunea: „eu sub zăpezi aprind cuvinte/ şi drumuri năvălesc nemaiştiute-n oameni”. N-am dreptate?

       

                                                             (va urma)  

             

360. Din caierul vremii... (Poveştile de acasă - 4 -)

4.            Scadenţa vremurilor

   Un faimos personaj, creionat de T. Muşatescu în „Titanic vals”, ca făcând parte din categoria celor care trag sforile în politică, spunea ceva de genul acesta: „În politică marea artă e să te gândeşti la toate înainte şi la nimic după”. Impresia pe care mi-a dat-o romanul („Scadenţa”) avocatului Valere Burlacu (născut prin părţile Buzăului) este că, acele trei personaje cu care facem cunoştinţă sub crucea Caraimanului (încă de la pag.1), în anul de graţie 1987, deci cu doi ani înainte de revoluţie, fac parte din categoria celui creionat de celebrul dramaturg. Ce spune autorul: „Creăm încă de pe acum condiţiile propice ca reprezentanţii poporului construiţi în Cooperativă să contribuie, atunci când va fi cazul, la edificarea noii lumi şi la bunăstarea propriilor lor familii” spune unul dintre cei aflaţi la acest ceas de mare taină. Filozofia lor?: „aceştia nu au nici mamă nici tată, ci doar, în faţă, lumina călăuzitoare a Cooperativei.” Pentru ca Dumnezeu să poată fi auzit în biserica Sa, omul a ales tăcerea, ne sugerează o vorbă din popor; şi autorul Valere Burlacu l-a ales pe eroul romanului său, profesoraşul de istorie George F. Ioanide, care nuanţează în linii mari însuşirile unui astfel de om în pielea unui profesor de istorie, la şcoala generală din Găvăneştii Buzăului, pe undeva la Cuca Măcăii, cum ar spune cineva. Pe de altă parte: „Tăcerea e remediul tuturor relelor” – stă scris în Talmud. Tăcerii lăsată în familia profesorului Ioanide, după plecarea sa din Bucureşti îi urmează firesc scadenţa plăţii: dezmăţata şi veşnic nemulţumita Alina, soţia profesorului, sfârşeşte undeva mai târziu, cam în toiul revoluţiei şi nimeni nu mai aminteşte de ea. Nu înainte de a încurca şi iţele vieţii profesorului al cărui destin pare a fi urzit de mână de femeie.  Osatura pe care sunt „construite” individualităţile celor care ne conduc, e punctată machiavelic de autor: „avem nevoie de oameni care la momentul potrivit să aibă disponibilitatea şi agilitatea să sară dintr-o barcă în alta fără a-şi stropi blazonul”, spune unul dintre „greii” care vin, acum, să ne conducă destinele. Planul acestora constă succint în coordonatele Z şi H : „Atunci, în ziua Z şi la ora H, nouă nu ne va rămâne decât să deschidem larg porţile cetăţii pe care să intre toţi nebunii avizi de putere, să-i lăsăm să se macine între ei pentru a ne crea nouă membrilor Cooperativei, aura de izbăvitori ai neamului”. Cel de-al doilea plan şi cel realist, constă în trecerea prin cele ale vieţii şi sorţii a eroului central al romanului, G.F.Ioanide, blând şi bun, croit după chipul Dumnezeului căruia îi slujeşte şi-i duce adevărul şi înainte de 89, ca delegat al unui Congres al minciunii şi slugărniciei, dar, şi după 89, în calitate de senator într-un parlament al vocilor surde, deşi, cititorul simte că omul Ioanide chiar aşa îngenunchiat de ambele sisteme, dar stând cu smerenie şi drept în faţa lui Dumnezeu, este mult mai puternic chiar decât aceste „stânci” cu care se  ia la trântă când i se pun, dinainte. Dar cum „tot ce mişcă, îşi are o scadenţă...”, ea, scadenţa, chiar vine şi în cazul lui Ioanide, aceasta fiind mai demult timp, planificată.

  Stăm la măsuţa scundă, aşezată sub nucul de la poartă, cu mici, pulpe de pui şi bere pe masă. Tocmai mi-am terminat dizertaţia despre acest erou de carte, argumentând că mai există bărbaţi şi în ţara asta. Asta ca să lămuresc problema politică „învârtită” de ajutoarele mele, în timp ce desfăşurau, la vale, gardul din plasă de sârmă. De câte ori privesc la coroana nucului, îmi sună în ureche cele scrise de scriitorul moldovean Ion Druţă, cel cu „Clopotniţa”: „Las’ că-i bine, Ioane!…”

- Ai zis ceva, naşule?, îl aud pe finul Sorin. Ce, nu-ţi place cum a ieşit friptura? Micii, ce-i drept, i-am cam scăpat la jar mai tare…

- Nu, nu despre asta e vorba. Mă gândeam la o întâmplare povestită de un rus, Cehov. Nu ştiu cum îi zicea povestirii aceleia, dar, când capul familiei venea acasă cu peştele prins pe baltă, mai întâi, nora îl da bătrânului să-l încerce, iar dacă bunicul nu murea, i-l luau dinainte şi serveau masa toţi ceilalţi.

- Şi dacă se nimerea să fie otrăvit?, rămase frate-meu cu paharul de bere neînceput în mână şi ochii mari către mine.

- Păi, ce să-i mai facă!? Îl pregăteau pentru înmormântare…

- Măi, drăcia naibii! Da, ce suflet aveau ăia pentru moşul lor!?! Ăştia îl întrec pe nea Abduraym de la noi din sat. Îl ştii pe Abduraym de la cântarul CAP-ului, frate-meu? Îi fac semn, că da, mi-l aduc aminte şi-l rog să spună, ce ştie, mai departe.

- …C.A.P.-ul avea un cântar-basculă, la intrarea în sectorul zootehnic. Acolo se măsurau căruţele, camioanele, ce veneau încărcate de pe câmp. Abduraym era şeful cântarului. Trecea tot într-un catastif cu scoarţe cartonate. Fiecare căruţă şi fiecare căruţaş, fiecare camion cu încărcătura lui. Nimic nu-i scăpa. Periodic îl prezenta preşedintelui de CAP, nea Sady. Vecinul nostru, Ilie Ivanciu, era şi el şef, în vremea aceea, la crama din sector. Seara, trecea cu Ilie Socodol şi Gică Koian pe la cântarul-basculă. (Gică Lupu, îl chema, dar în sat i se spunea „koian” de la iepure, că era îngrijitor de iepuri, în sector). Trăgeau câte ceva la măsea, prin crama unde şef era  Ilie Ivanciu şi, când li se făcea foame, dădeau iama, în traista tătarului cu cele de-ale gurii, din bojdeuca de la cântar. Uneori, intrau peste tătar şi-i cereau de la obraz câte ceva de potolit foamea, alteori, se serveau singuri, că Abduraym era mai mereu pe afară, sau pe dedesubt, de ungea basculele cântarului. Ieşea tătarul şi da cu ochii de musafirii nepoftiţi. „Ai… aiii… Da’, arde bre!” „Arde, arde, nea Abduraym…” Nu le zicea nimic, tătarul, că, de! Mai îi pica şi lui, o sticlă , uneori, sau chiar ceva carne de iepure…, cine mai ştie! Într-o zi, ce s-a gândit nea Abduraym, ia să le-o fac ăstora, să-i învăţe minte…

- Ei!?!... – întrebă finul Sorin, făcând, din nou, plinul la pahare.

- Ce credeţi că i-a dat prin cap, tătarului? Într-o bună zi, a prins într-o plasă-colivie, pusă la şopronul cu grâu vărsat de lângă bascula-cântar, nişte ciori. Le-a jumulit bine şi, le-a pregătit pe jar, acolo la cântar, şi le-a pus într-o farfurie, undeva, lângă geam. Ştia el dinainte, ori presimţea că va fi iar călcat de fomişti, dar, pregătise minuţios, ciorile alea, şi aştepta să înceapă distracţia. Cum i-a zărit, pesemne, venind spre hogeacul său, fuga dedesubt, se făcea că are treabă, moşmondind câte ceva, pe acolo. Când a intrat băieţii cu arsuri la stomac şi au dat de friptura ca de porumbel, pune-te la ros copane şi piepturi de porumbel, că, la apariţia tătarului, dacă mai rămăsese câteva bucăţi neatinse. Văzându-i, cum mâncau cu atâta poftă, mai că saliva şi Abduraym, dar, ochii cred că-i avea cât cepele. „Scuze bre, nea Abduraym, da‘ am văzut că mai rămăsese câte ceva şi pentru noi… Acum, poţi să ne trimiţi la „şeitan” al vostru, noi, tot ăia rămânem. Arkadaşi cu mata şi să ne trăieşti bre, nea Abduraym!” „Da’, estem bun?”, se holbă tătarul, neîncrezător. „Cum dracu’ bre, carnea de porumbel să nu fie bună?”, se mirară ei. „Da, porumbel… porumbel… Ula! (măi)… măi!, se minuna tătarul. Slavă lui Alah” Şi, se ruga, pesemne, cu gândul că nu păţiseră până atunci, mai nimic. Ba, dimpotrivă, se băteau lupii, la gurile lor. „Ia şi mata nea Abduraym, îl îmbiau ei, văzând că tătarul nu e supărat. Ia, bre, până nu-i prea târziu”. Mai mult, îi înfipse un copănaş de „porumbel” şi tătarului, în mână. Văzând nea Abduraym, că românaşii nu glumesc, de fel, luă de gustă şi el, şi gustă..., până termină bucăţica. „Nu-i bun, bre, porumbelul?”, îl întrebă unul dintre musafiri, pe tătar. „Ce porumbel… Crau-crau! Asta, prins ciori, bre!”, se dădu de gol tătarul. „Ce ciori, cum… ciori? E porumbel toată ziua!” Ăia, pe-a lor, tătarul, pe-a lui…, până la urmă, s-au lămurit cu toţii. „Noi, am mâncat, crezând că-i carne de porumbel, da’ tătarul, ştia bine ce mănâncă, însă n-a putut, zicea, să se abţină când a văzut cu câtă poftă îi înghiţeam friptura”, ne povestea tata, că ar fi zis nea Ilie Ivanciu, când le povestea, şi lor, păţania cu ciorile fripte.

- Ca în povestea lu’ naşu, cu scadenţa aia… Nu-i aşa, naşule? Şi-au aflat şi ei naşul, cu Abduraym acela!..., conchise finul Sorin, pesemne, plăcându-i şi lui, întâmplarea aceea de demult.                     

Luna e ca o seceră, undeva, în jos, către culmile dealurilor îndepărtate, stelele sus, limpezi, semn că şi mâine va fi o zi senină, cu soare, tocmai bună pentru a ne termina treaba începută. E târziu. Ceasul să tot fie trecute de orele 23. Înainte de a mă lăsa somnului, mă gândesc că, şi după 23 de ani de la „revoluţie” (vedeţi scriu cu ghilimele, or fi ştiind ele ce caută acolo), ar cam fi cazul să mă aşez şi eu la marginea pădurii, şi să constat ca Stan Păţitu: „Şi piatra prinde muşchi dacă şede mult într-un loc”.„Că, astăzi, nu le mai ajungem unora nici cu prăjina la nas? Şi de i-am numi „zmârdoare uricioasă”, apoi tot claca dracului este şi această nouă clasă politică de pe la noi. I-am adus cu lăutari în casă (votul ăla de 99.89% ca la nuntă, nu ne spune nimic?). „Şi focu-i hazliu, dar tare rău te pîrjoleşti câteodată”, spunea maestrul, dar tot nu ne-am învăţat. Acum culegem şi ce spune cântecul lui Daminescu: „Varsă ţara lacrimi grele/Găurind pământ cu ele”. Apoi (cu pile şi tupeu cât le ţine şoriciul), cei care nu-şi mai amintesc de cât timp n-au mai citit o carte, de se holbează şi mâţele lui Creangă a mirare, vor avea şi ei „dur fermanul” lor, cum se întâmpla pe vremea fanarioţilor cu cei care tot se căţărau pe scaunul cel mai înalt al ţării. Dracul i-a adus peste sărăcia noastră, tot dracul va sălta sacul de după horn cu băsenelele babei, cu tot. Că, unii, au pus săbiile jos a neputinţă, că, alţii ne îndeamnă să le trecem din dreapta fracturată de greutăţile şi nenorocirile vremurilor, în mâna lor stângă spre a nu ceda o palmă din tranşeea în care s-au cuibărit, întrebarea e bine pusă întotdeauna, ca mai târziu să nu ne trezim a urla cu mâinile ridicate spre cer, ca samovarele puse la focul sărăciei.

                                                                  (va urma)

359. Din caierul vremii... (Poveştile de acasă -3 -)

1. Foto: Grădina mare, cu fâneaţă şi pruni.

2. Foto: În spate se zăreşte gardul de plasă cu pricina. Pe latura estică, cca. 85 m, în jos...

3.    Diavolii de pe Pământ

„Cu alt prilej, odată, mai pe–ndelete, poate,/voi arăta cum Firea le-a chibzuit pe toate”. Am citat, aici, două din versurile lui La Foantaine, din fabula „Dihania din Lună”. Despre astfel de „dihănii” ne vorbeşte şi Nicolae Ciobanu în interviul dat revistei „Mişcarea literară” nr. 1/2013. „Ca militar, în 1968, eu am jurat credinţă Patriei mele pe Constituţie, nu pe statutul partidului unic, nu pe tratatul pactului varşovesc. Şi de veneau peste noi ruşii (oare de ce s-au ferit?), chiar de muream, o făceam ca un patriot, mândru că sunt român. Şi poate că mai respectaţi, chiar temuţi am fi fost de cei care azi (români şi neromâni) ne ponegresc ori ne iau la batjocură; ori ne dau lecţii de bună purtare, prost-crescuţii” – dihăniile de după La Fontaine. Cu vreo doi-trei ani înainte, am stat şi eu de pază la drapelul românesc, în curtea şcolii, într-un cort improvizat, prilej cu care m-a străbătut aceleaşi sentimente, copil fiind. Citindu-i interviul dat, am şi acum, în urechi, susurul versurilor scrise cândva, de Zaharia Stancu: „Nu mai am cort, nu mai am nici un cort/Mă bate ploaia, vântul mă bate” (din: „Întâlnirea cu Attila”) şi, la acele gânduri amare: „Asta, nu m-a împiedicat să mă înstrăinez de ei cu regret, când am descoperit că una scriu, cântă şi alta fumează. Nimeni nu a pierdut, fiecare a câştigat... Dar fiecare în alt mod!” – am tresărit! Mi-au venit în minte, cele scrise de Ion Băieşu, în „Balanţa”: „-Mă, enoriaşilor! Tu-vă paştele şi evanghelia mamelor şi taţilor voştri! La muncă, ortodocşilor!” Băieşu, prevedea că, indiferent de câte „revoluţii” vor trece peste acest neam, la fel vom fi trataţi, fie de aceşti „de dinainte” fie de „cei de acum” – diavoli cât roşii, cât înfiretaţi (cum îi numeşte Nicolae Ciobanu). Şi, nu pot să închei, pe măsura vorbelor sale, decât cu vorbele „celuilalt” Gogol al naţiei: „Ciudat mai e făcută şi lumea asta a noastră... fiecare maimuţăreşte pe celălalt... Aş pune rămăşag că mulţi vor rămâne uimiţi că însuşi împieliţatul a apucat pe aceeaşi cale”. Le răstălmăcesc din gândurile mele şi celor doi. Finul Sorin, care nu prea le are cu literatura, pricepe, cam unde vreau eu să bat şaua:

- Naşule, eu zic, ferească Dumnezeu, n-am nimic cu capra oamenilor, da’ tot capra aia era împieliţata. Păi, ce vină avea ciobanul (le povestisem cum, mătuşa Sultana, îmi spusese numai mie, că se certase cu ciobanul nevrând să-i mai plătească înţelegerea cu paza, din pricina caprei aceleia), dacă împieliţata aia, cum simţise apropierea de casă, hai să-i dăm plasă ciobanului, să ne rupem de cârd şi, tule-o, spre casă. Că pusese nea Sile, un laţ? Păi, de ce să condamnăm bietul om, pentru încăpăţânata aceia de capră? Mata, spui, că ţi-ai făcut datoria stând nemişcat opt ore sub drapel. Toţi ne-am făcut datoria, cândva. Asta nu înseamnă că acel cioban nu şi-a făcut datoria. Că s-a desprins o capră din cârd! Hai să-i dăm în cap ciobanului acela... Atâta ne-a rămas?

- Da’, mai dă-o încolo de capră, măi Sorine!... Era frate-meu, care întinsese mâna după sticla cu bere, văzând că finul Sorin, o reţinuse la el, speculând câte ceva, în discuţia cu mine, despre anii de şcoală când făceam de planton la drapelul României.

- Acuma, nu-mi aduc bine aminte, nici eu, intervin în disputa lor. Făceam câte doi, de planton la drapelul României. Se pare că era prin ‘65, la moartea lui Dej. Dacă ar fi intenţionat, careva, să ne fure drapelul, ce puteam face noi, doi puşti de clasa a VI-a, ori a VII-a? Da’, ne dădea afară din şcoală? Ne dădea! D-aia, zic şi eu ca finul Sorin: De ce să-i dăm în cap ciobanului, pentru un drac de capră, ce nici măcar din aia râioasă cum zicea Nicolae Ciobanu, de vă zisei. Mai ţii minte frate-meu, pe Ali a lu’ Buruk şi Abibe? Buruk ăla şchiopul, om de serviciu, cu curăţenia, la şcoala din Tătaru! Îi furase un berbec lui taică-meu, de la stână, într-o noapte. Până la urmă, s-a dovedit, turnat de cineva, că Ali furase berbecul şi îl făcuse frigare, cu alţi câţiva „bandiţi” de seama lui. L-au judecat la o şedinţă CAP, pe tata. Că, tot ce era posibil, ca Ali să fi furat berbecul, da’, tata, ce a păzit? Dormea în timpul serviciului? Că, parcă, seara după o zi de păzit oile, le plătea cineva ore suplimentare ori spor de noapte, ca acuma? Totul intra la o zi muncă, cinci lei norma zilnică, că de aia am fugit eu de acasă, să dau la liceu, că şi avea tata, bani, să mă întreţină. „Ardeia-ar focul, cu decizia lor”, îi spunea tata, mamei, când venise amendat cu cinci norme şi reţinerea din bani, la plata de la sfârşit de lună, a contravalorii berbecului. „Păi, dacă îl prindeai, în saivan, şi-i dădeai una cu ciomagul în cap, nu te băga la puşcărie?”, întrebase mama. „Păi, da’ cum, altfel? M-au trimis ei, pentru o traistă cu porumb şi aia adunată după ce băgase tractoriştii, plugurile, şi ce mai răscolisem eu, de sub brazdă. N-ai auzit, motivarea? Că, o fi fost de sub brazdă, măi, nea Ioane, dar ce ar însemna ca toţi sătenii, să haiducim pe ogoarele ţării, cum ne vine nouă la socoteală, hai? Că, avutul ţării, e numai al ţării, nu să ni-l însuşim, care mai de care, cum li se scoală unora?”... Trântesc cu năduf sticla de plastic, goală, acum, de pământ, şi ea se duce agale, la vale.

- Naşule, ai rămas dator..., asta vrea să spună sticla aia. Hai la gardul nostru, că n-au schimbat nimic, ai noştri, pe vremea aia, cum nu mi-e ruşine nici cu ăştia, de acum, că vor schimba ceva. Nu vezi, naşule, că tot cine fură azi, o găină, face puşcărie, iar cine fură o uzină, e băgat în guvern să ne conducă?...

- Păi, dacă ştie cum se fură?, intervine frate-meu. Cu găinării d-astea, trebuie să dea exemplu cei care trag tunurile mari. Adică, să ne arate, că vinovaţi sunt tot mocofani de-alde noi, nu guzgani ca ei. Vezi, dintr-o capră moartă, tanti Sultana face o tragedie. Da’, ia întreab-o, ce părere are de ăia din guvern? Bănuieşti că-ţi va răspunde, că-i măcar unul, vinovat, că trebuie să i se ia capul?...

- Nu-i nevoie, frate-meu, să o întrebi tocmai pe mătuşa Sultana! Mai acum, câteva zile, venind aici, tot pe drumul ăsta, dau nas în nas cu Aurică, văr cu soţia. Stă câteva case, mai sus de noi. Acum, arată rău, un om dărâmat de sistem, poţi zice şi aşa. Fiindcă, acest Aurică, pe vremea lui nea Nicu, conducea utilaje de prima mărime: buldozere, wolle, excavatoare, etc... Era şi el, unul dintre cei de la ţară, folosiţi de fostul regim pentru a construi comunismul pe şantierele patriei. Şi, a venit revoluţia, de care, cum spune, şi el s-a bucurat. Dar, ce folos! Patria nu a mai avut nevoie de el, după trecerea revoluţiei făcute de muncitori şi restul poporului. Şi, l-a trimis acasă, până la noi ordine, i s-a zis. „Ordine” care n-au mai venit niciodată. A apelat şi la mine să-l angajez. N-am avut cum şi nici putere să-l ajut. Lăsat „la vatră”, precum Ivan Turbincă din povestea lui Creangă şi trădat de noul regim, după asta, Aurică s-a luat de băutură şi, de aici i se trage tot răul. Ca să-i mai oblojesc o ţâră sufletul, i-am zis că nu mai e mult şi ţara asta va rezolva într-un fel, răul făcut în istorie, că de la Burebista tot o scăldăm în doru-lelii, da’, ne-om deştepta, odată şi odată. Să crezi că-i de la ţară şi n-are cultură, că-i prost… Da’ ştii ce mi-a răspuns? Că,  ţara noastră e, nu împărăţie care se împarte, asta era pe vremea lui Burebista, acum e (vai de capul nostru!) colonie, de-o luăm ca pe jumări în furculiţă..., de-o dau rostogolul, până şi porcii cu piciorul, ca pe bostan, chiar mai rău, că, acum, arată ca scroafa lui de astă toamnă, moartă în coteţ, de n-a ajuns pârlită şi făcută jumări pe masa săracului. Că, degeaba visăm cu toţii la bunăstarea ce trebuia să ne vină de Crăciunul ăla de pomină, când l-am împuşcat pe dictator, că pe mese, au doar aleşii noştri, care „doar răstigniţi în pat îşi mai ciulesc urechea” la vaietele poporului, vaiete auzite şi-n liniştea nopţii. Ce sperăm pe anul 2013?, mi-a mai zis. Să se facă dreptate poporului şi să înceapă cu Iliescu, că de-acolo a început tot răul. Ăla e marele vinovat de ce ni se întâmplă acum.

- Omul simplu aşa gândeşte…, numai să aibe şi dreptate, îl aud pe finul Sorin. În mâna unui singur om, să stea cheia acestui rău ce ni s-a făcut?  Numai unul singur, să decidă soarta noastră, naşule?

   Nu mai aşteptă răspunsul, că trecuse hotărât la treabă, împreună cu frate-meu Niculae, care se tot chinuia de o vreme, de unul singur, să descurce valul de plasă încurcat, ori, mai degrabă,  prost lucrat.                

   M-am gândit, că, într-un fel, prin această întrebare, finul avusese revelaţia, pe care şi Mitea (din „Fraţii Karamazov”) – a avut-o, atunci când află cu o răvăşitoare bucurie, că bătrâna slugă a înviat, că Grigori trăieşte: „Mulţumescu-ţi ţie Doamne că mi-ai ascultat ruga şi ai săvârşit această minune fără seamăn pentru mine, păcătosul şi netrebnicul!...” Lui Mitea, anchetatorii săi, îi redase viaţa cu un singur cuvânt. Asta înseamnă să fii recunoscător celui care judecă drept. Celui care îţi redă viaţa, prin cuvintele sale. Dar, cum rămâne cu omul? Cel nesimţitor şi mult străin de zicerea unuia ca Aurică, vărul soţiei, omul de la ţară? Cruzimea omului de rând, aproape că atinge perfecţiunea (sugera Dostoievski), neintuind în mult mai târziul, socratian modern, Petre Ţuţea, pe filozoful care are şi el acces la adevăr şi, care, cam punctase recunoştinţa acestui popor faţă de credinţa ce-o arătase el, patriei. Cât despre noi, cei care cotrobăim în sacii altora, ce să mai zic? Dacă am deţine piatra minunată a diamantului din povestea lui Andersen, poate am arunca-o aici. Şi, cititorul ar zăbovi un pic şi ne-ar mângâia ceva mai creştineşte şi îndelung, bucuria noastră de a intra în dialog cu el.    

                                                                 (va urma)