Lecția bunătății și iertării
Lumea celui de lângă noi nu
seamănă cu cea a noastră, cum nici ziua de mâine cu cea de azi, căci lumea
fiecăruia dintre noi e din ce în ce mai grăbită spre ceva necunoscut. Dar a o
surprinde din timpul tău și a o arăta așa cum e într-o viață de om, multora
dintre noi ni se pare un act temerar al unui vrăjitor amânat cum este
scriitorul. Căci a descrie viața unei lumi, așa cum a fost și trebuie să o fi
trăit cineva, în tragismul și frumusețea ei, incluzându-i aici atât cerul,
infernul, ființa umană și adâncimea sufletului ei, îndrăzneala aceasta chiar constituie
un act temerar, iar cel care o și scrie trebuie să o facă în așa fel încât și
cititorul să poată spună: o, da!, „cartea e și ea o lume”. Ficțiunea, alergând
pe urmele realității, are șansa să ajungă realitatea și să nască marea
literatură, fiindcă ea, deși nu se suprapune realității, oferă cheia de la lacătul
realității. Am reținut din Biblie, ca bună învățătură, că „iertarea (împreună
cu bunătatea) este privilegiul celor puternici”. Cioran spunea în „Cartea amăgirilor”, că „cine a înțeles că lumea asta nu
întrece condiția amăgirilor n-are decât două căi: să devină religios,
salvându-se din lume, sau să salveze lumea, distrugându-se”. Observam la el, în
scrieri, ce mare era bucuria de a fi învins pentru o clipă zădărnicia celor
spuse în Biblie în cartea deșertăciunilor vieții! Citindu-l pe Cioran și
comparând cele scrise în Biblie, îmi făcea impresia că el își scria gândurile
ca un condamnat la moarte, iar tot ceea ce scria era hrana acelor singurătăți
ale sale. Nu căutăm noi, iscodind în fiecare scriere, cam ce am pierdut pentru
totdeauna? Ori, cum aflăm din narațiunea Întoarcerea la simplu de Cosmin
Șontică (ed. Editgraph/2023), a cărei lectură tocmai am început-o (și vom
încerca a o decripta): „viața unui om poate avea și umbre, și lumini”, așa cum
ne spune în epilogul nuvelei sale.
Doctorul din nuvela lui Cosmin Șontică, cel care îl
însoțește în călătorie, în tărâmul dintre viață și moarte pe eroul nuvelei Întoarcerea la simplu, prin felul lui de
a liniști oamenii, de a-i sfătui și lumina, încât să discearnă binele de rău,
este un exemplu al Omului care iartă și, nuvela lui Cosmin Șontică ne duce cu
gândul la pilda lui Iisus de pe munte (găsită în romanul Frații Karamazov al lui Dostoievski), acea lecție dată ucenicilor
însoțitori în fața stăpânului care-și bătea vita de povară, fiindcă sub atâta
greutate nu se mai putea ridica de jos, iar Învățătorul ridică animalul de sub
poveri și îi spune omului: „Și dă dovadă de bunătate în viață, ca să ai
iertarea dincolo”. Nuvela
e o sumă de relaţii în transmiterea mesajului ei către cititori și noi reținem,
la finalul lecturii, că omul e o mașinărie tare
complicată, alcătuită din lumini și umbre, că are și o mare necunoscută de
natură psihologică; teama că tot ce se instaurează între el și lumea din jur îl
poate descoperi, cu adevărat, printre semeni. Nuvela e chiar experiența unui
pacient aflat între viață și moarte, plecat într-o călătorie imaginară din care
are să se descopere cu adevărat. Eroul ei, Ștefan Simionescu, e un om care își
face singur norocul în viață, sau cel puțin așa credea el până își începe
odiseea vieții, cu o hemoragie nazală, în timp ce se afla la volanul mașinii,
alergând după cele necesare unui trai care să-i schimbe viața. Totul a început
într-o zi de august, când „puteai sparge un ou pe capota mașinii” pentru a-l găsi
prăjit gata. Din această întâmplare se trezește că e dus cu ambulanța la spital
și aici pare a nu înțelege îngrijorarea de pe fața soției care îl vizitează. Aici
în spital, în câteva momente, viața lui Ștefan „virase pe o stradă cu sens
unic”: constând în decizia celor din spital de a fi, urgent, operat. Memoria
eroului îi reține doar o plimbare la aer curat, în afara spitalului, apoi pe un
bulevard, însoțit de doctorul misterios apărut instantaneu la căpătâiul său. Pe
acest drum are loc o serie de întâmplări ciudate, multe în contradicție cu ceea
ce știa el despre viață. Și asta pentru că, în căutarea „unei stele norocoase”,
cei doi par a participa la o lecție platoniană despre sacrificiu, destin,
prietenie și fericirea după care alergăm cu toții. Cititorul percepe și el, din
nararea celor întâmpinate în călătoria imaginară (ale unuia pornit spre lumea cealaltă), o serie de senzații
noi: lumina de „dincolo” care-l „cheamă” prin ușa de la cafenea, chelnerița
care ia chipul mamei etc. În acele momente de cumpănă, în drumul său se
interpun chipurile celor dragi, dar și senzații de uimire că natura îi pare,
pentru întâia oară, ceva mai altfel
decât o știa. În subconștient i se perindă întrebări multiple la care caută un
răspuns: e drept ce ni se întâmplă?; cine a spus că viața e dreaptă?;
întotdeauna poate fi mai rău? Precum și răspunsuri căutate: „oricine poate fi
fericit, câtă vreme găsește acel ceva
care îi face bine sufletului” etc. Cheia nuvelei Întoarcerea la simplu ne este dată chiar de doctorul misterios,
însoțitorul eroului nostru din acea călătorie, care îi spune lui Ștefan că doar
atunci când vom arunca de pe noi acele poveri a tot ceea ce am strâns într-o
viață, în goana după găsirea fericirii (responsabilități, prejudecăți, nevoi,
complicații, compromisuri etc), dându-le jos pentru a scăpa de ele, ne întoarcem
la simplu, adică la viața normală.
Când pe urmele întâmplărilor dintr-o astfel de
„călătorie” își pornește un prozator căutările, trebuie să te aștepți să-ți
spună pe undeva, ici-colo strecurat în scriere, că omenirea are mare nevoie în
aceste vremuri grele de speranță, de povești rupte dintr-un context firesc al
realității de azi, fie și „învăluite” într-o ceață mistică și amestec de
credințe și fapte, de povești despre bine, despre credință, în care încă
„foșgăie” unii dintre semenii noștri. Fiindcă într-o nuvelă ficțională autorul
se mișcă pe coordonatele eroilor săi, printre ei, ori cu ei odată, sau chiar pe
urmele lor, în căutarea unor întâmplări cu personaje care iau în piept viața
(așa cum găsim în pilda cu slujitorul cre fuge cu calul din calea morții, de
fapt, alerga spre locul unde trebuia să aibă loc întâlnirea cu moartea; ori povestea cerșetorului întâlnit în
drum; sau visul din cimitir, acolo unde e capătul (?) sau întoarcerea din drum).
Tehnica
povestirii în povestire pentru cititor este o adresare explicită a prozatorului
în scopul atragerii lui în poveste, dacă vreţi, este o vorbire către cineva cu
calitate de spectator, sau martor avizat la drama care planează în acţiunea
narată. Că ne putem și întreba: suntem, oare, la limita dintre
relatarea exactă a clipei, sau în lumea ficţională a închipuirilor? Ori
mentalitatea fabuloasă a prozatorului acţionează cu alte elemente şi semne
asupra cititorului său, spre a-l determina să-şi pună şi el acele întrebări
menite să redescopere lumea? Cele două planuri îmbinate: real şi ficțiune, dacă
răscolesc în cititor un amestec de imagini privind desăvârşirea unui mesaj cu
aspiraţii în iubire (pe de o parte) şi suava inocenţă, pândită de peste tot de
o spaimă mai vastă ca amurgul cioranian (pe de altă parte), înseamnă că proza
și-a atins scopul. Sau măcar, spunem noi, am găsit o parte din răsfrângerile
noastre (mult căutate) în acel cântec tânguitor oferit de substanța vieții, pe
un drum pe care ni-l imaginăm mai toți.
Iar în drumul
acesta (nevăzut de nimeni), în nuvela de față, autorul ei ne duce prin păduri
virgine și halucinante, câmpuri cu flori luminoase, sate sărăcăcioase
despărțite de garduri înalte de locurile în care cei bogați se lăfăiesc în de
toate, prin gări unde au loc despărțirile și cele mai frumoase jurăminte de
iubire, pe străzi străbătute de durerea unui cortegiu funerar..., toate acestea
cu un singur scop: pentru a primi lecția prețuirii celor de lângă noi, cât timp
mai sunt în viață. Cu alte cuvinte: „Oamenii prețuiesc cu adevărat o ființă
abia în momentul când realizează că au pierdut-o”, concluzionează doctorul
misterios din nuvelă.
Făcând proiecții cu trăirile sale, în
călătoria imaginară pe tărâmul dintre viață și moarte, petrecute în
subconștient, proza lui Cosmin Șontică redă o călătorie cumva platonică în
memoria eroului său, cu variante nenumărate în care poveștile oamenilor s-ar fi
putut transforma în adevărate istorii de viață. Și arată că poate sta alături
de oricare narațiune a vreunui romancier realist. Iar la finalul cărții, care îl pune și pe
cititor în fața unei provocări pentru a găsi răspunsurile de care are nevoie
(ca în parabola lui Iisus față în față cu omul care își bătea de moarte vita de
povară), cititorul va primi, ca happy end, lecția mult așteptată a bunătății și
iertării. Nuvela
pare a fi scrisă pentru timpul celor plecați în călătorii scurte, de week-end, decurge
cursiv, limbajul e nepretenţios şi înţelesul se simte confortabil în asemenea
alcătuiri. Câtă vreme lucrurile vor sta astfel, nealterate de tulburări
echilibristice, nu putem decât admira graţia scrierii lui Cosmin Șontică.
Tudor Cicu
(membru USR Filiala Dobrogea)
